Categorii

Directoriul formării sacerdotale în Seminarul Mare „Sfântul Iosif” din Iaşi

Iaşi 2009

Imprimatur

a Petru GHERGHEL

Episcop de Iaºi

19.03.2009

 

Redactor şi tehnoredactare: pr. Ştefan Lupu

Copertă: Alin Cătălin Butnaru

 

© 2009 Editura SAPIENTIA

Institutul Teologic Romano-Catolic

Str. Th. Văscăuţeanu 6

RO – 700462 Iaşi

Tel. 0232/225228

Fax 0232/211476

www. itrc.ro

e-mail: slupu@itrc.ro

 

 

 

Cuprins

 

Comunitatea Seminarului Mare din Iaşi…………… 11

I. Obiectivele fundamentale ale formării………….. 12

II. Principalele trei etape ale formării……………… 15

1. Formarea omului………………………………….. 15

2. Formarea discipolului………………………….. 16

3. Formarea păstorului…………………………….. 17

III. Căile fundamentale ale formării…………………. 19

1. Rugăciunea…………………………………………… 19

2. Studiul…………………………………………………. 23

3. Viaţa comunitară………………………………….. 25

4. Experienţa şi practica pastorală…………… 29

IV. Răspunderea preoţilor din Seminar……………. 33

V. Disciplina în Seminarul Mare din Iaşi………….. 37

 

Sub ocrotirea sfinţilor patroni ai Seminarului, sfântul Iosif şi sfânta Tereza a Pruncului Isus, Seminarul Mare „Sfântul Iosif” din Iaşi propune acest Directoriu al formării sacerdotale drept îndrumar şi regulă în vederea pregătirii pentru Preoţie, în lumina învăţăturii Bisericii Catolice, a tradiţiei şi a experienţei Bisericii Catolice din Moldova.

Principiile formulate în prezentul Directoriu sunt dezvoltate de Carta şi Statutul Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi. Punerea în practică a aceloraşi principii se face potrivit Regulamentului Seminarului Mare „Sfântul Iosif” din Iaşi.

 

 

Comunitatea

Seminarului Mare din Iaşi

 

Comunitatea Seminarului Mare din Iaşi este formată din prezbiteriu, rector şi colaboratorii săi, din diaconi şi seminarişti. Prezbiteriul este format, pe lângă rector, din directori spirituali, vicerector, formatori, econom, prefect de studii, din alţi preoţi asistenţi care îi însoţesc pe seminarişti în viaţa de zi cu zi şi în itinerarul de formare al claselor.

Seminarul Mare din Iaşi, dat fiind că este seminarul Diecezei de Iaşi, este legat în mod special de episcopul diecezan de Iaşi.

Totuşi, Seminarul Mare din Iaşi, prin tradiţie, primeşte ca pe o slujire a Bisericii Catolice din România şi seminarişti din alte dieceze, precum Arhidieceza de Bucureşti şi Dieceza de Chişinău (Republica Moldova).

Primirea în Seminar devine concretă după o perioadă adecvată de maturizare a voinţei de a deveni preot, care, pentru cei care provin din parohiile Diecezei de Iaşi, este încredinţată parohilor candidaţilor; celor care provin din alte dieceze li se cere, în general, o recomandare a episcopului lor diecezan; pentru toţi este prevăzut un examen de admitere potrivit unei programe prestabilite.

 

 

I.

Obiectivele fundamentale

ale formării

 

Viaţa în Seminarul Mare din Iaşi se prezintă ca o experienţă eclezială specială în timpul căreia candidatul, răspunzând chemării gratuite a Domnului, ascultă cuvântul său şi întreprinde un drum specific de asemănare cu Isus Cristos învăţătorul, preotul şi păstorul, pe care preotul îl re-prezintă viu, sacramental.

Urmarea Învăţătorului este o condiţie indispensabilă pentru formarea păstorilor după inima sa: este necesar ca seminariştii „să fie pregătiţi deci pentru slujirea cuvântului: pentru a înţelege tot mai adânc cuvântul lui Dumnezeu revelat, a-l asimila prin meditaţie şi a-l exprima prin cuvânt şi viaţă; pentru slujirea cultului şi a sfinţirii: ca, rugându-se şi celebrând acţiunile liturgice, să înfăptuiască lucrarea mântuirii prin Jertfa euharistică şi prin sacramente; pentru slujirea de păstori: să ştie să-l facă prezent oamenilor pe Cristos care «n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi» (Mc 10,45; cf. In 13,12-17) şi, făcându-se slujitorii tuturor, să-i câştige pe cât mai mulţi (cf. 1Cor 9,19)” (OT 4; cf. PDV, 15).

Seminarul, casă de formare a viitorilor preoţi, nu e numai un loc material, ci e, mai ales, „un spaţiu spiritual”; formarea constă în „a se lăsa iniţiaţi de Cristos la slujirea Tatălui şi a oamenilor, sub călăuzirea Sfântului Duh; constă în a se lăsa modelaţi după Cristos, Bunul Păstor, pentru o mai bună slujire preoţească în Biserică şi în lume. Formarea pentru Preoţie înseamnă obişnuirea de a da un răspuns personal la întrebarea fundamentală a lui Cristos: «Mă iubeşti?». Răspunsul viitorului preot nu poate fi decât dăruirea totală a propriei vieţi” (PDV, 42).

Cum s-a spus în Pastores dabo vobis, protagonistul prin excelenţă al formării la Preoţie este Sfântul Duh, care îl configurează şi îl asimilează pe candidat lui Isus Cristos, Bunul Păstor. Candidatul la Preoţie însă trebuie să se simtă protagonistul de neînlocuit al formării sale. Într-adevăr, el trebuie să fie conştient că nici o formare nu poate da roade bune în afara unei colaborări active din partea sa. În acest sens, orice formare, şi cea în vederea Preoţiei, este, în fond, o autoformare (cf. PDV, 69).

Drumul de formare la Preoţie îşi găseşte o sinteză în caritatea pastorală: uniţi cu Cristos, Bunul Păstor, viitorii preoţi acţionează în Persoana sa şi sunt reprezentanţii lui în faţa poporului lui Dumnezeu. Apare deci necesar să se pună caritatea pastorală drept centru şi izvor al întregului efort educativ şi drept legătură a desăvârşirii preoţeşti (PO 14). Ea „izvorăşte, în primul rând, din Jertfa euharistică şi de aceea ea este centrul şi rădăcina întregii vieţi a preotului; prin urmare, sufletul preoţesc trebuie să se străduiască să reflecte în sine ceea ce se petrece pe altarul de jertfă” (PO 14).

Seminarul Mare din Iaşi, fiind un seminar diecezan, înţelege să formeze preoţi total dăruiţi Bisericii locale proprii, în ascultare faţă de episcop şi în comuniune cu preoţii diecezei între care vor fi inseraţi.

Finalitatea formării este urmărită prin deplina maturizare a celor patru dimensiuni prezentate ca fiind esenţiale de către Pastores dabo vobis: dimensiunea umană, spirituală, intelectuală şi pastorală şi care se concretizează în special în rugăciune, studiu, viaţă relaţională (bune relaţii în viaţa comunitară) şi în pregătire pastorală.

 

 

 

 

II.

Principalele trei etape

ale formării

 

 

1. Formarea omului

Formarea umană trebuie să fie focalizată pe persoană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, unică şi irepetabilă în demnitatea, libertatea şi responsabilitatea sa.

Formarea este una şi integrală. După cum s-a spus mai sus, ea îmbrăţişează dimensiunile umană, spirituală, intelectuală şi pastorală, unde nici una dintre ele nu poate fi subevaluată. Formarea umană se află la baza celorlalte şi e focalizată pe cele patru virtuţi cardinale: dreptatea, prudenţa, tăria şi cumpătarea, la care se adaugă celelalte virtuţi morale, atitudinile corecte şi deprinderile bune.

Obiectivele formării umane în Seminarul Mare din Iaşi sunt maturitatea umană, educaţia în vederea unei libertăţi responsabile, educarea conştiinţei, maturitatea afectivă şi educarea sexualităţii. Într-adevăr, Seminarul vrea să le ofere seminariştilor o educaţie capabilă să-i facă pe deplin şi cu adevărat oameni, ceea ce înseamnă: persoane cu simţul răspunderii, generozitate, capacitate de autonomie, capacitate în ceea ce priveşte critica constructivă, spirit de jertfă, sinceritate şi cinste, bucurie, voinţă de progres, o bună stabilitate emotivă, fidelitate şi statornicie, ascultare, capacitatea de stăpânire de sine. Semn al unei personalităţi mature este modul competent şi fratern de intrare în raport cu alţii. Pastores dabo vobis subliniază faptul că un candidat „nu trebuie să fie arogant, nici certăreţ, ci… afabil, ospitalier, sincer în cuvinte şi în inimă, prudent şi discret…, gata să înţeleagă, să ierte şi să mângâie” (PDV, 43).

În acest domeniu, trebuie subliniat aportul benefic ce poate fi oferit obiectivelor de mai sus de ştiinţele psiho-pedagogice, asumate în orizontul antropologiei creştine.

 

2. Formarea discipolului

O dată cu formarea discipolului, adică a creştinului, intrăm în domeniul formării la Preoţie. Într-adevăr, educaţia în Seminarul Mare din Iaşi nu separă educaţia obişnuită a creştinului de aceea a preotului. Dacă ne plasăm în orizontul formativ pus în practică de Isus, vedem că el a adunat persoane în jurul lui cu cuvântul şi prezenţa sa; astfel a început să-şi formeze discipoli, din care i-a ales pe Cei Doisprezece pentru a-i face apostolii săi.

Astfel, Seminarul din Iaşi are îndatorirea specifică de a-l forma pe discipolul lui Cristos (creştinul) chemat să fie preot.

Seminarul Mare din Iaşi e atent ca seminariştii să interiorizeze evanghelia. Viaţa în Seminar îi ajută pe seminarişti să păstreze amintirea întâlnirii cu Isus care cheamă, îi ajută să intre pe poarta cea strâmtă şi să înveţe să trăiască lepădarea de sine, să înţeleagă crucea ca logos (logică) a vieţii; îi ajută să intre în convertire ca stare permanentă a propriei existenţe. În acelaşi timp, încearcă să le arate experienţa Fericirilor evanghelice. Astfel, vor înţelege că, pentru a deveni asemenea copiilor, umilinţa şi slujirea sunt stiluri de viaţă care se nasc din întâlnirea cu Isus şi la şcoala lui.

De asemenea, celibatul este înţeles în această logică a condiţiei de discipol: el este primit ca un dar special în care se experimentează că viaţa în Cristos este deplină şi intră în eschaton-ul său. Celibatul este starea de viaţă a celui care, prin darul Duhului Sfânt descoperă posibilitatea de a-şi exprima propria afectivitate în dăruirea totală şi personală Domnului şi Poporului lui Dumnezeu.

Deoarece vocaţia este dar şi mister al credinţei, Seminarul din Iaşi stimulează creşterea vieţii de credinţă în cel care e chemat la Preoţie. Preotul este un creştin care îşi realizează Botezul în Preoţia ministerială.

Ca şi pentru sfântul Iosif, sfânta Tereza a Pruncului Isus, fericitul Ieremia Valahul, ca şi pentru martirii recenţi ai Bisericii Catolice din România, mons. Anton Durcovici şi mons. Vladimir Ghika, răspunsul credinţei este în acelaşi timp răspuns la chemare şi la misiune. Favorizând dezvoltarea şi maturizarea acestui răspuns în seminarişti, Seminarul îi ajută să dobândească spiritul evangheliei şi o relaţie profundă cu Cristos, unită cu o maturitate umană adecvată, potrivit specificului fiecăruia (cf. CDC, can. 244).

 

3. Formarea păstorului

Punctul de plecare: „A constituit doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice” (Mc 3,15; cf. PDV, 42).

 

„A constituit doisprezece”

Din grupul mai mare al discipolilor a ales doisprezece ca să formeze o comunitate într-o mai profundă comuniune cu el. A constituit o comunitate; i-a făcut să trăiască momente speciale, dar în mare parte a continuat să-i formeze împreună cu ceilalţi: nu e posibil să fii apostol dacă nu eşti discipol. De aceea, seminaristul chemat să fie apostol continuă să împărtăşească momente şi experienţe în comunităţile creştine din care provine şi în care este trimis.

 

„Ca să fie cu el”

Cei Doisprezece sunt chemaţi „ca să fie cu Isus”; a locui cu el în comuniune şi viaţă comunitară, a sta la şcoala lui pentru a învăţa de la el înseamnă a învăţa ce este Preoţia sa şi felul său de a fi păstor.

 

„Să-i trimită să predice”

Apostolii sunt chemaţi să continue şi să actualizeze misiunea evanghelizatoare a lui Isus: „Mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile…” (Mt 28,19a).

Ca atare, Seminarul Mare din Iaşi este locul unde „se stă împreună cu Isus în vederea trimiterii spre predicare”. Cel chemat trăieşte din nou uimirea provocată de iniţiativa Domnului care îl alege ca să facă parte din această comunitate de chemaţi şi este implicat într-o aventură formidabilă.

 

 

 

III.

Căile fundamentale

ale formării

 

 

Care sunt căile de urmat pentru a fi discipoli şi pentru a deveni apostoli? Ele sunt indicate de cele patru dimensiuni ale formării:

rugăciunea, adică relaţia cu Dumnezeu;

studiul, care este înţelegerea Revelaţiei lui Dumnezeu;

viaţa comunitară – comuniune şi slujire;

experienţa şi pregătirea pastorală.

 

1. Rugăciunea

Relaţia cu Dumnezeu trăită în rugăciunea personală sau comunitară favorizează prietenia cu Dumnezeu, sfinţenia şi viaţa virtuoasă a viitorului preot. Ca atare, Seminarul Mare din Iaşi consideră necesară o autentică experienţă spirituală pentru un discernământ vocaţional, care e în mod fundamental cel indicat de sfântul Benedict în Regulă: să vezi dacă îl caută cu adevărat pe Dumnezeu.

Întrebarea lui Cristos: „Ce căutaţi?” (In 1,38) trebuie pusă la începutul drumului în Seminar. În Pastores dabo vobis sunt indicate şi verbele care pot creiona un traseu spiritual: a căuta, a găsi, a rămâne (cf. PDV, 46). Seminaristul parcurge gradele rugăciunii care, începând cu căutarea lui Dumnezeu, îl duc la comuniunea cu el, până la acea intimitate datorită căreia este făcut asemenea lui Cristos, învăţător, preot şi păstor.

Un astfel de drum se realizează în momente de întâlnire personală cu Domnul, mai ales acelea caracterizate de tăcerea care favorizează ascultarea şi interiorizarea misterului lui Cristos. Comunitatea seminarială trăieşte şi momente speciale de tăcere, dincolo de cele prevăzute în timpul Exerciţiilor spirituale şi al reculegerilor: unul dintre aceste momente este tăcerea canonică, după Completoriu, pentru o pregătire interioară în tăcere a celebrării Euharistiei de a doua zi. Conciliul al II-lea din Vatican, în Optatam totius, afirmă: „Fiind destinaţi să îmbrace, prin sfânta Preoţie, chipul lui Cristos Preotul, ei trebuie să se obişnuiască de pe acum să-şi trăiască întreaga viaţă în prietenie intimă cu el” (OT 8). Pentru a trăi în profunzime această prietenie cu Domnul, calea regală este aceea a ascultării, a sărăciei şi a curăţiei, „ca un dar de preţ al lui Dumnezeu, care trebuie cerut cu umilinţă şi căruia trebuie să-i răspundă fără ezitare, cu toată libertatea şi generozitatea, sub inspiraţia şi cu ajutorul harului Duhului Sfânt” (OT 10). Candidaţii la Preoţie îşi asumă aşadar treptat un stil de viaţă personal conform celui al lui Isus ascultător, sărac şi cast. Pentru aceasta intră la şcoala Fecioarei Maria şi a sfinţilor, maeştri spirituali şi adevăraţi prieteni ai lui Cristos.

Drumul spiritual comunitar şi personal duce de la exterior spre interior: prin asceză realizează comuniunea cu Dumnezeu şi cu fraţii (viaţa mistică şi iubirea pastorală). Pentru atingerea acestor obiective, aşa cum arată Codul de drept canonic, Seminarul Mare din Iaşi consideră celebrarea Euharistiei, mai ales cea duminicală, drept centrul întregii vieţi comunitare, moment întemeietor pentru orice comunitate creştină, „astfel încât zilnic seminariştii, participând la însăşi caritatea lui Cristos, să tragă mai ales din acest preabogat izvor tăria sufletească pentru munca apostolică şi pentru viaţa lor spirituală” (CDC, can. 246 § 1).

De asemenea, Seminarul Mare din Iaşi consideră ca „o valoare inestimabilă” adoraţia euharistică. Aceasta are loc atât prin vizitele zilnice, comunitare sau individuale, la Preasfântul Sacrament (Ioan Paul al II-lea, Ecclesia de Eucaristia, 25), cât şi prin adoraţia comunitară din zilele de sărbătoare. Dacă celebrarea euharistică este, mai ales, actio, întrucât reprezintă misterul pascal, adoraţia euharistică face trimitere la dimensiunea primară a vocaţiei sacerdotale, care constă în a rămâne cu Isus pentru a fi apoi trimişi să predice (Mc 3,13ş.u). Această rămânere este indispensabilă pentru viitorul preot, deoarece astfel se formează intimitatea nupţială cu Domnul şi cunoaşterea, experienţa iubitoare a vieţii împreună cu el.

În adoraţie, seminaristul are posibilitatea de a simţi că inima lui este cu totul unită cu Domnul. Această unire devine fundamentul indispensabil al celibatului, al unei inimi care cu cât îi aparţine mai mult Domnului cu atât devine mai neîmpărţită. Fără acest spaţiu de iubire intimă şi personală, nu s-ar putea dovedi plinătatea şi libertatea care reprezintă chiar motivul celibatului pentru împărăţia cerurilor. El nu este doar o renunţare, ci un belşug al iubirii. A rămâne cu Isus fundamentează ascultarea şi hrăneşte sărăcia, deoarece în inima neîmpărţită are loc unirea cu Cristos, care se hrăneşte din voinţa Tatălui, primeşte totul de la Tatăl şi raportează totul la el. În adoraţie, seminaristul se formează în ascultare faţă de el şi, ca atare, lasă cuvântul să-i plăsmuiască inima (sfera psihică, afectivă şi volitivă) şi intelectul (sfera sapienţială şi doctrinară).

O dată cu sfânta Liturghie, seminariştii sunt formaţi la celebrarea Liturgiei Orelor, recitată în comun.

Viaţa spirituală creştină se realizează prin cuvântul lui Dumnezeu care îi dă început şi o însoţeşte. Programul drumului de formare este acela de a fi ascultători ai cuvântului Mântuitorului: credinţa se naşte întotdeauna din predicare (cf. Rom 10,17) şi creşte prin ascultare. În timpurile forte ale anului liturgic, cum sunt Adventul şi Postul Mare, Seminarul Mare din Iaşi propune seminariştilor lecturi comunitare ale cuvântului lui Dumnezeu, după metoda lectio divina. În tăcere, Dumnezeu vorbeşte prin cuvântul încredinţat Bisericii. Tăcerea interioară, sprijinită şi favorizată de aceea exterioară, este o condiţie pentru ascultarea glasului lui Dumnezeu, care cu greu poate fi perceput printre zgomotele distracţiilor ce îndepărtează mintea şi inima de la el.

Formarea spirituală este, prin urmare, în primul rând, o formare liturgică datorită căreia viitorii preoţi se pregătesc pentru acea atitudine de credinţă care trebuie să fie unită cu o foarte bună calitate a celebrării, sub toate aspectele, punând într-un raport just elementul uman şi cel divin.

Pentru o bună participare la acţiunile liturgice, trebuie să se acorde o atenţie deosebită formării muzicale şi cântărilor sacre (cf. SC 115).

În Seminar seminariştii sunt învăţaţi, de asemenea, să se spovedească des, potrivit normelor din Regulament, fiind conştienţi că întreaga existenţă a viitorilor preoţi ar suferi un declin calitativ inexorabil dacă ar lipsi, „din neglijenţă sau din oricare alt motiv, recurgerea periodică şi inspirată de o credinţă autentică şi devoţiune la sacramentul Penitenţei. Într-un preot care nu s-ar mai spovedi deloc sau care s-ar spovedi rău, fiinţa sa de preot şi slujirea sa ar fi afectate foarte repede şi comunitatea al cărei păstor este şi-ar da seama” (Ioan Paul al II-lea, Reconciliatio et Poenitentia, 31).

Sunt sugerate, de asemenea, momente de penitenţă pentru a susţine prin renunţare elanul angajării spirituale (de ex.: postul de vineri).

În Seminarului Mare din Iaşi momente privilegiate ale drumului spiritual sunt exerciţiile spirituale (cf. CDC, can. 246 § 5) pentru întreaga comunitate de la începutul anului, precum şi reculegerile comunitare trimestriale.

Cultul Fecioarei Maria în Seminarul Mare din Iaşi este promovat atât în mod comunitar, cât şi personal, cu un mare folos spiritual (cf. CDC, can. 246 § 2-3).

 

2. Studiul

Studiul este o activitate intelectuală, dar şi o formă concretă de asceză şi de slujire. Studiul presupune motivaţii profunde, o mare stăpânire de sine, capacitate de programare şi de organizare a timpului, fidelitatea faţă de orar şi simţul răspunderii. Studiul în Seminar, mai ales cel teologic, are ca primă finalitate o cunoaştere iubitoare a lui Dumnezeu şi a Bisericii şi este în slujba apostolatului.

Prin aprofundarea teologică şi culturală se dobândeşte acea competenţă necesară preotului pentru a fi în slujba altora: în acest sens, studiul este o formă înaltă de caritate. Formarea teologică a viitorului preot trebuie să fie atentă la problemele şi semnele lumii contemporane, la noile circumstanţe ale slujirii pastorale şi la noile misiuni ale teologiei.

Seminarul Mare din Iaşi este atent să ofere seminariştilor un timp dedicat în mod exclusiv formării intelectuale personale, care să se deschidă şi la provocările credinţei şi ale vieţii umane din societatea contemporană; astfel, seminariştii se pregătesc să vestească lumii, prin exercitarea concretă a viitoarei slujiri, acel novum şi acel semper al evangheliei.

Studiul se concretizează, mai ales, prin frecventarea cursurilor şcolare.

Seminariştii trebuie să asimileze organic învăţătura primită de la profesori şi să se familiarizeze cu lectura personală a textelor fundamentale. Obiectivul formării intelectuale este atingerea unei sinteze filozofice (şi cu ajutorul ştiinţelor umane) şi teologice, pentru o mai mare adeziune la misterul lui Cristos şi al mântuirii.

Pentru o precizare ulterioară a obiectivelor specifice ale studiului filozofic şi teologic, Seminarul Mare din Iaşi îşi însuşeşte toate principiile şi indicaţiile magisteriului Bisericii, în special cele ce sunt prezentate în Optatam totius, nr. 15-16, şi în Pastores dabo vobis, nr. 51-56.

Seminarul Mare din Iaşi este afiliat la Facultatea de Teologie a Universităţii Pontificale din Lateran, de aceea urmează îndeaproape liniile călăuzitoare ale acestei Universităţii în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea studiilor. Seminariştilor le este asigurată asistenţa şi însoţirea în studiul personal, fiindu-le verificate periodic rezultatele şi capacităţile de sinteză şi interacţiune a diferitelor discipline. De asemenea, le sunt propuse cursuri de metodologie şi de limbi străine, după oportunităţi, şi au ocazia să participe periodic la conferinţe şi la alte manifestări ştiinţifice.

 

3. Viaţa comunitară

În Seminarul Mare din Iaşi seminariştii sunt împreună şi duc o viaţă comunitară, deoarece în viaţa fiecăruia dintre ei a intrat Domnul care îi cheamă la preoţia ministerială. Comuniunea şi comunitatea seminarială se întemeiază, aşadar, pe Botez şi pe această vocaţie specială.

Viaţa comunitară este un exerciţiu prin care seminariştii învaţă sensul cuvintelor lui Isus: „între voi să nu fie aşa” (Mc 10,43) şi caută să treacă peste propria înclinaţie spre individualism, arivism, narcisism etc., cu alte cuvinte, peste orice formă de autoreferenţialitate, care nu le îngăduie comuniunea cu alţii. Dacă nu se trăieşte această puternică angajare, vor prevala criteriile umane ale lui „îmi place”, „nu-mi place”, „simpatic”, „antipatic”.

Pentru a favoriza creşterea maturizării umane şi spirituale, este necesar ca seminariştii să-şi însuşească un stil de viaţă caracterizat de dăruirea de sine din iubire, în slujire, în angajarea şi în relaţiile zilnice, în cadrul raporturilor bune şi constructive, finalizate spre împlinirea propriei misiuni. Candidatul la Preoţie nu se limitează la relaţii educate, dar superficiale: el ţinteşte mai degrabă la dăruirea totală faţă de aproapele, specific evanghelică, printr-o ieşire din sine pentru a se dărui celuilalt.

În acest sens, formarea se dezvoltă şi ca urmare a relaţiilor dintre seminarişti, care devin formatori unii pentru alţii. Aceasta îi responsabilizează să se ajute reciproc şi să dea un exemplu bun. Această experienţă profundă de comuniune are ca scop să-i pregătească pe seminarişti să facă parte dintr-un prezbiteriu unic, caracterizat de comuniunea cu episcopul şi cu toţi preoţii diecezei (cf. PO 8).

În Seminarul Mare din Iaşi viaţa comunitară se articulează în două medii relaţionale fundamentale: comunitatea şi clasa.

 

a) Comunitatea

Viaţa Seminarului este ritmată de momente în care comunitatea se adună în jurul Euharistiei şi al cuvântului lui Dumnezeu, trăieşte momente de rugăciune şi de sărbătoare, participă la momentele importante ale vieţii diecezane.

Comunitatea are orarul ei care slujeşte vieţii comunitare, însuşirii unui ritm comun de viaţă, obişnuinţei de a a-şi ritma exigenţele personale cu obiectivele comune.

 

b) Clasa

Clasa are îndatorirea de a forma un grup omogen care se îndreaptă spre Preoţie, asimilând treptat conţinuturile slujirii preoţeşti. Ea are o funcţie importantă în viaţa preoţească, deoarece creează acel grup de preoţi prieteni care se întâlneşte periodic cu o mai mare familiaritate şi în anii de Preoţie, creându-se acea frăţie preoţească indispensabilă pentru o adevărată slujire a poporului lui Dumnezeu. În succesiunea diferitelor clase se pot distinge trei perioade formative, care caracterizează, mai ales, traseele şi întâlnirile săptămânale.

CĂUTAREA – este timpul discernământului vocaţional care se dezvoltă, mai ales, în cea mai profundă cunoaştere de sine, în lumina misterului lui Cristos (cf. GS 22). Această perioadă coincide, în linii mari, cu primii doi ani de filozofie.

Trasee:

Introducere în rugăciune;

Introducere în direcţiunea spirituală;

Discernământul vocaţional;

Virtuţile cardinale;

Darurile Duhului Sfânt;

Cunoaşterea dimensiunii afective a vieţii umane;

Professio fidei;

Introducere în cateheză şi viaţa sacramentală.

GĂSIREA –  este timpul răspunsului hotărât pentru Preoţie. Prin admiterea printre candidaţii la Ordinele sacre, Biserica recunoaşte în mod oficial acest răspuns la chemare şi permite integrarea treptată în rândul slujitorilor (anul III).

Trasee:

Speranţa;

Urmarea (Sequela);

Sfaturile evanghelice;

Regula vitae;

Docibilitas;

Celibatul.

 

RĂMÂNEREA – este timpul construirii personalităţii Bunului Păstor. Este o rămânere care aduce rod (cf. In 15) şi rodul constă în identificarea treptată cu Isus care îşi dă viaţa pentru ceilalţi (cf. In 10). Ultimii patru ani de Seminar sunt caracterizaţi de pregătirea pentru Lectorat (anul IV), Caritate pastorală (anul V – pastoral), Acolitat (anul V) şi Ordine Sacre (Diaconat şi Preoţie – anul VI).

Trasee pentru Lectorat:

Credinţa;

Sfânta Scriptură în viaţa credinciosului;

Exegeză şi lectio divina;

Lectio divina şi cateheză/predică.

Trasee pentru Caritate pastorală:

Simţul Bisericii particulare şi universale;

Fraternitatea sacramentală cu preoţii;

Fraternitatea universală cu toţi oamenii;

Primatul iubirii;

Discernământul vocaţional şi educaţia misionară.

Trasee pentru Acolitat:

Slujirea altarului: sacramentele;

Slujirea celor săraci: fragilitatea omului, de la naştere la moarte;

Întâlnirea cu cei bolnavi, închişi, persoane cu probleme.

Trasee pentru Diaconat-Preoţie:

Slujirea cuvântului: omilia;

Pregătirea pentru misiunea de confesor;

Direcţiunea spirituală;

Celebrarea Euharistiei;

Aspecte practice de administraţie parohială.

La începutul anului, fiecărei clase i se propun texte de referinţă care să-i ajute pe seminarişti în drumul lor formativ.

În cadrul acestui traseu comun al claselor se cuprind şi vor fi înţelese şi exigenţele speciale care cer atenţia faţă de fiecare seminarist în parte, precum şi faţă de eventuale itinerarii parcurse în contexte formative complementare Seminarului.

 

4. Experienţa şi practica pastorală

Formarea pentru Preoţia ministerială are ca obiectiv fundamental formarea în simţul Bisericii şi al misiunii sale. Conciliul al II-lea din Vatican pune Biserica în centrul formării în Seminar (cf. OT 9); această formare vrea să înrădăcineze în seminarişti simţul unei apartenenţe profunde la Biserică şi dorinţa de a o sluji ca păstori.

Seminarul Mare din Iaşi este un Seminar diecezan şi, ca atare, îi pregăteşte şi îi însoţeşte pe viitorii preoţi la misiunea universală a Bisericii, care se concretizează în „caracterul diecezan”. Este o chemare şi o alegere foarte exactă: candidatul la Preoţie îşi asumă iubirea şi dorinţa de slujire a propriei Biserici particulare şi locale drept preocupare principală a vieţii sale. Pentru el este fundamentală conştiinţa faptului că face parte dintr-o „Biserică particulară”, în care episcopul prezidează „în numele lui Dumnezeu” şi preoţii sunt colaboratorii săi şi în care parohia, în specificul său de „casă vecină altor case”, va fi locul principal de exercitare a slujirii sale viitoare. De aici reiese necesitatea unei relaţii de respect filial, de apropiere şi stimă faţă de episcopul propriu.

Preotul este chemat şi trimis de Dumnezeu prin episcop: de aici se înţelege importanţa ascultării şi a disponibilităţii de a accepta sarcinile pastorale pe care episcopul va dori să i le încredinţeze.

Conciliul recomandă ca întreaga acţiune educativă a Seminarului, în diferitele sale aspecte, să aibă drept finalitate formarea păstorilor, astfel încât „toate elementele formării spirituale, intelectuale şi disciplinare să fie îndreptate în mod convergent spre acest scop pastoral” (cf. OT 4). Este vorba despre imitarea carităţii pastorale a lui Cristos, de învăţarea „artei apostolatului”, şi aceasta, „nu doar teoretic, ci şi practic” (OT 21), într-un mod care să corespundă „unei perioade de pregătire pastorală adecvate” (OT 12).

Iată criteriile care reglementează practica pastorală:

este un timp de încercare pentru discernământul pastoral;

este un timp în care se experimentează capacitatea de colaborare şi de asumare, în deplină comuniune, a responsabilităţilor precise.

Activităţile pastorale sunt însoţite şi verificate în mod constant printr-o strânsă legătură şi o frecventă comunicare dintre educatorii din Seminar şi parohul cu vicarul său, ori responsabilii altor sectoare în care seminariştii îşi desfăşoară pregătirea pastorală.

Parohiile din Biserica noastră locală se bucură de prezenţa activă a mai multor preoţi pe teritoriul lor şi acest lucru constituie pentru seminarist un prim element al formării: el are astfel posibilitatea de a fi aproape de preoţi, de a le vedea trăirea şi dăruirea faţă de popor, relaţiile dintre ei şi cu alte persoane, de a vedea în concret frumuseţea şi dificultăţile inerente acestei fraternităţi preoţeşti, recomandate de Conciliu, de a trăi personal unele momente de comuniune cu preoţii.

Activitatea pastorală se poate desfăşura şi într-o parohie în care există doar un singur preot, respectiv parohul: şi aceasta poate să fie o experienţă validă pentru construirea propriei personalităţi preoţeşti.

Comunitatea parohială este conştientă de faptul că reprezintă doar o mică parte a credincioşilor ce trăiesc în mijlocul unei majorităţi de persoane care, aşa cum se spune, nu frecventează Biserica. Seminaristul are ocazia să intre în contact cu preoţii şi laicii care îşi îndreaptă atenţia faţă de toţi oamenii şi învaţă la faţa locului că dăruirea sa preoţească nu poate fi limitată la un grup sau la o parte a credincioşilor; împreună cu comunitatea se întreabă ce trebuie făcut pentru ca evanghelia să ajungă şi la alţii.

În mediul parohial se vede modul cum reacţionează seminaristul, ce comportament are, în funcţie de multiplele situaţii cu care se confruntă, de permanentele solicitări care nu sunt mereu răsplătite, de angajamente şi cereri. Preoţilor parohiei, în special parohului, li se cere să evalueze periodic angajarea pastorală a seminaristului, să-l îndrume părinteşte şi, dacă a greşit, să-l corecteze frăţeşte. Corecţia fraternă, chiar dacă este greu de primit, e foarte validă ca moment educativ.

Alături de slujirea în parohie, Seminarul oferă şi alte posibilităţi de practică pastorală: experienţa misionară în ţări de misiune (Africa, America Latină, Republica Moldova), slujirea în structurile caritative şi socio-sanitare (spitale, azile de bătrâni, orfelinate etc.).

Seminarul Mare din Iaşi propune un întreg an extern de practică pastorală, cu unele reveniri în Seminar la evenimente importante. Experienţa pastorală e propusă între anii IV şi V. Această perioadă de maturizare pastorală este numită Anul V Pastoral şi se desfăşoară sub conducerea unui paroh într-o constructivă colaborare cu formatorii din Seminar şi cu episcopul diecezan.

 

 

 

IV.

Răspunderea preoţilor

din Seminar

 

 

Preoţilor educatori din Seminar le este încredinţată formarea viitorilor preoţi. Aceasta este pentru ei un adevărat teren de apostolat unde sunt chemaţi să-şi exprime Preoţia. Preoţii din Seminar constituie o echipă educatoare bine armonizată şi cu un puternic spirit de colaborare. Experienţa demonstrează că, fără o adevărată muncă de echipă, Seminarul nu poate funcţiona aşa cum se cuvine.

Este importantă aşadar sinergia educativă. Alături de rector mai sunt desemnaţi alţi educatori – vicerector, formatori, animatori şi asistenţi spirituali – care colaborează cu el. Munca preoţilor cărora le-a fost încredinţată această misiune educativă este deosebit de valoroasă. Împărtăşind viaţa zilnică a comunităţii într-un schimb reciproc de fraternitate şi dialog, ei desfăşoară o misiune de mărturie şi de promovare vocaţională. Răspunderea lor specială este să medieze proiectul educativ comunitar în situaţiile concrete.

În comuniune cu rectorul şi în dialog cu tinerii încredinţaţi lor, preoţii formatori sunt punctul de referinţă imediat pentru elaborarea modalităţilor şi atingerea scopurilor ce caracterizează itinerarul formativ, stimulând şi verificând punerea lui în aplicare. Pentru aceste motive, misiunea primară a educatorilor din Seminar este aceea de a se dedica formării viitorilor preoţi, trebuind „să fie pătrunşi de faptul că succesul formării seminariştilor depinde în mare măsură de felul lor de a gândi şi de a acţiona; sub conducerea rectorului, să constituie o strânsă unitate de spirit şi de acţiune şi să alcătuiască între ei şi cu seminariştii o familie care să răspundă la rugăciunea Domnului: «Ca toţi să fie una» (In 17,11) şi să întreţină la studenţi bucuria chemării” (OT 5). În acest sens, educatorii se prezintă drept primii martori ai carităţii pastorale pe care candidaţii sunt chemaţi să o trăiască.

Liniile coordonatoare ale activităţii educative a preoţilor în Seminar sunt, aşadar, următoarele:

să trăiască în comuniune între ei şi cu seminariştii în viaţa de zi cu zi prin fraternitate, dialog, mărturie şi promovare;

să fie referinţa imediată pentru toate aspectele vieţii comunitare;

să stimuleze şi să verifice actualizarea programului formativ.

Superiorii în Seminar formează un prezbiteriu unit şi convins că trebuie să fie:

uniţi profund cu episcopul;

în comuniune şi colaborare cordială şi convingătoare;

personalităţi mature şi puternice sub profil uman şi evanghelic;

mereu adecvaţi misiunii încredinţate lor, îngrijindu-şi propria formare printr-o continuă actualizare în pregătirea lor pedagogică, spirituală, umană, culturală şi teologică;

o echipă solidară în răspunderea de a-i educa pe candidaţii la Preoţie şi de a verifica idoneitatea lor spirituală, umană şi intelectuală (cf. PDV, 66).

Ei pot să apeleze la colaborarea credincioşilor laici, bărbaţi şi femei, în lucrarea formativă a viitorilor preoţi, ca, de exemplu, psihologi şi experţi în ştiinţe umane.

Pe cât e posibil, superiorii sunt în legătură cu familiile şi cu preoţii din comunităţile de provenienţă a seminariştilor, pentru a-i implica, într-un fel, în formarea lor.

Orice formator îşi asumă propria răspundere în acţiunea educativă, fără a se gândi că va mai interveni altcineva.

În ceea ce priveşte „forul intern”, directorul spiritual primeşte de la episcop misiunea de a evalua vocaţia la Preoţie a seminaristului şi de a-l ajuta în decizia de a urma chemarea primită.

După o primă perioadă de viaţă comunitară, seminaristul, de acord cu rectorul, îşi alege directorul spiritual dintre cei propuşi de Seminar.

Alegerea unui director spiritual intern, care cunoaşte în mod direct dinamica formativă comunitară, este în mod clar în avantajul formării integrale a seminaristului.

Totuşi, pentru motive valide, seminaristul poate să-şi aleagă drept director spiritual şi un preot din afara Seminarului, cu aprobarea rectorului (cf. CDC, can. 239 § 2; 246 § 4).

Distincţia dintre „forul extern” şi „forul intern” se referă la viziunea antropologică creştină şi la tradiţia spirituală şi pedagogică consolidată a Bisericii Catolice, nu fără o bază de ordin psihologic.

Persoana totuşi nu e făcută din fragmente şi, ca atare, o intervenţie pozitivă asupra unui aspect al vieţii sale are şansa de a influenţa favorabil şi alte aspecte.

Există ciclicitate în opera educativă: din forul extern înspre forul intern şi invers.

Din forul extern înspre forul intern: directorul spiritual este informat de către alţi superiori despre conduita şi parcursul seminaristului.

Din forul intern înspre forul extern: când acest lucru se impune pentru binele persoanei, directorul spiritual poate să-l invite pe seminarist să-i relateze rectorului anumite lucruri apărute în cursul direcţiunii spirituale. Seminaristul are datoria morală să primească în mod responsabil această invitaţie; directorul spiritual, în ceea ce-l priveşte, este obligat în mod absolut să păstreze totul în secret.

Deşi se menţine distincţia dintre forul extern şi forul intern, este recomandabilă relaţia de încredere şi de deschidere a sufletului faţă de rector.

Seminarul se foloseşte de ajutorul confesorilor extraordinari, care sunt puşi periodic la dispoziţia comunităţii.

 

 

 

V.

Disciplina

în Seminarul Mare din Iaşi

 

 

Expresia docibilitas sintetizează angajamentul candidaţilor la Ordinele sacre în toate domeniile trasate mai sus şi poate fi tradusă ca respectarea cu grijă a disciplinei stabilite de preoţii din Seminar. Primind tradiţia spirituală a Bisericii, comunitatea Seminarului e convinsă că ascultarea este una dintre formele cele mai înalte şi angajante ale carităţii creştine.

Traseele formative fundamentale mai sus menţionate cer în mod necesar organizarea vieţii Seminarului după o regula vitae ordonată, cu o clară determinare a timpului şi a activităţilor personale şi comunitare. Armonia dintre aceste timpuri reflectă armonia celor patru aspecte fundamentale ale formării la Preoţie. De aici, importanţa disciplinei în Seminar.

Nu este discipol care să nu se confrunte cu disciplina: cele două cuvinte au aceeaşi rădăcină (discipol – disciplină) şi fac trimitere la o învăţare şi la o însuşire a unui stil de viaţă care nu se referă şi nu se limitează doar la perioada de formare din Seminar, ci face parte din bagajul formativ al preotului-discipol.

Prin disciplinarea persoanei, adică prin aducerea acesteia în disciplina lui Cristos, seminaristul va începe să trăiască starea de discipol, nu ca pe o povară, ci ca pe un răspuns plin de iubire la chemarea sa.

A-l urma pe Cristos în Seminar înseamnă cunoaşterea, preţuirea şi respectarea itinerarului formativ tradiţional cu valorile transmise de Părinţii Bisericii şi de magisteriul comun. În mod concret, acest lucru înseamnă:

respectarea orarelor şi a angajamentelor comunitare şi personale;

împărtăşirea vieţii cu ceilalţi;

creşterea în umilinţă şi slujire.

În fine, este importantă autodisciplina, mai ales în ceea ce priveşte gestionarea timpului liber, prevăzut de orarul săptămânal şi de programa anuală comunitară.

 

Acest Directoriu al formării sacerdotale este aprobat de episcopul de Iaşi şi încredinţat mijlocirii sfântului Iosif, Patronul Bisericii universale şi al Seminarului de la Iaşi, şi a sfintei Tereza a Pruncului Isus, Patroana misiunilor.

 

19 martie 2009

Sărbătoarea Sfântul Iosif,

Patronul Bisericii universale

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.