Categorii

Discurs adresat participanţilor la întâlnirea internaţională promovată de Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică (4 mai 2018)

Bună ziua tuturor!

Eu m-am gândit dacă să fac un discurs, bine făcut, frumos… Dar după aceea mi-a venit în minte să vorbesc liber, să spun lucrurile care sunt potrivite pentru aceste moment.

Cheia a ceea ce voi spune este ceea ce a cerut cardinalul [prefect al Congregaţiei]: criterii autentice pentru a discerne ceea ce se întâmplă. Pentru că într-adevăr, astăzi se întâmplă atâtea lucruri care, pentru a nu ne pierde în această lume, în ceaţa mondenităţii, în provocări, în spiritul de război, atâtea lucruri, avem nevoie de criterii autentice care să ne conducă. Care să ne conducă în discernământ.

Apoi, este un alt lucru: că acest Duh Sfânt este o calamitate [râde, râd], pentru că nu încetează niciodată să fie creativ! Acum, cu noile forme de viaţă consacrată, într-adevăr este creativ, cu carismele… Este interesant: este Autorul diversităţii, dar în acelaşi timp Creatorul unităţii. Acesta este Duhul Sfânt. Şi cu această diversitate de carisme şi atâtea lucruri, El face unitatea Trupului lui Cristos, precum şi unitatea vieţii consacrate. Şi aceasta este o provocare.

M-am întrebat: care sunt lucrurile pe care Duhul vrea ca să se menţină puternice în viaţa consacrată? Şi gândul a zburat, a mers, a umblat…, şi îmi venea mereu [în minte] ziua în care am mers la San Giovanni Rotondo: nu ştiu de ce, dar am văzut acolo atâţia consacraţi şi consacrate care lucrează… şi m-am gândit la ceea ce am spus acolo, la cele „trei p” pe care le-am spus acolo. Şi mi-am zis: acestea sunt coloanele care rămân, care sunt permanente în viaţa consacrată. Rugăciunea [preghiera],  sărăcia [povertà] şi răbdarea [pazienza]. Şi am ales să vă vorbesc despre asta: ce cred eu că este rugăciunea în viaţa consacrată şi apoi sărăcia şi răbdarea.

Rugăciunea înseamnă a ne întoarce mereu la prima chemare. Orice rugăciune, poate că o rugăciune când sunt în nevoie, dar mereu înseamnă a mă întoarce la acea Persoană care m-a chemat. Rugăciunea unui consacrat, a unei consacrate înseamnă întoarcerea la Domnul care m-a invitat să fiu aproape de El. A mă întoarce la El care m-a privit în ochi şi mi-a spus: „Vino. Lasă toate şi vino” – „Dar, eu aş vrea să las jumătate…” (despre asta vom vorbi cu privire la sărăcie) – „Nu, vino. Lasă toate. Vino”. Şi bucuria în acel moment de a lăsa multul sau puţinul pe care noi îl aveam. Fiecare ştie ce anume a lăsat: a lăsa pe mama, pe tata, familia, o carieră… Este adevărat că vreunul caută cariera „înăuntru”, şi asta nu e bine. În acel moment a-l găsi pe Domnul care m-a chemat să-l urmez de aproape. Fiecare rugăciune înseamnă a ne întoarce la asta. Şi rugăciunea este ceea ce face ca eu să lucrez pentru acel Domn, nu pentru interesele mele sau pentru instituţia în care eu lucrez, nu, pentru Domnul. Există un cuvânt care se foloseşte mult, a fost folosit prea mult şi a pierdut un pic din forţă, dar indica bine asta: radicalitate. Mie nu-mi place să-l folosesc pentru că a fost folosit prea mult, dar asta este: las toate pentru Tine. Este zâmbetul primilor paşi… Apoi au venit problemele, atâtea probleme pe care noi toţi le-am avut, dar mereu este vorba de a ne întoarce la întâlnirea cu Domnul. Şi rugăciunea, în viaţa consacrată, este aerul care ne face să respirăm acea chemare, să reînnoim acea chemare. Fără acest aer nu vom putea fi consacraţi buni. Vom fi poate persoane bune, creştini, catolici care lucrează în atâtea opere ale Bisericii, însă consacrarea tu trebuie s-o reînnoieşti încontinuu acolo, în rugăciune, într-o întâlnire cu Domnul. „Dar sunt ocupat, sunt ocupată, am atâtea lucruri de făcut…”. Mai important este acest lucru. Mergi şi te roagă. Şi apoi este acea rugăciune care ne menţine în timpul zilei în prezenţa Domnului. Dar oricum rugăciunea. „Dar eu am o muncă riscantă care-mi ia toată ziua…”. Să ne gândim la o consacrată din zilele noastre: Maica Tereza. Maica Tereza mergea şi „să-şi caute probleme”, pentru că era ca o maşină pentru a-şi căuta probleme, pentru că era când aici, când acolo, când acolo… Dar cele două ore în faţa Preasfântului Sacrament nimeni nu i le lua. „Ah, marea Maică Tereza!”. Dar fă aşa cum făcea ea, fă acelaşi lucru. Caută-l pe Domnul tău, pe Cel care te-a chemat. Rugăciunea. Nu numai dimineaţa… Fiecare trebuie să caute cum s-o facă, unde s-o facă şi când s-o facă. Dar s-o facă mereu, să se roage. Nu se poate trăi viaţa consacrată, nu se poate discerne ceea ce se întâmplă fără a vorbi cu Domnul.

N-aş vrea să vorbesc mai mult despre asta, dar aţi înţeles bine, cred. rugăciune. Şi Biserica are nevoie de bărbaţi şi femei care se roagă, în acest moment de atâta durere în omenire.

A doua „p” este sărăcia [povertà]. În Constituţii, sfântul Ignaţiu ne scrisese nouă iezuiţilor asta – dar nu era ceva original al său, cred, l-a luat de la părinţii pustiului, probabil –: „Sărăcia este mama, este zidul de atitudine a vieţii consacrate”. Este „mamă”. Interesant: el nu spune castitatea, care probabil este mai legată cu maternitatea, cu paternitatea, nu: sărăcia este mamă. Fără sărăcie nu există rodnicie în viaţa consacrată. Şi este „zid”, te apără. Te apără de spiritul mondenităţii, desigur. Noi ştim că diavolul intră prin buzunare. Noi toţi ştim asta. Şi micile ispite împotriva sărăciei sunt răni făcute apartenenţei la trupul vieţii consacrate. Sărăcie conform regulilor, constituţiilor fiecărei congregaţii: nu este aceeaşi, sărăcia unei congregaţii sau a alteia. Regulile spun: „Sărăcia noastră merge pe aici”, „a noastră merge pe aici”, dar întotdeauna spiritul de sărăcie există. Şi asta nu se poate negocia. Fără sărăcie noi nu vom putea niciodată să discernem bine ce se întâmplă în lume. Fără spiritul de sărăcie. „Lasă toate, dă săracilor”, a spus acelui tânăr Domnul. Şi acel tânăr suntem noi toţi. „Dar eu nu, părinte, nu am atâta avere [bogăţie]…”. Da, dar ceva,mm vreo alipire tot ai! Domnul îţi cere acel lucru: acel lucru va fi „Isaac-ul” pe care tu trebuie să-l jertfeşti. Gol în suflet, sărac. Şi cu acest spirit de sărăcie Domnul ne apără – ne apără! – de atâtea probleme şi de atâtea lucruri care încearcă să distrugă viaţa consacrată.

Există trei trepte pentru a trece de la consacrarea călugărească la mondenitatea călugărească. Da, şi călugărească; există o mondenitate călugărească; atâţia călugări şi consacraţi sunt lumeşti. Trei trepte. Prima: banii, adică lipsa de sărăcie. A doua: vanitatea, care merge de la extrema de a se face „păun” la mici lucruri de vanitate. Şi a treia: mândria, orgoliul. Şi de acolo, toate viciile. Însă prima treaptă este alipirea de bogăţii, alipirea de bani. De bogăţii. Pentru a putea discerne ce anume se întâmplă, este nevoie de acest spirit de sărăcie. O temă pentru acasă este: cum este sărăcia mea? Priviţi în sertare, în sertarele sufletelor voastre, priviţi în personalitate, priviţi în Congregaţie… Priviţi cum merge sărăcia. Este prima treaptă: dacă noi o păstrăm pe aceea, celelalte nu vin. Este zidul care ne apără de ceilalţi, este mama care ne face mai călugări şi ne face să punem toată bogăţia noastră în Domnul. Este zidul care ne apără de acea dezvoltare mondenă care atât de mult dăunează oricărei consacrări. Sărăcia.

Şi a treia, răbdarea. „Dar, părinte, ce legătură are răbdarea aici?”. Este importantă răbdarea. Noi de obicei nu vorbim despre asta, dar este foarte importantă. Privindu-l pe Isus, răbdarea este ceea ce a avut Isus pentru a ajunge până la sfârşitul vieţii sale. Când Isus, după Cină, merge în Grădina Măslinilor, putem spune că în acel moment în mod special Isus „intră în răbdare”. „A intra în răbdare”: este o atitudine a oricărei consacrări, care merge de la lucrurile mici din viaţa comunitară sau din viaţa de consacrare, pe care le are fiecare, în această varietate pe care o face Duhul Sfânt… De la lucrurile mici, de la toleranţele mici, de la gesturile mici de zâmbet  când vreau să spun cuvinte urâte…, până la jertfirea de sine, jertfirea vieţii. Răbdare. Acel „a duce pe umeri” (hypomone) al sfântului Paul: sfântul Paul vorbea despre „a purta pe umeri” ca virtute creştină. Răbdare. Fără răbdare, adică fără capacitatea de a pătimi, fără „a intra în răbdare”, o viaţă consacrată nu se poate susţine, va fi la jumătate. De exemplu, fără răbdare se înţeleg războaiele interne dintr-o congregaţie, se înţeleg. Pentru că n-au avut răbdarea de a se suporta unul pe altul şi învinge partea mai puternică, nu întotdeauna cea mai bună; şi chiar şi aceea care este învinsă, nici ea nu este cea mai bună, pentru că este nerăbdătoare. Fără răbdare, se înţeleg aceste carierisme în capitlurile generale, acest a „trage după” mai înainte… pentru a da două exemple. Voi nu ştiţi cantitatea de probleme, de războaie interne, de certuri care vin de la mons. Carballo! [secretarul Congregaţiei]. Dar el este din Galiţia, el este capabil să suporte asta! Răbdare. Să se suporte unul pe altul.

Dar nu numai răbdare în viaţa comunitară: răbdare în faţa suferinţelor lumii. A purta pe umeri problemele, suferinţele lumii. „A intra în răbdare”, aşa cum Isus a intrat în răbdare pentru a realiza răscumpărarea. Acesta este un punct-cheie, nu numai pentru a evita aceste certuri interne care sunt un scandal, ci pentru a fi consacrat, pentru a putea discerne. Răbdarea.

Precum şi răbdarea în faţa problemelor comune din viaţa consacrată: ne gândim la numărul mic de vocaţii. „Nu ştim ce să facem, pentru că nu avem vocaţii… Am închis trei case…”. Aceasta este plângerea de fiecare zi, voi aţi auzit asta, aţi auzit în urechi şi în inimă. Nu vin vocaţiile. Şi când nu este această răbdare… Asta ce spun acum s-a întâmplat, se întâmplă: eu cunosc cel puţin două cazuri, într-o ţară prea secularizată, care se referă la două congregaţii şi două provincii respective. Provincia a început acel drum care este şi un drum lumesc, al lui „ars bene moriendi”, atitudinea de a muri bine. Şi ce înseamnă asta în provincia aceea, în cele două provincii ale celor două congregaţii diferite? A închidere admiterea la noviciat, şi noi care suntem aici îmbătrânim până la moarte. Şi congregaţia în acel loc s-a terminat. Şi acestea nu sunt poveşti: vorbesc despre două provincii masculine care au făcut această alegere; provincii ale două congregaţii călugăreşti. Lipseşte răbdarea şi terminăm cu „ars bene moriendi”. Lipseşte răbdarea şi nu vin vocaţiile? Vindem şi ne alipim de bani pentru orice lucru se poate întâmpla în viitor. Acesta este un semnal, un semnal că suntem aproape de moarte: când o congregaţie începe să se alipească de bani. Nu are răbdarea şi cade în a doua „p”, în lipsa de sărăcie.

Pot să mă întreb: asta ce s-a întâmplat în cele două provincii care au ales opţiunea „ars bene moriendi”, se întâmplă şi în inima mea? Răbdarea mea s-a terminat şi merg înainte supravieţuind? Fără răbdare nu putem fi mărinimoşi, nu-l putem urma pe Domnul: obosim. Îl urmăm până la un anumit punct şi la prima sau la a doua încercare, la revedere. Aleg „ars bene moriendi”; viaţa mea consacrată a ajuns până aici, aici închid inima şi supravieţuiesc. Este în stare de har, da, cu siguranţă. „Părinte, nu voi merge în iad?”. Nu, poate că nu vei merge. Dar viaţa ta? Ai lăsat posibilitatea de a fi tată şi mamă de familie, de a avea bucuria copiilor, a nepoţeilor, toate acestea, pentru a termina aşa? Această „ars bene moriendi” este eutanasia spirituală a unei inimi consacrate care nu mai reuşeşte, nu are curajul de a-l urma pe Domnul. Şi nu cheamă…

Am luat ca punct de plecare pentru a vorbi despre acest număr scăzut al vocaţiilor: asta amărăşte sufletul. „Nu au descendenţă”, era plângerea părintelui nostru Abraham: „Doamne, bogăţiile mele vor fi moştenite de un străin”. Domnul i-a spus: „Ai răbdare. Vei avea un fiu” – „Dar la 90 de ani?”, şi soţia în spatele ferestrei care era ca – scuzaţi-mă – ca femeile: spiona de la fereastră – dar este o calitate a femeilor, aceasta, e bine, nu e rău –; zâmbea, pentru că se gândea: „Dar eu, la 90 de ani? Şi soţul meu, aproape 100 de ani, vom avea un copil?”. „Răbdare”, a spus Domnul. Speranţă. Înainte, înainte, înainte.

Fiţi atenţi la aceste trei „p”: rugăciunea, sărăcia şi răbdarea. Fiţi atenţi. Şi cred că-i vor plăcea Domnului alegeri – îmi permit cuvântul care nu-mi place – alegeri radicale în acest sens. Fie personale, fie comunitare. Dar a paria pe asta.

Vă mulţumesc pentru răbdarea pe care aţi avut-o pentru a asculta această predică [râd, aplauze]. Vă mulţumesc. Şi vă urez rodnicie. Nu se ştie niciodată pe ce căi trece rodnicia mea, dar dacă tu te rogi, dacă eşti sărac, dacă eşti răbdător, fii sigur că vei fi rodnic. Cum? Domnul îţi va arăta „pe partea cealaltă”; dar este reţeta pentru a fi rodnic. Vei fi tată, vei fi mamă: rodnicia. Este ceea ce urez vieţii călugăreşti, să fie rodnici.

Mulţumesc! Continuaţi să studiaţi, să lucraţi, să faceţi propuneri bune, dar să fie mereu cu acea privire pe care o vrea Isus. Şi când vă veţi gândi la prima „p” [rugăciunea], gândiţi-vă la mine şi rugaţi-vă pentru mine. Mulţumesc!

Acum să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria: „Bucură-te Marie…”.

[Binecuvântarea]

O zi bună!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.