Categorii

Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat Conferinţei Episcopale Italiene (16 mai 2016)

Papa-Discurs-CEIIubiţi fraţi,

Ceea ce mă face deosebit de bucuros să deschid cu voi această Adunare este tema pe care aţi pus-o ca fir conducător al lucrărilor – Reînnoirea clerului – cu voinţa de a susţine formarea de-a lungul diferitelor perioade ale vieţii.

Rusaliile tocmai celebrate pun această ţintă a voastră în lumina corectă. De fapt, Duhul Sfânt rămâne protagonistul istoriei Bisericii: este Duhul care locuieşte în plinătate în persoana lui Isus şi ne introduce în misterul Dumnezeului celui viu; este Duhul care a însufleţit răspunsul generos al Mamei Fecioare şi al sfinţilor; este Duhul care acţionează în credincioşi şi în oamenii de pace, şi trezeşte disponibilitatea generoasă şi bucuria evanghelizatoare a atâtor preoţi. Fără Duhul Sfânt – ştim asta – nu există posibilitatea de viaţă bună, nici de reformă. Să ne rugăm şi să ne angajăm să păstrăm forţa sa, pentru ca „lumea din timpul nostru să poată primi Vestea Bună […] de la slujitori ai Evangheliei, a căror viaţă să iradieze fervoare” (Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 80).

În această seară nu vreau să vă ofer o reflecţie sistematică despre figura preotului. Mai degrabă să încercăm să răsturnăm perspectiv şi să ne punem în ascultare, în contemplaţie. Să ne apropiem, aproape în vârful picioarelor, de vreunul dintre atâţia parohi care se dedică în comunităţile noastre; să lăsăm ca faţa unuia dintre ei să treacă înaintea ochilor inimii noastre şi să ne întrebăm cu simplitate: ce anume face gustoasă viaţa? Pentru cine şi pentru ce anume angajează slujirea sa? Care este motivaţia ultimă a dăruirii sale?

Vă urez ca aceste întrebări să se poată odihni în voi în tăcere, în rugăciunea liniştită, în dialogul sincer şi fratern: răspunsurile care vor apare vă vor ajuta să găsiţi şi propunerile formative asupra cărora să investiţi cu curaj.

1. Aşadar, ce anume dă gust vieţii preotului „nostru”? Contextul cultural este foarte diferit de cel în care a făcut primii paşi în slujire. Şi în Italia atâtea tradiţii, obiceiuri şi viziuni ale vieţii au fost atinse de o profundă schimbare de epocă.

Noi, care adesea ajungem să deplângem acest timp cu ton amar şi acuzator, trebuie să-i simţim şi duritatea: în slujirea noastră, câte persoane întâlnim care sunt în suferinţă datorită lipsei de referinţe la care să privească! Câte relaţii rănite! Într-o lume în care fiecare se gândeşte ca măsură a toate, nu mai este loc pentru fratele.

Pe acest fundal, viaţa preotului nostru devine elocventă, pentru că este diferită, alternativă. Ca Moise, el este unul care s-a apropiat de foc şi a lăsat ca flăcările să ardă ambiţiile sale de carieră şi putere. A făcut un rug şi din ispita de a se interpreta ca un «evlavios», care se refugiază într-un intimism religios care are puţin spiritual.

Este desculţ, preotul nostru faţă de un pământ pe care se încăpăţânează să-l creadă şi să-l considere sfânt. Nu se scandalizează datorită fragilităţilor care zdruncină sufletul uman: conştient că el însuşi este un paralitic vindecat, este distant de răceala rigoristului, precum şi de superficialitatea celui care vrea să se arate înţelegător cu orice preţ. În schimb, pe de altă parte acceptă să-l ia asupra sa, simţindu-se părtaş şi responsabil de destinul său.

Cu uleiul speranţei şi al mângâierii, devine aproapele fiecăruia, atent să-i împărtăşească abandonarea şi suferinţa. Acceptând să nu dispună de sine, nu are o agendă de apărat, ci încredinţează în fiecare dimineaţă Domnului timpul său pentru a se lăsa întâlnit de oameni şi a merge în întâmpinarea lor. Astfel, preotul nostru nu este un birocrat sau un funcţionar anonim al instituţiei; nu este un consacrat pentru un rol funcţionăresc, nici nu este mişcat de criteriile eficienţei.

Ştie că Iubirea este totul. Nu caută asigurări pământeşti sau titluri onorifice, care duc la încrederea în om: în slujire pentru sine nu cere nimic care să treacă dincolo de nevoia reală, nici nu este preocupat să lege de sine persoanele care-i sunt încredinţate. Stilul său de viaţă simplă şi esenţială, mereu disponibil, îl prezintă credibil în ochii oamenilor şi îl apropie de cei umili, într-o caritate pastorală care face liberi şi solidari. Slujitor al vieţii, merge cu inima şi pasul săracilor; este făcut bogat de frecventarea lor. Este un om al păcii şi al reconcilierii, un semn şi un instrument al duioşiei lui Dumnezeu, atent să răspândească binele cu aceeaşi pasiune cu care alţii se îngrijesc de interesele lor.

Secretul preotului nostru – voi ştiţi bine asta! – se află în acel rug arzând care îi marchează cu foc existenţa, o cucereşte şi o conformează cu aceea a lui Isus Cristos, adevăr definitiv al vieţii sale. Raportul cu El îl păzeşte, făcându-l străin de mondenitatea spirituală care corupe, precum şi de orice compromis şi meschinărie. Prietenia cu Domnul său este aceea care-l face să îmbrăţişeze realitatea cotidiană cu încrederea celui care crede că imposibilitatea omului nu rămâne astfel pentru Dumnezeu.

2. Astfel devine mai imediat să înfruntăm şi celelalte întrebări de la care am pornit. Pentru cine angajează slujirea sa preotul nostru? Întrebarea, probabil, trebuie precizată. De fapt, încă înainte de a ne întreba despre destinatarii slujirii sale, trebuie să recunoaştem că preotul este preot în măsura în care se simte părtaş de Biserică, de o comunitate concretă al cărei drum îl împărtăşeşte. Poporul credincios al lui Dumnezeu rămâne sânul din care el este luat, familia în care este implicat, casa la care este trimis. Această apartenenţă comună, care provine din Botez, este respiraţia care eliberează de o autoreferenţialitate care izolează şi închide: „Când vaporaşul tău va începe să-şi pună rădăcinile în imobilitatea digului – amintea dom Helder Camara – înaintează în larg!”. Porneşte! Şi, înainte de toate, nu pentru că ai o misiune de îndeplinit, ci pentru că structural eşti un misionar: în întâlnirea cu Isus ai experimentat plinătatea de viaţă şi, de aceea, doreşti cu toată fiinţa ta ca alţii să se recunoască în El şi să poată păstra prietenia sa, să se poată hrăni din cuvântul său şi să-l poată celebra în comunitate.

Cel care trăieşte pentru Evanghelie, intră astfel într-o împărtăşire virtuoasă: păstorul este convertit şi confirmat de credinţa simplă a poporului sfânt al lui Dumnezeu, cu care lucrează şi în a cărui inimă trăieşte. Această apartenenţă este sarea vieţii preotului; face în aşa fel încât trăsătura sa distinctivă să fie comuniunea, trăită cu laicii în raporturi care ştiu să valorizeze participarea fiecăruia. În acest timp sărac în prietenie socială, prima noastră îndatorire este aceea de a construi comunităţi; deci aptitudinea la relaţie este un criteriu decisiv de discernământ vocaţional.

În acelaşi mod, pentru un preot este vital să fie în cenacolul preoţimii. Această experienţă – când nu este trăită în manieră ocazională, nici în virtutea unei colaborări instrumentale – eliberează de narcisismele şi de geloziile clericale; face să crească stima, sprijinul şi bunăvoinţa reciprocă; favorizează o comuniune nu numai sacramentală sau juridică, ci fraternă şi concretă. Mergând împreună preoţii, diferiţi prin vârstă şi sensibilitate, se răspândeşte un parfum de profeţie care uimeşte şi fascinează. Comuniunea este cu adevărat unul dintre numele Milostivirii.

În reflecţia voastră despre reînnoirea clerului intră şi capitolul care se referă la gestionarea structurilor şi a bunurilor: într-o viziune evanghelică, evitaţi să vă împovăraţi într-o pastoraţie de conservare, care împiedică deschiderea spre noutatea perenă a Duhului. Menţineţi numai ceea ce poate folosi pentru experienţa de credinţă şi de caritate a poporului lui Dumnezeu.

3. În sfârşit, ne-am întrebat care este motivaţia ultimă a dăruirii preotului nostru. Câtă tristeţe provoacă aceia care în viaţă stau un pic la jumătate, cu piciorul ridicat! Calculează, cântăresc, nu risc nimic de frica de a pierde… Sunt cei mai nefericiţi! În schimb preotul nostru, cu limitele sale, este unul care se pune în joc până la capăt: în condiţiile concrete în care viaţa şi slujirea l-au pus, se oferă cu gratuitate, cu umilinţă şi bucurie. Şi atunci când nimeni nu pare să-şi dea seama de asta. Şi atunci când intuieşte că, omeneşte, probabil nimeni nu-i va mulţumi suficient pentru dăruirea sa fără măsură.

Dar – el ştie asta – n-ar putea să facă altfel: iubeşte pământul, pe care-l recunoaşte vizitat în fiecare dimineaţă prezenţa lui Dumnezeu. Este om al Paştelui, cu privirea îndreptată spre Împărăţie, spre care simte că merge istoria umană, în pofida întârzierilor, întunecimilor şi contradicţiilor. Împărăţia – viziunea  pe care o are Isus despre om – este bucuria sa, orizontul care-i permite să relativizeze restul, să dilueze preocupări şi anxietăţi, să rămână liber de iluzii şi de pesimism; să păstreze în inimă pacea şi s-o răspândească prin gesturile sale, cuvintele sale, atitudinile sale.

***

Iată schiţată, iubiţi fraţi, tripla apartenenţă care ne constituie: apartenenţa la Domnul, la Biserică, la Împărăţie. Această comoară în vase de lut trebuie păzită şi promovată! Să simţiţi până la capăt această responsabilitate, luaţi-o asupra voastră cu răbdare şi disponibilitate de timp, de mâini şi de inimă.

O rog împreună cu voi pe Sfânta Fecioară, pentru ca mijlocirea voastră să vă păstreze primitori şi fideli. Împreună cu preoţii voştri să puteţi duce la capăt alergarea, slujirea care v-a fost încredinţată şi cu care participaţi la misterul Maicii Biserici. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.