Categorii

Discurs adresat conducătorilor şi personalului cotidianului „Avvenire”, cu rudele (1 mai 2018)

Dragi prieteni de la Avvenire,

În voi salut un laicat care lucrează într-un domeniu relevant şi angajant cum este cel al comunicaţiei. Salut pe preşedintele Conferinţei Episcopale Italiene, cardinalul Gualtiero Bassetti, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele sale; salut pe secretarul general, mons. Galantino, şi pe mons. Semeraro, care prezidează consiliul vostru de administraţie.

Sunt bucuros să împărtăşesc acest moment cu voi şi să fac asta în ziua dedicată sfântului Iosif muncitorul. Este uşor să ne afecţionăm de figura sfântului Iosif şi să ne încredinţăm mijlocirii sale. Însă pentru a deveni cu adevărat prietenii săi trebuie să mergem pe urmele sale, care revelează o reflexie a stilului lui Dumnezeu.

Iosif este omul tăcerii. La prima vedere, ar putea chiar să pară antiteza comunicatorului. În realitate, numai stingând zgomotul lumii şi înseşi vorbăriile noastre este posibilă ascultarea, care rămâne condiţia înainte de orice comunicare. Tăcerea lui Iosif este locuită de glasul lui Dumnezeu şi generează acea ascultare a credinţei care duce la stabilirea existenţei lăsându-ne conduşi de voinţa sa.

Nu întâmplător, Iosif este omul care ştie să se trezească şi să se ridice noaptea, fără a se descuraja sub povara dificultăţilor. Ştie să meargă în întunericul anumitor momente în care nu înţelege până la capăt, întărit de o chemare care-l pune în faţa misterului, de care acceptă să se lase implicat şi căreia se încredinţează fără rezerve.

Apoi, Iosif este omul drept, capabil să se încreadă în visul lui Dumnezeu ducându-i înainte promisiunile. Este păzitorul discret şi grijuliu, care ştie să ia asupra sa persoane şi situaţii pe care viaţa le-a încredinţat responsabilităţii sale. Este educatorul care – fără a pretinde nimic pentru sine – devine tată graţie existenţei sale, capacităţii sale de a însoţi, de a face să crească viaţa şi a transmite o muncă. Ştim cât de importantă este această ultimă dimensiune, de care este legată sărbătoarea de astăzi. De fapt, chiar de muncă este strâns legată demnitatea persoanei: nu de bani, nici de vizibilitate sau de putere, ci de muncă. O muncă ce să dea fiecăruia, oricare ar fi rolul său, posibilitatea de a genera acel antreprenoriat înţeles ca „actus personae” (cf. Enciclica Caritas in veritate, 41), unde persoana şi familia sa rămân mai importante decât eficienţa scop în sine.

Dacă ne uităm bine, de la tâmplăria din Nazaret la redacţia de la Avvenire, pasul nu este chiar aşa de lung!

Desigur, în „cutia voastră de scule” astăzi există instrumente tehnologice care au modificat profund profesia şi chiar modul însuşi de a simţi şi a gândi, de a trăi şi a comunica, de a se interpreta şi a se relaţiona. Cultura digitală v-a cerut o reorganizare a muncii, împreună cu o disponibilitate şi mai mare de a colabora între voi şi de a vă armoniza cu celelalte instituţii depind de Conferinţa Episcopală Italiană: Agenţia SIR, Tv2000 şi Circuitul radiofonic InBlu. Asemănător cu ceea ce se întâmplă în sectorul comunicare al Sfântului Scaun, convergenţa şi interactivitatea permise de platformele digitale trebuie să favorizeze sinergii, integrare şi gestionare unitară. Această transformare cere parcursuri de formare şi actualizare, având conştiinţa că alipirea de trecut ar putea să reveleze o tentaţie primejdioasă. Slujitori autentici ai tradiţiei sunt cei care, comemorând-o, ştiu să discearnă semnele timpurilor (cf. Gaudium et spes, 11) şi să deschidă noi bucăţi de drum.

Toate acestea, probabil, fac parte deja din angajarea voastră zilnică în cadrul unei dezvoltări tehnologice care redesenează la nivel global prezenţa mass-media, posesia informaţiei şi a cunoaşterii. În acest scenariu, Biserica simte că nu poate să lipsească glasul său, pentru a fi fidelă faţă de misiunea care o cheamă să vestească tuturor Evanghelia milostivirii. Mass-media ne oferă potenţialităţi enorme pentru a contribui, cu slujirea noastră pastorală, la cultura întâlnirii.

Pentru a preciza această misiune, să intrăm un moment împreună în atelierul tâmplarului; să ne întoarcem la şcoala sfântului Iosif, unde comunicarea este condusă din nou la adevăr, frumuseţe şi bun comun.

Aşa cum am avut ocazia de a observa, astăzi „viteza informaţiei depăşeşte capacitatea noastră de reflecţie şi de evaluare şi nu permite o exprimare de sine măsurată şi corectă” (Mesaj pentru a 48-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, 1 iunie 2014). Şi ca Biserică suntem expuşi impactului şi influenţei unei culturii a grabei şi a superficialităţii: mai mult decât experienţa, contează ceea ce este imediat, la îndemână şi poate să fie consumat imediat; mai mult decât confruntarea şi aprofundarea, riscăm să ne expunem pastoraţiei aplauzelor, unei nivelări a gândirii, unei dezorientări răspândite de opinii care nu se întâlnesc.

Tâmplarul din Nazaret ne aminteşte de urgenţa de a regăsi un simţ de încetineală sănătoasă, de calm şi răbdare. Cu tăcerea sa ne aminteşte că totul începe de la ascultare, de la a ne transcende pe noi înşine pentru a ne deschide cuvântului şi istoriei celuilalt.

Pentru noi tăcerea implică două lucruri. Pe de o parte, să nu pierdem rădăcinile culturale, să nu lăsăm ca să se deterioreze. Calea pentru a avea grijă de ele este aceea de a ne întâlni mereu din nou în Domnul Isus, ajungând să ne însuşim sentimentele sale de umilinţă şi duioşie, de gratuitate şi compasiune. Pe de altă parte, unei Biserici ce trăieşte din contemplarea feţei lui Cristos nu-i este greu s-o recunoască pe faţa omului. Şi de această faţă ştie să se lase interpelată, depăşind miopii, deformări şi discriminări.

Dialogul învinge suspiciunea şi înfrânge frica. Dialogul pune în comun, stabileşte relaţii, dezvoltă o cultura reciprocităţii. Biserica, în timp ce se pune ca artizan al dialogului, este purificată şi ajutată de dialog în însăşi înţelegerea credinţei.

La rândul vostru, dragi prieteni de la Avvenire, păstraţi moştenirea părinţilor. Nu încetaţi să căutaţi cu umilinţă adevărul, pornind de la frecventarea obişnuită a Veştii Bune a Evangheliei. Aceasta să fie linia editorială, de care să legaţi integritatea voastră: profesia vă reclamă să fiţi aşa, atât de înaltă este demnitatea sa. Atunci veţi avea lumină pentru discernământ şi cuvinte adevărate pentru a percepe realitatea şi a o numi pe nume, evitând s-o reduceţi la o caricatură a sa.

Lăsaţi-vă interogaţi de ceea ce se întâmplă. Ascultaţi, aprofundaţi, confruntaţi-vă. Staţi departe de fundătura în care se mişcă acela care presupune că deja a înţeles tot. Contribuiţi la depăşirea contrapoziţiilor sterile şi dăunătoare. Cu mărturia muncii voastre deveniţi însoţitori de drum pentru cei care se dedică pentru dreptate şi pace.

Iosif, om al tăcerii şi al ascultării, este şi omul care noaptea nu pierde capacitatea de a visa, de a se încrede şi de a se încredinţa. Visul lui Iosif este viziune, curaj, ascultare care mişcă inima şi picioarele. Acest sfânt este icoana poporului nostru sfânt, care recunoaşte în Dumnezeu referinţa care îmbrăţişează cu simţ unitar toată viaţa.

Această credinţă implică în acţiune şi provoacă obişnuinţe bune. Este privire care însoţeşte procese, transformă problemele în oportunităţi, îmbunătăţeşte şi construieşte cetatea omului. Vă urez să ştiţi să ascuţiţi şi să apăraţi mereu această privire; să depăşiţi ispita de a nu vedea, de a îndepărta sau a exclude. Şi vă încurajez să nu discriminaţi; să nu consideraţi pe nimeni ca excedent; să nu vă mulţumiţi cu ceea ce văd toţi. Nimeni să nu dicteze agenda voastră, în afară de cei săraci, cei din urmă, cei suferinzi. Nu măriţi cozile celor care aleargă să povestească acea parte din realitate care este deja luminată de reflectoarele lumii. Porniţi de la periferii, conştienţi că nu sunt sfârşitul, ci începutul oraşului.

Aşa cum avertiza Paul al VI-lea, ziarele catolice nu trebuie „să dea lucruri care impresionează sau care fac clientelă. Noi trebuie să facem bine celor care ascultă, trebuie să-i educăm să gândească, să judece” (Discurs adresat lucrătorilor din comunicaţiile sociale, 27 noiembrie 1971). Comunicatorul catolic evită rigidităţile care sufocă sau închid. Nu-l pune „în cuşcă pe Duhul Sfânt”, ci încearcă „să-l lase să zboare, să-l lase să respire în suflet” (ibid.). Face în aşa fel încât niciodată realitatea să nu cedeze locul aparenţei, frumuseţea să nu cedeze locul vulgarităţii, prietenia socială să nu cedeze locul conflictualităţii. Cultivă şi întăreşte fiecare vlăstar de viaţă şi de bine.

Dificultăţile să nu vă blocheze: este suficient să ne întoarcem un moment la climatul care în urmă cu 50 de ani a înfăşată gestaţia proiectului Avvenire pentru a ne aminti câte perplexităţi şi rezistenţe, câte neîncrederi şi contrarietăţi au încercat să frâneze voinţa lui Paul al VI-lea cu privire la naşterea unui cotidian catolic cu caracter naţional.

În sfârşit, Iosif este sfântul păzitor, omul concreteţii şi al proximităţii. În fond, tocmai în această disponibilitate de a avea grijă de celălalt se află secretul paternităţii sale, ceea ce l-a făcut cu adevărat tată. Existenţa soţului Fecioarei este chemare şi sprijin pentru o Biserică ce nu acceptă reducerea credinţei la sfera privată şi intimă, nici nu se resemnează la un relativism moral care liberează şi dezorientează.

Fie ca şi voi să puteţi exprima o Biserică ce nu priveşte realitatea nici din afară nici de deasupra, ci se coboară înăuntru, se amestecă, o locuieşte şi – în virtutea slujirii pe care o oferă – provoacă şi dilată speranţa tuturor.

Vă încurajez să păstraţi măreţia prezentului; să evitaţi informaţia de consum uşor, care nu angajează; să reconstruiţi contextele şi să explicaţi cauzele; să vă apropiaţi mereu de persoane cu mare respect; să vă bazaţi pe legăturile care constituie şi întăresc comunitatea.

Nimic nu creează apropiere, nimic nu provoacă atitudini de proximitate, nimic nu favorizează întâlnirea şi nu promovează o conştiinţă solidară ca milostivirea. A deveni purtători ai milostivirii este drumul pentru a contribui la reînnoirea societăţii sub semnul binelui comun, al demnităţii fiecăruia şi al cetăţeniei depline.

Este nevoie să se dea glas valorilor întrupate în memoria colectivă şi rezervelor culturale şi spirituale ale poporului; să se contribuie la a duce în lumea socială, politică şi economică sensibilitatea şi orientările Doctrinei Sociale a Bisericii, fiind, noi cei dintâi, interpreţii şi martorii ei fideli.

Nu vă fie frică să fiţi implicaţi. Cuvintele – cele adevărate – sunt grele: le susţine numai cel care le întrupează în viaţă. De altfel, mărturia contribuie la însăşi credibilitatea voastră. O mărturie pasionată şi bucuroasă. Este urarea conclusivă pe care v-o adresez, însuşindu-mi încă o dată cuvintele fericitului Paul al VI-lea: „Este nevoie de iubire faţă de cauză: dacă nu se iubeşte această cauză nu vom realiza decât puţin, vom obosi imediat, îi vom vedea dificultăţile, îi vom vedea aş spune şi inconvenientele, polemicile, datoriile […] Trebuie să avem o mare iubire faţă de cauză, să spunem că noi credem în ceea ce facem şi vrem să facem” (ibid.).

De această iubire, vă cer, să fie parte şi rugăciunea voastră pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.