Categorii

Discursul Sfântului Părinte adresat copiilor din grupul „Cavalerii” (2 iunie 2017)

Marta:

Dragă Papa Francisc, mă numesc Marta. În această perioadă mă tulbură mult faptul că, fiind în clasa a şaptea, anul viitor nu voi vedea pe cei mai mulţi dintre prietenii mei cei mai buni şi mi-e frică de saltul dintre şcoala medie şi liceu. Eu mă simt bine acum, cu prietenii mei de acum. De ce trebuie să se schimbe totul? De ce îmi este aşa de frică să cresc? Nu reuşesc şi nu vreau să-mi imaginez viaţa şi tot ceea ce mi se va întâmpla fără acei prieteni pe care-i iubesc. Ce să fac? Ce voi face, după aceea?

Papa Francisc:

Mulţumesc, Marta. Eu îţi voi spune asta. Viaţa este un continuu „bună ziua” şi „la revedere”. De atâtea ori sunt lucruri mici, dar de atâtea ori este un „la revedere” pentru mulţi ani sau pentru totdeauna. Creştem întâlnindu-ne şi luându-ne rămas bun. Dacă tu nu înveţi să-ţi iei rămas bun bine, nu vei învăţa niciodată să întâlneşti oameni noi. Ceea ce tu spui aici este o provocare, este provocarea vieţii. Este adevărat, colegii tăi nu vor fi aceeaşi – probabil îi vei vedea, vei vorbi…, dar există noi colegi pe care tu trebuie să-i întâlneşti, şi aceea este provocarea. Şi noi în viaţă trebuie să ne obişnuim cu acest drum: să lăsăm ceva şi să întâlnim lucruri noi. Şi acesta este şi un risc. Există oameni cărora le este frică mare – tu ai folosit cuvântul „mi-e frică” – să facă un pas, care rămân mereu pe loc, prea liniştiţi şi nu cresc. Atunci când un băiat, o fată, un bărbat, o femeie spune „ajunge” şi – aşa cum a amintit parohul – „se tolăneşte pe canapea”, nu creşte. Închide orizontul vieţii. Şi aici folosesc un alt cuvânt… Vezi, priveşte zidul acela: ce este în spatele acelui zid? Dar nu vezi ce este în spatele zidului? Spune-mi, spune-mi… vino la microfon…

Marta:

Nu ştiu…

Papa Francisc:

Nu ştii… Aşa este când o persoană nu vrea să crească: are un zid în faţa sa, nu ştie ce este. Dar dacă tu mergi afară, în câmp deschis – gândeşte-te – ce vezi? Acolo unde nu sunt zidurile, ce vezi?

Marta:

Văd tot…

Papa Francisc:

Tot. Vezi orizontul. Trebuie să învăţăm să privim viaţa privind orizonturi, tot mai mult, tot mai mult, mereu înainte. Şi asta înseamnă a întâlni oameni noi, a întâlni situaţii noi. Să nu uităm de ceilalţi, nu! Mereu există o amintire frumoasă şi de obicei se întâlnesc vechii colegi, se salută… Dar noi trebuie să mergem mereu, pentru a creşte. Este adevărat că tu ai folosit cuvântul „frică”: „mi-e frică să cresc”, „mi-e frică să merg înainte…”; dar foloseşte mai degrabă cuvântul „am o provocare”: eu înving provocarea sau mă las învins de provocare? Ai înţeles? Priveşte zidul şi gândeşte-te cum este în câmp deschis, la orizont. Şi aceasta este alegerea pe care tu trebuie s-o faci. În spatele zidului nu se vede; cu orizontul, tu merge mai înainte, cu cât este orizont, cu atât mergi înainte: orizontul nu se termină niciodată! Şi noi trebuie să creştem spre orizont. Nu ştiu dacă am explicat bine. Şi am spus un cuvânt: a ne aminti de prietenii de dinainte, de toţi cei pe care tu trebuie să-i părăseşte pentru a merge pe un alt drum. A-ţi aminti de ai, uneori a le telefona, a-i întâlni… Dar a trăi cu noii prieteni şi a parcurge drumul cu noii prieteni. Şi astfel se creşte. Dar ai fost bună! Pentru că n-ai reuşit să-mi spui ce este în spatele zidului, şi acesta este un lucru foarte bun, pentru că în spatele zidului nu se vede şi ai reuşit să-mi spui că atunci când eşti în câmp deschis şi priveşti orizontul se vede tot. Bravo! Înainte!

Marta:

Mulţumesc.

Giulia:

Dragă Papa Francisc, mă numesc Giulia şi aş vrea să te întreb ce putem face concret noi copiii tineri pentru a schimba un pic lumea care ne înconjoară, dat fiind tot ceea ce se întâmplă…

Papa Francisc:

Putem să ne gândim să chemăm o vrăjitoare care să vină cu bagheta magică şi să schimbe lumea. Se poate face asta? Cum se schimbă lumea? Răspundeţi voi, toţi: este posibil? [Copiii]: „Da!”. Este uşor de a schimba lumea? [Copiii]: „Nu!”. Este greu de a schimba lumea: [Copiii]: „Da!”. Dacă este greu pentru oamenii mari, pentru oamenii care au studiat, pentru oamenii care au capacitatea de a conduce ţările, cu cât va fi mai greu pentru un băiat şi o fată, nu-i aşa? Este greu. Dar eu aş vrea să vă pun, tuturor, o întrebare: voi, puteţi schimba lumea? [Copiii]: „Da…”. Nu sunteţi foarte siguri, nu-i aşa? Puteţi sau nu puteţi? [Copiii]: „Da!”. Iată, e bine. Dar cum? Cu lucrurile care sunt în jurul vostru. De exemplu, eu întotdeauna, când întâlnesc copiii – voi sunteţi un pic mai mari, dar copii – pun această întrebare: dacă tu ai două bomboane şi vine un prieten, ce faci? Aproape toţi spun: „Îi dau una lui şi una mie”. Unii nu spun asta, dar se gândesc: „Le ţin pe amândouă în buzunar şi le mănânc după aceea, când pleacă el”. Prima este o atitudine pozitivă: una pentru tine, una pentru mine. Cealaltă este o atitudine egoistă, negativă: totul pentru mine. Priviţi mâinile. Fiecare să-şi privească mâna şi să facă gestul. Gest pozitiv: cum este mâna? Să facem toţi împreună: Ia, da… să împărţim. Atitudine negativă: cum este mâna? Închisă. Să facem gestul. Pentru a schimba lumea este nevoie de mâna închisă? [Copiii]: „Nu!”. De care este nevoie? Arătaţi-mi… Iat-o! da, este nevoie de mâna deschisă. Dar mâna este un simbol al inimii, nu putem face asta cu inima aici, ar fi greu… Dar este un simbol al inimii: inimă deschisă. Voi puteţi începe să schimbaţi lumea cu inima deschisă. Apoi vine cealaltă întrebare pe care o pun copiilor. Şi dacă tu ai o singură bomboană şi vine un prieten, ce faci? Nu este uşor! Majoritatea răspund: „Juma-juma”. Şi asta este aşa sau aşa? [face gestul cu mâna] Arătaţi bine… Lumea se schimbă deschizând inima, ascultându-i pe ceilalţi, primindu-i pe ceilalţi, împărtăşind lucrurile. Şi voi puteţi face acelaşi lucru. Dacă tu ai un coleg, un prieten, o prietenă, un coleg de şcoală, o colegă de şcoală de care nu-ţi place, care este un pic antipatică… Dacă mergi la alţii să bârfeşti despre acea persoană, acest lucru este aşa, aşa sau aşa? [face gestul cu mâna]. Bravo. În schimb, dacă tu laşi să treacă – „Dar, nu-mi place şi nu spun nimic” – cum este asta?… Bravo. Aţi înţeles. A schimba lumea cu lucrurile mici de fiecare zi, cu generozitatea, cu împărtăşirea, creând aceste atitudini de fraternitate. Dacă mă insultă cineva şi eu îl insult, cum este asta? În schimb dacă mă insultă cineva şi eu nu răspund, cum este asta? Aţi înţeles? A nu răspunde niciodată rău la rău! [Aplauzele copiilor]. Niciodată. Tu îmi faci rău? Şi ce ne-a învăţat Isus despre asta? Ascultaţi: rugaţi-vă pentru toţi; rugaţi-vă pentru prietenii voştri şi rugaţi-vă şi pentru duşmanii voştri, pentru cei care vă fac să suferiţi. Şi Isus spune: „Aşa cum Tatăl nostru care este în cer face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi”. Da, să ne rugăm pentru toţi. Rugăciunea pentru toţi şi să nu avem dorinţe rele împotriva altora. Aşa se poate schimba lumea. Nu există baghetă magică, dar există lucruri mici de fiecare zi pe care trebuie să le învăţăm. Şi eu vă fac o propunere. În grup, o jumătate de oră, vorbiţi despre asta. Grupuri mici, când sunteţi reuniţi. Dacă îmi fac asta, ce trebuie să fac eu? Dacă eu sunt în faţa acestei alegeri, ce trebuie să fac eu? A vorbi despre acele lucruri care sunt „aşa” şi care sunt „aşa” [gestul mâinii], cu inima. Mulţumesc pentru întrebarea ta.

Tanio:

Dragă Papa Francisc, mă numesc Tanio, m-am născut în Bulgaria şi în prima lună de viaţă părinţii m-au lăsat în orfelinat. La cinci ani am fost adoptat de o nouă familie italiană. Însă după un an noua mea mamă a murit. Am trăit până acum cu tata şi cu bunicii mei. Anul acesta au murit şi bunicii mei. Cavalerii sunt un dar, un mare dar, pentru mine: pentru că sunt aproape de mine şi mă susţin în orice moment al vieţii mele. Însă, îmi vine această întrebare: cum poţi să crezi că Domnul te iubeşte, când îţi ia persoane sau ţi se întâmplă lucruri pe care tu nu le-ai vrea niciodată?

Papa Francisc:

Cum poţi să înţelegi că Domnul te iubeşte, când îţi ia persoane sau lucruri pe care tu n-ai vrea niciodată să le pierzi? Să ne gândim un pic, toţi împreună, cu imaginaţia, la un spital oarecare de copii. Cum se poate crede că Dumnezeu îi iubeşte pe acei copii şi îi lasă bolnavi, îi lasă să moară, de atâtea ori? Gândiţi-vă la această întrebare: de ce suferă copiii? Pentru ce există copii în lume care suferă de foame şi în alte părţi ale lumii există o risipă aşa de mare? Pentru ce? Tu ştii, există întrebări – ca aceea pe care ai pus-o tu – la care nu se poate răspunde cu cuvinte. Tanio, tu pui această întrebare şi nu sunt cuvinte pentru a explica. Numai că, voi găsi vreo explicaţie – dar nu despre „de ce”, ci despre „para que” [„în ce scop”] – în iubirea celor care te iubesc şi te susţin. Nu este o explicaţie a motivului pentru care se întâmplă aceste lucruri, dar există oameni care te însoţesc. Eu îţi spun cu sinceritate, şi tu vei înţelege bine asta: când eu în rugăciune îmi pun întrebarea „de ce suferă copiii?”, de obicei o pun când merg în spitalele de copii şi apoi ies – îţi spun adevărul – cu inima nu spun distrusă, dar foarte îndurerată, Domnul nu-mi răspunde. Doar privesc Crucifixul. Dacă Dumnezeu a permis ca Fiul său să sufere astfel pentru noi, ce anume trebuie să fie acolo care să aibă un sens. Dar, dragă Tanio, eu nu pot să-ţi explică sensul. Îl vei găsi tu: mai departe în viaţă sau în cealaltă viaţă. Însă explicaţii, aşa cum se explică o teoremă matematică sau o chestiune istorică, nu-ţi pot da nici eu nici altcineva. Există, în viaţă – înţelegeţi bine asta! –, există în viaţă întrebări şi situaţii care nu se pot explica. Una dintre ele este aceea pe care tu ai pus-o, despre suferinţa ta. Dar în spatele la toate acestea este mereu iubirea lui Dumnezeu. „Ah, şi cum explici asta?”. Nu se poate explica. Eu nu pot să explic asta. Şi dacă îţi spune cineva: „Vino, vino, că îţi explic eu”, îndoieşte-te. Te vor face să simţi iubirea lui Dumnezeu numai aceia care te susţin, care te însoţesc şi te ajută să creşti. Mulţumesc pentru că ai pus această întrebare, pentru că este important ca voi, băieţi şi fete, de la această vârstă, să începeţi să înţelegeţi aceste lucruri, pentru că asta vă va ajuta să creşteţi bine şi să mergeţi înainte. Mulţumesc, Tanio.

Şi luând un pic durerea din ultima întrebare, să ne adresăm Mamei, Mamei noastre din cer, Mamei: ea înţelege, ca toate mamele, durerea, şi să ne rugăm împreună consacrarea.

[Rugăciunea de consacrare] „Isuse, Domnul meu şi Regele meu…”

[Binecuvântarea]

Şi înainte de a termina, pentru a putea merge înainte în viaţă şi a avea o inimă generoasă, cum trebuie să fie inima? Cu mâna…

Copiii:

Deschisă!

Papa Francisc:

Pentru a merge înapoi… pentru a merge înapoi: cum se merge înapoi? Cu inima, cum?

Copiii:

Închisă!

Papa Francisc:

Închisă. Şi o altă întrebare: toate, toate situaţiile vieţii se pot explica?

Copiii:

Nu!

Papa Francisc:

N-am înţeles… nu aud…

Copiii, mai tare:Nu!

Papa Francisc:

Iată. Înainte!

Traducere de pr. dr.Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.