Categorii

Diferenţa creştină. Este necesar ca toate comunităţile s-o arate tinerilor

În martie, tinerii au trăit o reuniune pre-sinodală în care a fost elaborat un document de oferit instituţiilor de la următorul sinod despre „Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional”, pentru ca să se simtă inspirate de el în elaborarea lui Instrumentum laboris, urma pentru confruntarea şi discuţia comună.

Un document conceput de trei sute de tineri care provin din toată lumea, conectaţi online prin grupuri de Facebook cu alţi cincisprezece mii de tineri de vârsta lor, nu poate să fie pe deplin reprezentativ al unei realităţi aşa de plurale şi complexe cum este tineretul din multe şi foarte diferite zone culturale în care este prezentă Biserica catolică. Totuşi rămâne semnificativ că în acest text se pot observa unele convergenţe, mai ales cu privire la provocările şi la oportunităţile tinerilor din lumea de astăzi. Trebuie recunoscută şi o claritate de netăgăduit: numeroasele investigaţii sociologice şi diferitele lecturi din partea unor observatori atenţi ai lumii tineretului nu contrazic ceea ce tinerii au exprimat personal în această confruntare.

Acest document are calitatea de a ajuta să fie percepuţi tinerii ca parte a Bisericii şi nu ca simpli interlocutori ai unei instituţii din afara lor. Tinerii se simt Biserică, şi atunci când au conştiinţa de a fi „Biserica ce lipseşte”, conform expresiei fericite a părintelui Armando Matteo, şi au capacitatea de a lua cuvântul pentru a cere trupului din care fac parte o schimbare de direcţie şi de stil. Este semnificativ că se exprimă judecând „Biserica drept prea severă şi adesea asociată cu un moralism excesiv” şi cerând ca ea să fie „primitoare şi  milostivă, […] capabilă să-i iubească pe toţi, şi pe cei care nu o urmează” (1.1). Aşadar tinerii fac cereri care nu sunt presupuse şi nici revoluţionare, ci calme şi determinate. Totuşi ceea ce din document reiese ca urgent pentru tinerii de astăzi este căutarea sensului existenţei. Căutare care a devenit obositoare şi grea şi care de acum are loc departe de parcursurile indicate de religii şi mai ales departe de un itinerar de credinţă, pentru că tocmai credinţa nu le-a fost transmisă lor de generaţia precedentă, cea a părinţilor lor. Millennials, născuţi în ultimele două decenii din secolul trecut, pot să fie definiţi şi „prima generaţie necredincioasă”, dar să fim atenţi şi să citim cu discernământ ceea ce s-a întâmplat în generaţia precedentă, devenită străină de Biserică mai ales printr-o incoerenţă inedită: se declara catolică dar nu mai frecventa în mod obişnuit liturgia duminicală şi nu simţea apartenenţa la catolicism decât la nivel cultural, ca moştenitoare a unei culturi tradiţional catolice.

În ultimele decenii ale secolului trecut, Biserica catolică, îndeosebi cea italiană, a părut că a pierdut elanul actualizării conciliare şi nu s-a mai angajat în formarea şi în îngrijirea credinciosului, pentru ca să fie credinţa sa gândită, adultă, aşadar să reiasă figura creştinului matur, coresponsabil în comunitatea creştină. Am preferat să dedice toate energiile sale într-o logică de prezenţă în societate, ajungând să încerce să ocupe spaţii locuite de „religia civilă”. Aşa s-a întâmplat o ruptură a transmiterii generaţionale a credinţei şi a reieşit o figură de catolic astenic şi mai puţin convins care, ca atare, nu putea comunica propriilor copii nici exigenţele evanghelice ale urmării nici o apartenenţă concretă la comunitatea creştină.

Trebuie spus şi că această generaţie adultă de la sfârşit de mileniu a fost incapabilă să comunice o gramatică umană copiilor, care astăzi sunt mai puţin abilitaţi la trăirea zilnică, la găsirea sensului. Mai ales această „căutare a sensului” este astăzi în dificultate, aşa cum mărturisesc investigaţiile sociologice şi cum experimentează cei care îi ascultă pe tineri (cum sunt mănăstirile sau comunităţile care-i primesc în mod obişnuit). „Cine sunt eu cu adevărat? Cine vreau să fiu? Cum să devin eu însumi? Ce anume pot să sper? Ce sens să dau vieţii mele? Mă aflu în faţa unui zid: cum să-l dărâm? Sau oare trebuie să-l escaladez?”. Acestea sunt întrebările tinerilor, trăite uneori în mod tragic, având senzaţia că nu există răspunsuri decât nimicul.

Trebuie ascultaţi tinerii, trebuie ascultaţi în speranţele lor şi în neliniştile lor cu multă răbdare, încercând numai să fim aproape de ei, însoţitori de drum, nimic mai mult, fără a avea pretenţia de a sugera sau de a propune cine ştie ce. Tocmai pentru că acestea sunt întrebările dramatice pe care le au în ei, astăzi referinţa la Dumnezeu pare fără niciun interes, chiar dacă această aporie nu provoacă nicio confesiune sau militanţă ateistă. Pur şi simplu, Dumnezeu nu mai este interesant şi tinerii sunt convinşi că se poate trăi o viaţă fericită fără El. Şi, prin urmare, să nu se spună că tinerii părăsesc Biserica. Aceasta este străină în sine, ca şi o lume care nu mai reuşeşte să spună nimic prin liturgia sa şi nici prin predicile sale. Dumnezeu este un cuvânt refuzat şi expulzat pentru că a răsunat prea mult, pentru că imaginile sale au fost percepute ca false şi duşmane ale omului, în timp ce Biserica este străină pentru că – aşa cum mi-au spus de mai multe ori tinerii – „trăieşte într-o altă lume”. Însă rămâne semnificativ că acei tineri care au primit vreo cunoaştere a lui Isus Cristos şi a umanităţii sale radicale nu sunt indiferenţi faţă de figura sa exemplară şi faţă de mesajul său, chiar dacă nu ajung la o mărturisire de credinţă în El.

Tocmai pentru aceste consideraţii, devine urgentă şi decisivă o schimbare în trăirea credinţei creştine: o schimbare care se referă înainte de toate la generaţia adultă a taţilor şi a mamelor, generaţia celor de patruzeci-cincizeci de ani la care trebuie să ajungă Evanghelia, acea Evanghelie care nu le-a fost adresată în timpul formării creştine. Trebuie reaprins un creştinism de mărturie, în care comportamentul şi stilul să fie cu adevărat coerente cu Evanghelia practicată. Transmiterea credinţei trebuie să înceapă în spaţiul familiei, şi al familiei rănite: numai dacă există convingere tare, blândă şi inteligentă, atunci credinţa devine elocventă, vorbeşte altora şi se face înţeleasă ca o comoară pentru viaţă. Dacă în schimb instituţiile Bisericii continuă să-i ignore pe credincioşi, să-i lase într-o condiţie de destinatari pasivi ai cultului şi ai predicii, dacă nu reuşesc să-i facă să participe cu responsabilitate la viaţa comunităţii, va continua o fugă fără contestaţii şi în ţarcul staulului va rămâne un număr mic de oi.

Să abandonăm retorica despre tineri şi, îmi permit să spun, şi despre femei. Este contraproductiv să încărcăm aceste realităţi de adjective pline de complimente şi de imagini poetice dar goale de substanţă: în schimb este nevoie de o schimbare, pentru ca aceste părţi ale Bisericii care par să dispară, sau chiar lipsesc, să găsească un spaţiu de apartenenţă şi de adevărată fraternitate trăită într-o comunitate care să ştie să arate „diferenţa creştină”, în mijlocul bărbaţilor şi femeilor prezenţi în istorie şi în societate, nu împotriva lor. Astăzi tinerii sunt tot mai departe de credinţa creştină, dar locuiesc nu într-un ţinut ateu ci chiar un ţinut de mijlocul căruia domneşte indiferenţa faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. Însă acesta este un teren deschis la căutare, la viaţa interioară, la spiritualitate, un teren însetat de gramatică umană.

Prin întrebările lor, adesea mute, tinerii cer ca să le fie indicat sensul, chemarea/vocaţia la viaţă. Da, vocaţia pe care ar vrea s-o asculte şi s-o discearnă este vocaţia la viaţă, la trăire care este chemarea unică şi irepetabilă pentru fiecare persoană din partea lui Dumnezeu, şi în credinţa creştină. Ca toţi oamenii, şi tinerii sunt chemaţi să trăiască în plinătate, să facă din propria viaţă, pe cât este posibil, o operă de artă conştientă: aşadar chemaţi la fericire, pentru că viaţa bună şi frumoasă ştie să dea şi fericirea. Nicio viziune în mod banal optimistă despre „meseria dură de a trăi”, dar dacă această invitaţie la viaţă este adresată unui tânăr de cel care are încredere şi comunică încredere, dacă este făcută în gratuitate deplină, nu pentru a-l face să intre în Biserică, nu pentru a face din el un discipol, ci pentru că se vrea ca să devină un subiect capabil de plinătate de viaţă, atunci apelul este cu adevărat credibil. Numai bătrânii, adulţii capabili de încredere, aşadar capabili de credinţă ştiu să arate şi gratuitatea grijii lor faţă de tineri şi sunt capabili să parcurgă drumul împreună cu ei, spre viaţă.

Primindu-i pe tineri, în avertismentul pre-sinodal papa Francisc a folosit cuvinte emoţionante pentru ei, invitându-i la risc, la entuziasmul credinţei şi la gustul căutării. Le-a cerut să nu se teamă, să nu se înspăimânte niciodată pe noile cărări care trebuie parcurse. În Duminica Floriilor le-a cerut să strige pentru că, dacă nu vor striga tinerii, vor striga pietrele, aşa cum a spus Isus după intrarea sa în Ierusalim (cf. Lc 19,40). Aşadar, tinerii nu sunt niciodată citiţi nici în afara Bisericii nici ca simpli destinatari ai cuvintelor Bisericii, nici fără taţi şi mame, fără bătrâni, pentru că toţi împreună, ca un singur trup, mergem cu încredere şi numai în comuniune ne mântuim.

De Enzo Bianchi

(După L’Osservatore Romano, 25 aprilie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.