Categorii

Dezbaterea despre „Amoris laetitia”: Între normă şi condiţie morală

dezbatere-amoris-laetitiaÎncerc să urmăresc dezbaterea despre Amoris laetitia care se desfăşoară în paginile lui „L’Osservatore Romano”. Lucrul impresionant este cât de des este discutat raportul dintre învăţătura sfântului Ioan Paul al II-lea şi cea a Papei Francisc. Pare că este nevoie să se aprofundeze adevărata semnificaţie a unei continuităţi creative. Pentru a găsi o cheie adaptată pentru a înţelege învăţătura Bisericii despre căsătorie şi despre familie mai întâi trebuie să se refuze hermeneutică rupturii, sau chiar a trădării, aşa cum susţin unii, şi în acelaşi timp să nu se confunde continuitatea cu lipsa de noutate. Cu intervenţia mea nu intenţionez să luminez complexitatea raportului teoretico-doctrinal şi pastoral dintre Wojtyła şi Bergoglio pentru că asta ar cere o eseu mai amplu şi întemeiat; în schimb mă limitez la câteva observaţii.

Primul lucru care uimeşte un cititor atent atât al Papei Wojtyła cât şi al Papei Bergoglio este înrădăcinarea foarte profundă a magisteriului lor în Sfânta Scriptură. În ambele cazuri reflecţia doctrinală şi sapienţială se bazează pe mesajul biblic. Ioan Paul al II-lea a îmbogăţit antropologia creştină cu o „teologie a trupului” dezvoltată în jurul conceptului de imago Dei care conţine un imensă relevanţă teoretică şi existenţială, iar acum Francisc adaugă o „teologie a duioşiei”, inspirată din semnificaţia densă a imnului adus iubirii de sfântul Paul. Orice filozofie în magisteriul celor doi Pontifi – şi aici e vorba despre o filozofie de amprentă personalistă – derivă din înţelegerea originară a realităţii biblice în lumina căreia este interpretată experienţa umană a bărbatului şi a femeii. Nu trebuie să ne aşteptăm la prea multe citate din teologia trupului în exortaţia apostolică Amoris laetitiy, ţinând cont de faptul că Francisc n-a voit să scrie o disertaţie. De altfel ar fi nedrept să încercăm să opunem o învăţătură alteia numai pe baza numerelor de citate, mai degrabă trebuie studiată structura fundamentală a gândirilor pentru a găsi continuitatea lor indiscutabilă. În această lucrare, dată fiind scurtimea textului, se poate doar face aluzie la prezenţa creativă, adică esenţială şi vie, a gândirii lui Ioan Paul al II-lea în gândirea lui Francisc.

Atât Familiaris consortio cât şi Amoris laetitia manifestă o extraordinară sensibilitate faţă de condiţiile socio-culturale ale familiei în timpul prezent. Nu trebuie să uimească faptul că odată cu trecerea timpului se schimbă accentele pastorale, deoarece la noile provocări se încearcă să se dea noi răspunsuri adecvate. Perioada de după Familiaris consortio a fost marcată de eclipsa idealului creştin al căsătoriei şi al familiei, o eclipsă netrăită vreodată în acest grad.

A propune din nou idealul creştin nu încetează să fie actual, însă această actualitate a sa nu se poate reduce totuşi la satisfacţie datorită mărturiilor perechilor care au reuşit să realizeze viziunea creştină despre căsătorie şi despre familie în viaţa lor. Trebuie să ne preocupăm şi de perechile care au eşuat. Cu alte cuvinte, actuala provocare nu constă într-o criză doctrinală; ceea ce ne preocupă, în schimb, este faptul că a reieşit o criză răsunătoare a aceleiaşi realităţi a căsătoriei şi a familiei. Deja Ioan Paul al II-lea dedică spaţiu amplu consideraţiilor cu privire la situaţiile iregulare, iar acum Francisc, în continuitate cu acest pas decisiv făcut de Papa polonez, prezintă o asemenea preocupare care s-a format ulterior în timpul adunărilor sinodale din 2014 şi din 2015.

Cea mai mare parte a discuţiilor după publicarea lui Amoris laetitia se referă la capitolul al optulea. În pofida importanţei imense a acestei părţi a exortaţiei, nu trebuie să se fixeze toată atenţia interpretativă numai pe aceasta; mai degrabă trebuie citită în contextul întregului document. Frica de subiectivism şi de relativism – exprimată uneori de criticii Pontifului – poate fi depăşită cu uşurinţă. Cred că este o adevărată lărgire în orizontul etic aceea pe care ne-o oferă Papa Francisc. De fapt, nu e vorba de a înlocui etica normativă obiectivă cu etica narativă subiectivă, ci de a vedea complementaritatea lor.

Uneori se poate observa tensiunea între latura obiectivă şi latura subiectivă a experienţei morale, dar nu se pot separa aceste două aspecte ale realităţii morale autentice, nu se poate elimina subiectul, nici istoria sa şi drama sa. Emfaza asupra rolului conştiinţei şi asupra valorii de cunoaştere şi de formare a discernământului situaţiei morale concrete a subiectului nu contrazice adevărul obiectiv al normei morale. Francisc nu propune să se priveze de valoare normele obiective, ci, în spiritul milostivirii, ne încurajează să verificăm prin procesul discernământului adevărata condiţie morală a subiectului.

În ultima sa carte neterminată despre etică, Wojtyła încearcă să schiţeze profilul deplin al filozofiei morale şi demonstrează pe de o parte limitele eticii înţelese simplu ca ştiinţă practică şi pe de altă parte cele ale eticii înţelese simplu ca ştiinţă normativă. „Dar trebuie să afirmăm totuşi – explică el – că acest concept al eticii ca ştiinţă practică, semnalat de noi, trebuie să se afle la mijloc, într-o cazuistică exagerată şi situaţionism. El constituie o linie de demarcaţie care desparte însăşi substanţa eticii de ambele devieri” (L’uomo nel campo della responsabilità, Milano Bompiani, 2002, pag. 165). Teologii şi filozofii care exprimă opinia că Amoris laetitia s-a îndepărtat de doctrina morală fundamentală din Veritatis splendor, adică de doctrina legii naturale, după părerea mea oferă o lectură destul de unilaterală a enciclicei wojtyliene. În realitate ea conţine un strat narativ alături de un strat normativ. E suficient de amintit că primul capitol prezintă dialogul lui Cristos cu tânărul bogat ca model al experienţei trăite a moralităţii. A citi Veritatis splendor ca şi cum ea ar fi numai o expunere doctrinală a legii naturale ar fi împotriva bogăţiei perspectivelor sale care unesc momentul subiectiv şi obiectiv al vieţii morale.

Rocco Buttiglione şi Rodrigo Guerra López, în L’Osservatore Romano din 20 şi 23 iulie, notează cu preocupare rezistenţa teologilor şi filozofilor în faţa noutăţilor din Amoris laetitia. Cu siguranţă disensiunea are diferite motive şi nu trebuie să se reducă toate poziţiile la aceeaşi matrice, ci, aşa cum observă cei experţi autoritari ai filozofiei lui Wojtyła, atâtea opinii s-au manifestat în forma apărării moştenirii doctrinale a sfântului Ioan Paul al II-lea. Asta explică şi pentru ce Guerra López aminteşte faptul că lucrarea lui Wojtyła Persoană şi act a fost criticată de un grup de tomişti din şcoala filozofică din Lublin din cauza depăşirii sale a anumitor aspecte ale tomismului. Conform lui Guerra López, dezbaterea de la Lublin din decembrie 1970 s-ar putea trata ca exemplu care demonstrează că izvorul neînţelegerii unei nu se află în conţinutul ei ci mai degrabă în obişnuinţele intelectuale ale cititorilor.

La intervenţia lui Guerra López a reacţionat salvatorianul Jarosław Merecki cu textul Fidelitatea prea creativă devine infidelitate. Merecki are dreptate când scoate în evidenţă influenţa sfântului Toma asupra gândirii lui Wojtyła şi pe bună dreptate subliniază prietenia pe care o trăiau profund Wojtyła şi dominicanul Mieczysław Krąpiec (în acea vreme filozofi prestigioşi ai şcolii din Lublin), dar Merecki greşeşte când afirmă că Krąpiec încă de la început a înţeles adevărata semnificaţie a antropologiei prietenului său. E suficient de citit recenzia scrisă de tomist imediat după publicarea lucrării Persoană şi act pentru a verifica prima receptare negativă a acestui volum. După câţiva ani de reflecţie, şi probabil şi din cauza conversaţiilor dintre cei doi filozofii, Krąpiec s-a apropiat de poziţia lui Wojtyła. Aşadar, la înţelegerea mai matură şi adecvată a unei gândiri noi se ajunge prin dialog, cu care se încearcă să se vadă aceleaşi lucruri în lumina nouă. Ar fi de dorit foarte mult ca tocmai această metodă să fie aplicată şi de criticii lui Francisc.

Spunea Goethe că dacă unul vrea să înţeleagă un poet trebuie să meargă în localitatea lui. Totuşi a vizita o localitate ca turist ar fi prea puţin pentru a înţelege spiritul său, lucru pentru care este necesar un studiu aprofundat. Apreciez mult propunerea lui Guerra López de a lansa o serie de seminarii cu privire la gândirea filozofică şi teologică a Americii Latine. Ea rămâne încă destul de necunoscută printre noi europenii. Trebuie să învăţăm de la Papa Francisc, nu pentru că vine de la „capătul lumii”, ci pentru că Biserica ce i-a dat naştere devine acum Biserică izvor.

Distincţia dintre Biserică izvor şi Biserică reflexie este o contribuţie a gânditorului uruguayan Alberto Methol Ferré. După moartea sa, Papa Francisc a spus: „Ne-a ajutat să gândim”. Biserica izvor este Biserica protagonistă în timp ce Biserica reflexie rămâne receptoare. În urmă cu ani Methol Ferré intuia noul moment istoric al Bisericii latinoamericane: „Ceea ce afirm este necesitatea de a nu pierde începuturile unei gândiri care determină Biserica latinoamericană să asume rolul «Bisericii izvor»” (Alberto Methol Ferré şi Alver Metalli, Il papa e il filosofo, Siena, Cantagalli, 2014, pag. 116).

Alegerea ca Pontif a cardinalului Jorge Mario Bergoglio a accelerat istoria Bisericii latinoamericane. Trebuie să învăţăm darul noii Biserici izvor nu pentru a deveni inovatori ci pentru a fi mai fideli faţă de Cristos, care formează Biserica în istorie prin oamenii pe care-i cheamă.

De Alfred Marek Wierzbicki

Universitate catolică din Lublin

(După L’Osservatore Romano, 27 septembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.