Categorii

Discurs introductiv al Sfântului Părinte la deschiderea lucrărilor celei de-a 70-a Adunări Generale al Conferinţei Episcopale Italiene (22 mai 2017)

Iubiţi fraţi,

În aceste zile, în timp ce pregăteam întâlnirea cu voi, am invocat de mai multe ori „vizita” Duhului Sfânt, a Celui care e „convingătorul suav al omului interior”. Cu adevărat, fără puterea sa „nimic nu este în om, nimic fără vină” şi zadarnică rămâne orice trudă a noastră; dacă „lumina sa preafericită” nu ne invadează în interior, rămânem prizonieri ai fricilor noastre, incapabili să recunoaştem că suntem mântuiţi numai de iubire: ceea ce în noi nu este iubire, ne îndepărtează de Dumnezeul cel viu şi de poporul său sfânt.

„Vine, Duhule Sfânt, trimite la noi din cer o rază a luminii tale. Dăruieşte credincioşilor tăi, care numai în tine se încred, darurile tale sfinte”.

Primul dintre aceste daruri se află deja în acel convenire in unum, disponibili să împărtăşim timp, ascultare, creativitate şi mângâiere. Vă urez ca aceste zile să fie străbătute de confruntarea deschisă, umilă şi sinceră. Nu vă temeţi de momentele de contrast: încredinţaţi-vă Duhului, care deschide la diversitate şi reconciliază distinctul în caritatea fraternă.

Trăiţi colegialitatea episcopală, îmbogăţită de experienţa pe care fiecare o poartă şi pe care o ia din lacrimile şi din bucuriile Bisericilor voastre particulare. A merge împreună este calea constitutivă a Bisericii; cifra care ne permite să interpretăm realitatea cu ochii şi inima lui Dumnezeu; condiţia pentru a-l urma pe Domnul Isus şi a fi slujitori ai vieţii în acest timp rănit.

Respiraţia şi pasul sinodal revelează ceea ce suntem şi dinamismul de comuniune care însufleţeşte deciziile noastre. Numai în acest orizont putem reînnoi cu adevărat pastoraţia noastră şi a o adapta la misiunea Bisericii în lumea de astăzi; numai aşa putem înfrunta complexitatea acestui timp, recunoscători pentru parcursul făcut şi hotărâţi de a-l continua cu parresia.

În realitate, acest drum este marcat şi de închideri şi rezistenţe: infidelităţile noastre sunt o ipotecă apăsătoare pusă asupra credibilităţii mărturiei lui depositum fidei, o ameninţare mult mai rea decât aceea care provine de la lume cu persecuţiile sale. Această conştiinţă ne ajută să ne recunoaştem destinatari ai Scrisorilor către Biserici cu care se deschide Apocalipsul (1,4 – 3,22), marea carte a speranţei creştine. Să cerem harul de a şti să ascultăm ceea ce Duhul spune astăzi Bisericilor; să-i primim mesajul profetic pentru a înţelege ce vrea să îngrijească în noi: „Vino, părinte al săracilor; vino, dătător al darurilor; vino, lumină a inimilor”.

Ca Biserica din Efes, probabil că şi noi uneori am părăsit iubirea, prospeţimea şi entuziasmul de odinioară… Să ne întoarcem la origini, la harul care stă la baza începuturilor; să ne lăsăm conduşi de Isus Cristos, „Da”-ul Dumnezeului fidel, unum necessarium: „Această adunare a noastră adunată aici să nu strălucească de altă lumină decât de cea a lui Cristos, care este lumina lumii; sufletele noastre să nu caute alt adevăr decât cuvântul Domnului, care este unicul nostru învăţător; să nu ne preocupăm de altceva decât să ascultăm de preceptele sale cu o supunere fidelă în toate; să nu ne susţină altă încredere decât aceea care coroborează slăbiciunea noastră plângăreaţă, pentru că se întemeiază pe cuvintele sale: «Iată eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii» (Mt 28,20)” (Paul al VI-lea, Discurs pentru începutul celei de-a doua sesiuni a Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, 29 septembrie 1963).

Ca Biserica din Smirna, probabil că şi noi în momentele încercării suntem victimă a oboselii, a singurătăţii, a tulburării datorită viitorului; rămânem zdruncinaţi când ne dăm seama cât de mult Dumnezeul lui Isus Cristos nu poate corespunde imaginii şi aşteptărilor omului „religios”: dezamăgeşte, tulbură, scandalizează. Să păstrăm încrederea în iniţiativa surprinzătoare a lui Dumnezeu, puterea răbdării şi fidelitatea mărturisitorilor: nu ne va trebui să ne temem de a doua moarte.

Ca Biserica din Pergam, probabil că şi noi uneori încercăm să facem să convieţuiască credinţa cu mondenitatea spirituală, viaţa Evangheliei cu logici de putere şi de succes, prezentate în mod forţat ca funcţionale imaginii sociale a Bisericii. Tentativa de a sluji la doi stăpâni este, mai degrabă, indice al lipsei de convingeri interioare. Să învăţăm să renunţăm la inutile ambiţii şi la obsesia de noi înşine pentru a trăi constant sub privirea Domnului, prezent în atâţia fraţi umiliţi: vom întâlni Adevărul care ne face liberi cu adevărat.

Ca Biserica din Tiatira, probabil că suntem expuşi tentaţiei de a reduce creştinismul la o serie de principii lipsite de concreteţe. Se cade, atunci, într-un spiritualism dezincarnat, care neglijează realitatea şi ne face să pierdem tandreţea trupului fratelui. Să ne întoarcem la lucrurile care contează cu adevărat: credinţa, iubirea faţă de Domnul, slujirea făcută cu bucurie şi gratuitate. Să ne însuşim sentimentele şi gesturile lui Isus şi vom intra cu adevărat în comuniune cu El, steaua dimineţii care nu are apus.

Ca Biserica din Sardi, probabil că putem să fim seduşi de aparenţă, de exterioritate şi de oportunism, condiţionaţi de modele şi de judecăţile altuia. În schimb, diferenţa creştină face să vorbească primirea Evangheliei cu faptele, cu ascultarea concretă, cu fidelitatea trăită; cu rezistenţa opusă celui prepotent, celui mândru şi celui samavolnic; cu prietenia faţă de cei mici şi împărtăşirea faţă de cei nevoiaşi. Să ne lăsăm puşi în discuţie de caritate, să preţuim înţelepciunea săracilor, să favorizăm incluziunea lor; şi, prin milostivire, vom fi părtaşi de cartea vieţii.

Ca Biserica din Filadelfia, suntem chemaţi la perseverenţă, să ne aruncăm în realitate fără timidităţi: Împărăţia este piatra preţioasă pentru care merită să vindem fără ezitare tot restul şi să ne deschidem pe deplin darului şi misiunii. Să străbatem cu curaj pe orice poartă pe care Domnul ne-o deschide în faţa noastră. Să profităm de orice ocazie pentru a deveni aproapele. Chiar şi cea mai bună plămadă singură rămâne de nemâncat, în timp ce în umilinţa sa face să fermenteze o mare cantitate de făină: să ne amestecăm cu cetatea oamenilor, să colaborăm activ pentru întâlnirea cu diferitele bogăţii culturale, să ne angajăm împreună pentru binele comun al fiecăruia şi al tuturor. Ne vom întâlni cetăţeni ai noului Ierusalim.

Ca Biserica din Laodiceea, probabil cunoaştem lâncezeala compromisului, nehotărârea calculată, capcana ambiguităţii. Ştim că tocmai asupra acestor atitudini se abate condamnarea cea mai severă. De altfel, ne aminteşte un martor din secolul al XX-lea, harul ieftin este duşmanul de moarte al Bisericii: nu recunoaşte cuvântul viu al lui Dumnezeu şi ne închide calea spre Cristos. Adevăratul har – care a costat viaţa Fiului – nu poate decât să fie scump: pentru el cheamă la urmarea lui Isus Cristos, deoarece îl costă pe om preţul vieţii, deoarece condamnă păcatul şi îl justifică pe păcătos, deoarece nu dispensează de la acţiune… Este scump, dar este har care dăruieşte viaţa şi duce la trăirea în lume fără a ne pierde în ea (cf. D. Bonhoeffer, Urmarea). Să deschidem inima când bate Pelerinul veşnic: să-l poftim să intre, să cinăm cu El. Vom porni din nou pentru a ajunge oriunde cu o veste de dreptate, fraternitate şi pace.

Iubiţi fraţi, Domnul nu vrea niciodată să ne deprime, motiv pentru care să nu rămânem asupra reproşurilor, care oricum se nasc din iubire (cf. Ap 3,19) şi conduc la iubire. Să ne lăsăm zguduiţi, purificaţi şi mângâiaţi: „Spală ce e întinat, udă ce e uscat, vindecă ce e rănit. Moaie tot ce-i împietrit, încălzeşte ce-i răcit şi îndreaptă ce-i greşit”.

Ne este cerută îndrăzneala pentru a evita să ne obişnuim cu situaţii care atât de mult sunt înrădăcinate încât par normale şi insurmontabile. Profeţia nu cere sfâşieri, ci alegeri curajoase, care sunt proprii ale unei adevărate comunităţi ecleziale: ne fac să ne lăsăm „deranjaţi” de evenimente şi de persoane şi să ne coborâm în situaţiile umane, însufleţiţi de spiritul vindecător al Fericirilor. Pe această cale vom şti să remodelăm formele vestirii noastre, care se iradiază înainte de toate cu caritatea. Să ne mişcăm cu încrederea celui care ştie că şi acest timp este un kairos, un timp de har locuit de Duhul Celui Înviat: nouă ne revine responsabilitatea de a-l recunoaşte, de a-l primi şi de a-l însoţi cu docilitate.

„Vino, Duhule Sfânt. Bunule mângâietor, oaspete prea iubitor, dulcea noastră răcorire”.

Iubiţi fraţi, „puşi să păstorim Biserica lui Dumnezeu” (Fap 20,28), părtaşi de misiunea Bunului Păstor: în ochii voştri nimeni să nu rămână invizibil sau marginal. Mergeţi în întâmpinarea oricărei persoane cu grija şi compasiunea tatălui milostiv, cu suflet puternic şi generos. Fiţi atenţi să percepeţi ca al vostru binele şi răul celuilalt, capabili să oferiţi cu gratuitate şi duioşie însăşi viaţa. Aceasta să fie vocaţia voastră; pentru că, aşa cum scrie sfânta Tereza a Pruncului Isus, „numai iubirea face să acţioneze mădularele Bisericii: dacă iubirea s-ar stinge, apostolii n-ar mai vesti Evanghelia, martirii ar refuza să-şi verse sângele…”.

În această lumină, îi mulţumesc şi în numele vostru cardinalului Angelo Bagnasco pentru cei zece ani de preşedinţie a Conferinţei Episcopale Italiene. Mulţumesc pentru slujirea sa umilă şi împărtăşită, care n-a fost lipsită de jertfă personală, într-un moment de tranziţie grea a Bisericii şi a ţării. Şi alegerea şi, apoi, numirea succesorului său, să nu fie altceva decât un semn de iubire faţă de Sfânta Maică Biserică, iubire trăită cu discernământ spiritual şi pastoral, conform unei sinteze care este şi ea dar al Duhului.

Şi rugaţi-vă pentru mine, chemat să fiu păzitor, martor şi garant al credinţei şi al unităţii întregii Biserici: cu voi şi prin voi să pot îndeplini această misiune cu bucurie până la capăt.

„Vino, Duhule Sfânt. Dă putere şi răsplată, dă moarte sfântă, dă bucurie veşnică”. Amin.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.