Categorii

Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la conferinţa „(Re)thinking Europe” (28 octombrie 2017)

Eminenţe, Excelenţe,

Stimate autorităţi,

Doamnelor şi domnilor,

Sunt bucuros să iau parte la acest moment conclusiv al Dialogului (Re)thinking Europe. O contribuţie creştină la viitorul proiectului european, promovat de Comisia Episcopatelor din Comunitatea Europeană (COMECE). Salut îndeosebi pe preşedinte, Eminenţa Sa cardinalul Reinhard Marx, precum şi pe dl. Antonio Tajani, preşedinte al Parlamentului European, şi le mulţumesc pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-au adresat puţin mai înainte. Fiecăruia dintre voi doresc să exprim apreciere vie pentru că aţi intervenit numeroşi la acest important domeniu de discuţie. Mulţumesc!

Dialogul din aceste zile a furnizat oportunitatea de a reflecta în mod amplu asupra viitorului Europei dintr-o multitudine de perspective, graţie prezenţei printre voi a multor personalităţi ecleziale, politice, academice sau pur şi simplu provenind din societatea civilă. Tinerii au putut propune aşteptările şi speranţele lor, confruntându-se cu cei mai bătrâni, care, la rândul lor, au avut ocazia să ofere bagajul lor încărcat cu reflecţii şi experienţe. Este semnificativ că această întâlnire a voit să fie înainte de toate un dialog în spiritul unei confruntări libere şi deschise, prin care să ne îmbogăţim reciproc şi să luminăm calea viitorului Europei, adică drumul pe care toţi împreună suntem chemaţi să-l parcurgem pentru a depăşi crizele pe care le străbatem şi a înfrunta provocările care ne aşteaptă.

A vorbi despre o contribuţie creştină la viitorul continentului înseamnă înainte de toate a ne întreba despre misiunea noastră de creştini astăzi, în aceste ţinuturi aşa de bogat plăsmuite de credinţă în decursul secolelor. Care este responsabilitatea noastră într-un timp în care faţa Europei este tot mai mult caracterizată de o pluralitate de culturi şi de religii, în timp ce pentru mulţi creştinismul este perceput ca un element din trecut, îndepărtat şi străin?

Persoana şi comunitatea

La apusul civilizaţiei antice, în timp ce gloriile Romei deveneau acele ruine pe care le putem admira şi astăzi în oraş; în timp ce noi popoare presau asupra graniţelor imperiului antic, un tânăr a făcut să răsune glasul psalmistului: „Cine este omul care vrea viaţa şi doreşte să vadă zile fericite?”[1]. Propunând această întrebare în Prologul de la Regulă, sfântul Benedict a pus în atenţia contemporanilor săi, dar şi a noastră, o concepţie despre om radical diferită de aceea care a caracterizat clasicitatea greco-romană, şi mai mult de aceea violentă care a caracterizat invaziile barbare. Omul nu mai este pur şi simplu un civis, un cetăţean înzestrat cu privilegii care trebuie consumate în lene; nu mai este un miles, servitor combatant al puterii care este la rând; mai ales nu mai este un servus, marfă de schimb lipsită de libertate destinată numai la muncă şi la trudă.

Sfântul Benedict nu ţine cont de condiţia socială, nici de bogăţie, nici de puterea deţinută. El face apel la natura comună a oricărei fiinţe umane, care, oricare ar fi condiţia sa, vrea desigur viaţa şi doreşte zile fericite. Pentru Benedict nu există roluri, există persoane: nu există adjective, există substantive. Tocmai aceasta este una dintre valorile fundamentale pe care le-a adus creştinismul: sensul persoanei, constituită după imaginea lui Dumnezeu. Pornind de la acest principiu se vor construi mănăstirile, care vor deveni în timp leagăn al renaşterii umane, culturale, religioase şi chiar economice a continentului.

Prima, şi probabil cea mai mare, contribuţie pe care creştinii pot s-o aducă Europei de astăzi este să-i amintească faptul că ea nu este o culegere de numere sau de instituţii, ci este făcută din persoane. Din păcate, se observă cum adesea orice dezbatere se reduce cu uşurinţă la o discuţie de cifre. Nu există cetăţenii, există voturile. Nu există migranţii, există cotele. Nu există muncitori, există indicatorii economici. Nu există săracii, există pragurile de sărăcie. Concretul persoanei umane este redus astfel la un principiu abstract, mai comod şi liniştitor. Se înţelege motivaţia: persoanele au feţe, ne obligă la o responsabilitate reală, practică, „personală”; cifrele ne ocupă cu raţionamente, chiar utile şi importante, dar vor rămâne mereu fără suflet. Ne oferă alibiul unei neangajări, pentru că nu ne ating niciodată în carne.

A recunoaşte că celălalt este înainte de toate o persoană înseamnă a valoriza ceea ce mă uneşte cu el. Faptul de a fi persoane ne leagă cu alţii, ne face să fim comunitate. Aşadar a doua contribuţie pe care creştinii pot s-o aducă viitorului Europei este redescoperirea simţului de apartenenţă la o comunitate. Nu întâmplător părinţii fondatori ai proiectului european au ales tocmai acest cuvânt pentru a identifica noul subiect politic care se constituia. Comunitatea este cel mai mare antidot la individualismele care caracterizează timpul nostru, la acea tendinţă răspândită astăzi în Occident de a se concepe şi de a trăi în singurătate. Se răstălmăceşte conceptul de libertate, interpretându-l ca şi cum ar fi datoria de a fi singuri, liberi de orice legătură, şi prin urmare s-a construit o societate dezrădăcinată lipsită de simţul de apartenenţă şi de moştenire. Şi pentru mine acest lucru este grav.

Creştinii recunosc că identitatea lor este înainte de toate relaţională. Ei sunt inseraţi ca membre ale lui trup, Biserica (cf. 1Cor 12,12), în care fiecare cu propria identitate şi particularitate participă liber la edificarea comună. În mod analog această relaţie există şi în cadrul raporturilor interpersonale şi al societăţii civile. În faţa celuilalt, fiecare descoperă calităţile şi defectele sale; punctele sale de forţă şi slăbiciunile sale: cu alte cuvinte descoperă chipul său, înţelege identitatea sa.

Familia, ca primă comunitate, rămâne locul cel mai fundamental al acestei descoperiri. În ea, diversitatea este exaltată şi în acelaşi timp este recuprinsă în unitate. Familia este unirea armonioasă a diferenţelor dintre bărbat şi femeie, care este cu atât mai adevărată şi profundă cu cât este mai generatoare, capabilă să se deschidă la viaţă şi la ceilalţi. La fel, o comunitate civilă este vie dacă ştie să fie deschisă, dacă ştie să primească diversitatea şi calităţile fiecăruia şi în acelaşi timp dacă ştie să genereze noi vieţi, precum şi dezvoltare, muncă, inovaţie şi cultură.

Persoana şi comunitatea sunt aşadar fundamentele Europei pe care creştini fiind vrem şi putem contribui s-o construim. Cărămizile acestui edificiu se numesc: dialog, incluziune, solidaritate, dezvoltare şi pace.

Un loc de dialog

Astăzi toată Europa, de la Atlantic la Urali, de la Polul Nord la Marea Mediterană, nu-şi poate permite să piardă oportunitatea de a fi înainte de toate un loc de dialog, sincer şi constructiv în acelaşi timp, în care toţi protagoniştii au demnitate egală. Suntem chemaţi să edificăm o Europă în care să ne putem întâlni şi să ne putem confrunta la toate nivelurile, într-un anumit sens cum era agora antică. De fapt, aceasta era piaţa din polis. Nu numai spaţiu de schimb economic, ci şi inimă nevralgică a politicii, sediu în care se elaborau legile pentru bunăstarea tuturor; loc în care se arăta templul aşa încât dimensiunii orizontale a vieţii zilnice să nu-i lipsească niciodată respiraţia transcendentă care ne face să privim dincolo de efemer, de trecător şi de provizoriu.

Asta ne determină să luăm în considerare rolul pozitiv şi constructiv pe care în general religia îl posedă în edificarea societăţii. Mă gândesc de exemplu la contribuţia dialogului interreligios în favorizarea cunoaşterii reciproce între creştini şi musulmani în Europa. Din păcate, o anumită prejudecată laicistă, încă în apogeu, nu este în măsură să perceapă valoarea pozitivă pentru societate a rolului public şi obiectiv al religiei, preferând s-o izoleze la o sferă pur privată şi sentimentală. Astfel se instaurează şi predominaţia unei anumite gândiri unice[2], destul de răspândită în întâlnirile internaţionale, care vede în afirmarea unei identităţi religioase un pericol pentru sine şi pentru propria hegemonie, ajungând astfel să favorizeze o contrapoziţie artificială între dreptul la libertatea religioasă şi alte drepturi fundamentale. Există un divorţ între ele.

A favoriza dialogul – orice dialog – este o responsabilitate fundamentală a politicii şi, din păcate, se observă prea des cu ea se transformă mai degrabă în ciocnire între forţe contrastante. Glasul dialogului este înlocuit de urletele revendicărilor. Din mai multe părţi se are senzaţia că binele comun nu mai este obiectivul primar urmărit şi acest dezinteres este perceput de mulţi cetăţeni. Astfel, în multe ţări găsesc teren fertil formaţiunile extremiste şi populiste care fac din protest inima mesajului lor politic, totuşi fără a oferi alternativa unui proiect politici constructiv. Dialogul este înlocuit ori cu o contrapoziţie sterilo, care poate pune în pericol şi convieţuirea civilă, ori o hegemonie a puterii politice care închide şi împiedică o adevărată viaţă democratică. În primul caz se distrug punţile şi în celălalt se construiesc ziduri. Şi astăzi Europa le cunoaşte pe amândouă.

Creştinii sunt chemaţi să favorizeze dialogul politic, în special acolo unde el este ameninţat şi pare să prevaleze ciocnirea. Creştinii sunt chemaţi să redea demnitate politicii, înţeleasă ca slujirea maximă a binelui comun şi nu ca o ocupaţie a puterii. Asta cere şi o formare adecvată, pentru că politica nu este „arta improvizaţiei”, ci o exprimare înaltă de abnegaţie şi dăruire personală în folosul comunităţii. A fi leader cere studiu, pregătire şi experienţă.

Un domeniu inclusiv

Responsabilitatea comună a liderilor este să favorizeze o Europa care să fie o comunitate inclusivă, liberă de o răstălmăcire de fond: incluziune nu este sinonim cu aplatizare nediferenţiată. Dimpotrivă, suntem în mod autentic inclusivi atunci când ştim să valorizăm diferenţele, asumându-le ca patrimoniu comun şi îmbogăţitor. În această perspectivă, migranţii sunt mai mult o resursă decât o povară. Creştinii sunt chemaţi să mediteze serios afirmaţia lui Isus: „Am fost străin şi m-aţi primit” (Mt 25,35). Mai ales în faţa dramei refugiaţilor, nu se poate uita faptul că suntem în faţa unor persoane, care nu pot să fie alese sau rebutate după propria plăcere, după logici politice, economice sau chiar religioase.

Totuşi, acest lucru nu este în contrast cu obligaţie fiecărei autorităţi de conducere să gestioneze problema migratoare „cu virtutea proprie a guvernantului, adică prudenţa”[3], care trebuie să ţină cont atât de necesitatea de a avea o inimă deschisă, cât şi de posibilitatea de a integra pe deplin pe cei care ajung în ţară la nivel social, economic şi politic. Nu se poate crede că fenomenul migrator este un proces nediscriminat şi fără reguli, dar nici nu se pot ridica ziduri de indiferenţă sau de frică. La rândul lor, migranţii înşişi nu trebuie să neglijeze datoria gravă de a cunoaşte, a respecta precum şi a asimila cultura şi tradiţiile naţiunii care îi primeşte.

Un spaţiu de solidaritate

A lucra pentru o comunitate inclusivă înseamnă a edifica un spaţiu de solidaritate. A fi comunitate implică, de fapt, ca să ne susţinem reciproc şi aşadar că nu pot fi numai unii care poartă poveri şi fac sacrificii extraordinare, în timp ce alţii rămân baricadați în apărarea poziţiilor privilegiate. O Uniune Europeană care, înfruntând crizele sale, n-ar redescoperi sensul de a fi o singură comunitate care se susţine şi se ajută – şi nu un ansamblu de mici grupuri de interes – ar pierde nu numai una dintre provocările cele mai importante ale istoriei sale, ci şi una dintre cele mai mari oportunităţi pentru viitorul său.

Solidaritatea, acel cuvânt care de atâtea ori pare că se vrea să se scoată din dicţionar. Solidaritatea, care în perspectiva creştină îşi are motivaţia sa de a fi în preceptul iubirii (cf. Mt 22,37-40), nu poate decât să fie limfa vitală a unei comunităţi vii şi mature. Împreună cu celălalt principiu de bază al subsidiarităţii, ea se referă nu numai la raporturile dintre statele şi regiunile din Europa. A fi o comunitate solidară înseamnă a avea grijă faţă de cei mai slabi din societate, faţă de săraci, faţă de cei care sunt rebutaţi de sistemele economice şi sociale, începând de la bătrâni şi de la şomeri. Însă solidaritatea cere şi ca să se recupereze colaborarea şi sprijinul reciproc între generaţii.

Începând din anii şaizeci din secolul trecut este în desfăşurare un conflict generaţional fără precedent. Încredinţând noilor generaţii idealurile care au făcut mare Europa, se poate spune în mod hiperbolic că în locul tradiţiei s-a preferat trădarea. După respingerea a ceea ce venea de la părinţi a urmat astfel timpul unei sterilităţi dramatice. Nu numai pentru că în Europa se fac puţini copii – iarna noastră demografică – şi prea mulţi sunt cei care au fost privaţi de dreptul de a se naşte, ci şi pentru că ne-am descoperit incapabili să încredinţăm tinerilor instrumentele materiale şi culturale pentru a înfrunta viitorul. Europa trăieşte un soi de deficit de amintire. A redeveni comunitate solidară înseamnă a redescoperi valoarea propriului trecut, pentru a îmbogăţi propriul prezent şi a încredinţa celor care vor veni un viitor de speranţă.

În schimb atâţia tineri sunt rătăciţi în faţa lipsei de rădăcini şi de perspective, sunt dezrădăcinaţi, „purtaţi de valuri şi duşi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii” (Ef 4,14); uneori şi „prizonieri” ai adulţilor posesivi, care trudesc să susţină misiunea care le revine lor. Este gravă datoria de a educa, nu numai oferind un ansamblu de cunoştinţe tehnice şi ştiinţifice, ci mai ales lucrând „pentru a promova perfecţiunea integrală a persoanei umane, precum şi pentru binele societăţii pământeşti şi pentru edificarea unei lumi mai umane”[4]. Asta cere implicarea întregii societăţi. Educaţia este o misiune comună, care cere participarea activă în acelaşi timp a părinţilor, a şcolii şi a universităţilor, a instituţiilor religioase şi a societăţii civile. Fără educaţie, nu se generează cultură şi se usucă ţesutul vital al comunităţilor.

Un izvor de dezvoltare

Europa care se redescoperă comunitate va fi cu siguranţă un izvor de dezvoltare pentru sine şi pentru toată lumea. Dezvoltarea trebuie înţeleasă în accepţiunea pe care fericitul Paul al VI-lea a dat-o acestui cuvânt. „Pentru a fi dezvoltare autentică trebuie să fie integrală, ceea ce înseamnă îndreptată spre promovarea fiecărui om şi a omului întreg. Aşa cum s-a subliniat pe bună dreptate de către un expert eminent: «noi nu acceptăm să separăm economicul de uman, dezvoltarea de civilizaţia în care se inserează. Ceea ce contează pentru noi este omul, fiecare om, fiecare grup de oameni, ajungând să cuprindă întreaga omenire»”[5].

Desigur la dezvoltarea omului contribuie munca, ce este un factor esenţial pentru demnitatea şi maturizarea persoanei. Este nevoie de muncă şi este nevoie de condiţii adecvate de muncă. În secolul trecut n-au lipsit exemple elocvente de întreprinzători creştini care au înţeles că succesul iniţiativelor lor depindea înainte de toate de posibilitatea de a oferi oportunităţi de angajare şi condiţii demne de ocupaţie. Trebuie repornit de la spiritul acelor iniţiative, care sunt şi cel mai bun antidot la dezechilibrele provocate de o globalizare fără suflet, o globalizare „sferică”, care, atentă mai mult la profit decât la persoane, a creat zone răspândite de sărăcie, şomaj, exploatare şi strâmtorare socială.

Ar fi oportun să se redescopere şi necesitatea unei concreteţi a muncii, mai ales pentru tineri. Astăzi mulţi tind să evite munci în sectoare cruciale odinioară, pentru că erau considerate obositoare şi mai puţin remunerative, uitând cât sunt de indispensabile pentru dezvoltarea umană. Ce s-ar întâmpla cu noi fără angajarea persoanelor care contribuie cu munca la hrana noastră zilnică? Ce s-ar întâmpla cu noi fără munca răbdătoare şi ingenioasă a celui care ţese hainele pe care le îmbrăcăm sau construieşte casele în care locuim? Multe profesii considerate astăzi de mâna a doua sunt fundamentale. Sunt fundamentale din punct de vedere social, dar mai ales datorită satisfacţiei pe care o primesc muncitorii de la faptul de a putea fi utili pentru ei şi pentru alţii prin angajarea lor zilnică.

De asemenea le revine tinerilor să creeze condiţiile economice care să favorizeze o antrepriză sănătoasă şi nivele adecvate de angajare. Politicii îi revine în special să reactiveze un cerc virtuos care, pornind de la investiţii în favoarea familiei şi a educaţiei, să permită dezvoltarea armonioasă şi paşnică a întregii comunităţi civile.

O promisiune de pace

În sfârşit, angajarea creştinilor din Europa trebuie să constituie o promisiune de pace. Acesta a fost gândul principal care i-a animat pe semnatarii Tratatelor de la Roma. După două războaie mondiale şi violenţe atroce ale popoarelor împotriva popoarelor, venise timpul de a afirma dreptul la pace[6]. Este un drept. Însă şi astăzi vedem cum pacea este un bine fragil şi logicile particulare şi naţionale riscă să zădărnicească visele curajoase ale fondatorilor Europei[7].

Totuşi, a fi făcători de pace (cf. Mt 5,9) nu înseamnă numai a munci pentru a evita tensiunile interne, a lucra pentru a pune capăt numeroaselor conflicte care însângerează lumea sau a aduce alinare celui care suferă. A fi făcători de pace înseamnă a deveni promotori ai unei culturi a păcii. Asta cere iubire faţă de adevăr, fără de care nu pot să existe raporturi umane autentice, şi căutare a dreptăţii, fără de care samavolnicia este norma dominantă din orice comunitate.

Pacea cere şi creativitate. Uniunea Europeană se va menţine fidelă faţă de angajarea sa de pace în măsura în care nu va pierde speranţa şi va şti să se reînnoiască pentru a răspunde la necesităţile şi la aşteptările propriilor cetăţeni. În urmă cu o sută de ani, chiar în aceste zile începea bătălia de la Caporetto, una dintre cele mai dramatice din Marele Război. Ea a fost vârful unui război de uzură, cum a fost primul conflict mondial, care a avut primatul trist de a secera nenumărate victime în faţa cuceririlor comice. Din acel eveniment învăţă, că dacă ne refugiem în spatele propriilor poziţii, ajungem să pierim. Aşadar nu este acesta timpul de a construi tranşee, ci acela de a avea curajul de a lucra pentru a urmări pe deplin visul părinţilor fondatori al unei Europe unite şi împăcate, comunitate de popoare doritoare să împărtăşească un destin de dezvoltare şi de pace.

A fi suflet al Europei

Eminenţe, Excelenţe,

Stimaţi oaspeţi,

Autorul Scrisorii către Diognet afirmă că „aşa cum este sufletul în trup, tot aşa sunt în lume creştinii”[8]. În acest timp, ei sunt chemaţi să redea Europei suflet, să-i retrezească conştiinţa, nu pentru a ocupa spaţii – acesta ar fi prozelitism –, ci pentru a anima procese[9] care să genereze noi dinamisme în societate. Este tocmai ceea ce a făcut sfântul Benedict, nu întâmplător proclamat de Paul al VI-lea patron al Europei: el nu s-a îngrijit să ocupe spaţiile unei lumi rătăcite şi confuze. Sprijinit de credinţă, el a privit mai departe şi dintr-o mică peşteră din Subiaco a dat viaţă unei mişcări contagioase şi de neoprit care a redesenat faţa Europei. El, care a fost „mesager al păcii, realizator al unirii, maestru al civilizaţiei”[10], să ne arate şi nouă creştinilor de astăzi cum din credinţă provine mereu o speranţă fericită, capabilă să schimbe lumea. Mulţumesc.

Fie ca Domnul să ne binecuvânteze pe noi toţi, să binecuvânteze munca noastră, să binecuvânteze popoarele noastre, familiile noastre, pe tinerii noştri, pe bătrânii noştri, să binecuvânteze Europa.

Să vă binecuvânteze Dumnezeu Atotputernicul, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt.

Multe mulţumiri. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Benedict, Regula, Prolog, 14. Cf. Ps 33,13.

[2] Dictatura gândirii unice. Meditaţia de dimineaţă în capela din Domus Sanctae Marthae, 10 aprilie 2014.

[3] Conferinţă de presă în timpul zborului de întoarcere din Columbia, 10 septembrie 2017.

[4] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Declaraţia Gravissimum educationis, 28 octombrie 1965, 3.

[5] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 26 martie 1967, 14.

[6] Cf. Discurs adresat studenţilor şi lumii academice, Bologna, 1 octombrie 2017, nr. 3.

[7] Cf. ibid.

[8] Scrisoarea către Diognet, VI.

[9] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 223.

[10] Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Pacis Nuntius, 24 octombrie 1964.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.