Categorii

Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat Asociaţiei Teologice Italiene (29 decembrie 2017)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă adresez bun-venit şi îi mulţumesc preşedintelui vostru pentru cuvintele sale. În aceste zile suntem cufundaţi în contemplarea bucuroasă a misterului Dumnezeului nostru, care până acolo s-a implicat şi s-a compromis cu săraca noastră omenitate încât a trimis în ea pe Fiul său şi a luat, în El, trupul nostru fragil. Fiecare gândire teologică creştină nu poate decât să înceapă mereu şi neîncetat de aici, într-o reflecţie care nu va epuiza niciodată izvorul viu al Iubirii divine, care s-a lăsat atins, privit şi gustat în ieslea din Betleem.

În 2017, Asociaţia Teologică Italiană a împlinit o jumătate de secol. Îmi este plăcut să mă unesc cu voi în a aduce mulţumire Domnului pentru cei care au avut curajul, în urmă cu cincizeci de ani, să ia iniţiativa de a da viaţă Asociaţiei Teologice Italiene; pentru cei care au aderat la ea în acest timp, oferind prezenţa lor, inteligenţa lor şi efortul unei reflecţii libere şi responsabile; şi mai ales pentru aportul pe care Asociaţia voastră l-a dat dezvoltării teologice şi vieţii Bisericii, cu o cercetare care şi-a propus mereu – cu efortul critic care-i revine – să fie în sintonie cu etapele fundamentale şi provocările vieţii ecleziale italiene.

Este vrednic de amintit faptul că Asociaţia Teologică Italiană s-a născut, aşa cum afirmă primul articol din Statutul vostru, „în spiritul de slujire şi de comuniune indicat de Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican”. Biserica trebuie să se refere mereu la acel eveniment, cu care a început „o nouă etapă a evanghelizării” (Bula Misericordiae vultus, 4) şi cu care ea şi-a asumat responsabilitatea de a vesti Evanghelia într-un mod nou, mai potrivit unei lumi şi unei culturi profund schimbate. Este evident că acel efort cere întregii Biserici, şi teologilor în mod deosebit, să fie receptat după o „fidelitate creativă”: având conştiinţa că în aceşti 50 de ani au avut loc ulterioare schimbări şi având încrederea că Evanghelia poate continua să atingă şi femeile şi bărbaţii de astăzi. De aceea vă cer să continuaţi să rămâneţi fideli şi ancoraţi, în munca voastră teologică, în Conciliu şi în capacitatea pe care a arătat-o Biserica acolo de a se lăsa fecundată de noutatea perenă a Evangheliei lui Cristos; aşa cum aţi făcut, de altfel, în aceste decenii, după cum atestă temele alese şi tratate de voi în Congresele şi în Cursurile de actualizare, precum şi recenta lucrarea consistentă de comentariu la toate documentele Conciliului al II-lea din Vatican.

În mod deosebit, este un rod clar al Conciliului şi o bogăţie care nu trebuie risipită faptul că aţi observat şi continuaţi să simţiţi exigenţa de „a face teologie împreună”, ca Asociaţie, care are astăzi peste 330 de teologi. Acest aspect este un fapt de stil, care exprimă deja ceva esenţial din Adevărul în slujba căruia se pune teologia. De fapt, nu se poate crede că se slujeşte Adevărul unui Dumnezeu care este Iubire, comuniune veşnică a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt şi al cărui plan mântuitor este acela al comuniunii oamenilor cu El şi între ei, făcând asta în mod individualist, particularist sau, mai rău, într-o logică de competiţie. Cercetarea teologilor nu poate să fie decât o cercetare personală; dar a unor persoane care sunt cufundat într-o comunitate teologică cea mai amplă posibilă, din care se simt şi fac realmente parte, implicate în legături de solidaritate şi chiar de prietenie autentică. Acesta nu este un aspect accesoriu al slujirii teologice!

O slujire de care astăzi continuă să fie o mare nevoie în Biserică. De fapt, este adevărat că pentru a fi în mod autentic credincioşi nu este necesar să fi desfăşurat cursuri academice de teologie. Există un simţ al realităţilor credinţei care aparţine întregului popor al lui Dumnezeu, şi al celor care nu au mijloace intelectuale deosebite pentru a-l exprima, şi care cere să fie interceptat şi ascultat – mă gândesc la vestitul infailibil in credendo: trebuie să mergem adesea acolo – şi există persoane chiar foarte simple care ştiu să-şi ascută „ochii credinţei”. În această credinţă vie a sfântului popor credincios al lui Dumnezeu fiecare teolog trebuie să se simtă cufundat şi de care trebuie să se ştie şi susţinut, transportat şi îmbrăţişat. Însă asta nu elimină ca să existe mereu necesitatea acelei munci teologice specifice prin intermediul căreia, aşa cum spunea sfântul învăţător Bonaventura, se poate ajunge la acel credibile ut intelligibile, la ceea ce se crede deoarece este înţeles. Şi este o exigenţă a comunicării credinţei, pentru ca să apară mereu şi pretutindeni că ea nu numai că nu mutilează ceea ce este uman, ci se prezintă mereu ca apel la libertatea persoanelor.

Mai ales în dorinţa şi în perspectiva unei Biserici în ieşire misionară slujirea teologică, în această perioadă istorică, este deosebit de importantă şi urgentă. De fapt, o Biserică ce se regândeşte astfel se preocupă, aşa cum am spus în Evangelii gaudium, să facă evident femeilor şi bărbaţilor care este centrul şi nucleul fundamental al Evangheliei, adică „frumuseţea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestate în Isus Cristos mort şi înviat” (nr. 36). O astfel de misiune de esenţialitate, în perioada complexităţii şi a unei dezvoltări ştiinţifice şi tehnice fără precedent şi într-o cultură care a fost impregnată, în trecut, de creştinism dar în care astă pot să şerpuiască viziuni deformate despre însăşi inima Evangheliei, face de fapt indispensabilă o mare muncă teologică. Pentru ca Biserica să poată continua să facă auzit femeilor şi bărbaţilor de astăzi centrul Evangheliei, pentru ca Evanghelia să ajungă cu adevărat la persoane în singularitatea lor şi pentru ca să impregneze societatea în toate dimensiunile sale, nu se poate face abstracţie de misiunea teologiei, cu efortul său de a regândi marile teme ale credinţei creştine în cadrul unei culturi profund schimbate.

Este nevoie de o teologie care să-i ajute pe toţi creştinii să vestească şi să arate, mai ales, faţa mântuitoare a lui Dumnezeu, pe Dumnezeul milostiv, în special în faţa unor provocări inedite care implică astăzi umanul: ca aceea a crizei ecologice, a dezvoltării neuroştiinţelor sau a tehnicilor care pot să-l modifice pe om; ca aceea a inegalităţilor sociale tot mai mari sau a migraţiilor unor întregi popoare; ca aceea a relativismului teoretic dar şi al celui practic. Şi este nevoie, pentru aceasta, de o teologie care, aşa cum este în cea mai bună tradiţie a Asociaţiei Teologice Italiene, să fie formată din creştine şi creştini care să nu se gândească să vorbească numai între ei, ci să ştie să fie în slujba diferitelor Biserici şi a Bisericii; şi care să-şi asume şi misiunea de a regândi Biserica pentru ca să fie conformă Evangheliei pe care trebuie s-o vestească.

Îmi face plăcere să ştiu că de atâtea ori şi în diferite moduri, chiar recent, aţi făcut deja asta: tratând în mod explicit tema vestirii Evangheliei şi a forma Ecclesiae, a sinodalităţii, a prezenţei ecleziale în context de laicitate şi democraţie, a puterii în Biserică. De aceea îmi doresc ca toate cercetările voastre să poată fecunda şi îmbogăţi tot poporul lui Dumnezeu. Şi aş vrea să adaug câteva gânduri care mi-au venit în minte în timp ce vorbeai tu. A nu pierde capacitatea de a ne uimi; a face teologie în uimire. Uimirea care ni-l aduce pe Cristos, întâlnirea cu Cristos. Este ca aerul în care reflecţia noastră va fi mai rodnică. Şi repet şi un alt lucru pe care l-am spus: teologul este cel care studiază, gândeşte, reflectează, dar face asta în genunchi. A face teologie în genunchi, ca marii Părinţi. Marii Părinţi care gândeau, se rugau, adorau, lăudau: teologia puternică, ce este fundament al întregii dezvoltări teologice creştine. Precum şi a repeta un al treilea lucru pe care l-am spus aici, dar vreau să-l repet pentru că este important: a face teologie în Biserică, adică în sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, care are – o voi spune cu un cuvânt non-teologic – care are „adulmecarea” credinţei. Îmi amintesc odată, la o spovadă, dialogul pe care l-am avut cu o bătrână portugheză care se acuza de păcate care nu existau, dar era aşa de credincioasă! Şi eu i-am pus câteva întrebări şi ea răspundea bine; şi la sfârşit mi-a venit să-i spun: „Dar spuneţi-mi, doamnă: dumneavoastră aţi studiat la Gregoriana?”. Era chiar o femeie simplă, simplă, dar avea „adulmecarea”, avea sensus fidei, acela care în credinţă nu poate greşi. Acest lucru îl preia Conciliul al II-lea din Vatican.

Vă binecuvântez din inimă şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.