Categorii

Deschiderea la har. „Amoris laetitia” şi angajamentul matrimonial

A apărut în aceste zile volumul A duce legea la împlinire. Amoris laetitia cu privire la situaţiile matrimoniale fragile (Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 2018, 120 de pagini), scris de rectorul de la Institut Catholique de Paris, preot şi teolog moralist. Este vorba despre traducerea italiană a operei tipărite în Franţa cu titlul Divorcés remariés. Ce qui change avec François (Yves Briend Éditeur/Salvator, Paris, 2017). Publicăm un fragment din prima parte a cărţii.

Printre criticile adresate lui Instrumentum laboris al adunării sinodale din 2015 era aceea conform căreia partea din el dedicată descrierii provocărilor pe care le întâlnesc familiile în lumea de astăzi reflecta până la urmă o abordare prea pesimistă şi sociologică. Privirea credinţei creştine asupra situaţiei actuale apărea absentă. Mulţi părinţi au cerut ca să se facă mai degrabă un discernământ al semnelor timpurilor în lumina Evangheliei, aşa cum făcuse Conciliul al II-lea din Vatican în constituţia pastorală Gaudium et spes. În documentul final s-a ţinut cont de această observaţie şi acelaşi lucru l-a făcut şi papa în textul exortaţiei sale apostolice. De fapt, pe de o parte el consacră primul capitol din Amoris laetitia viziunii biblice. Pe de altă parte, introduce clar perspectiva credinţei creştine în capitolul 2, care are ca titlu „Realitatea şi provocările familiei”. Scrie mai exact: „Creştini fiind nu putem renunţa să propunem căsătoria cu scopul de a nu contrazice sensibilitatea actuală, pentru a fi la modă, sau din sentimente de inferioritate în faţa degradării morale şi umane. Am priva lumea de valorile pe care putem şi trebuie să le oferim” (Amoris laetitia, 35). În acelaşi timp el promovează „un efort mai responsabil şi generos, care constă în prezentarea motivelor şi motivaţiilor pentru a opta în favoarea căsătoriei şi a familiei, aşa încât persoanele să fie mai dispuse să răspundă la harul pe care Dumnezeu îl oferă lor” (ibidem).

A ajuta persoanele să răspundă mai bine la oferta harului: aceasta este viziunea pe care o are Francisc despre pastoraţia Bisericii şi aşa este şi proiectul care animă Amoris laetitia în toate părţile sale. De fapt, acest text este în acelaşi timp o învăţătură magisterială, un mesaj adresat botezaţilor şi un document pedagogic, care tinde să facă fiecare persoană să descopere că Dumnezeu o cheamă să crească în iubire. În mod programatic, paragrafele 36 şi 37 trasează proiectul. Se poate cuprinde itinerarul în jurul a şapte cuvinte-cheie care, după părerea mea, dau acces la inima gândirii teologice a papei Francisc. Aceste şapte cuvinte se structurează în jurul a trei perechi de polarităţi care ajung asupra unui al şaptelea termen, central în Amoris laetitia: discernământul.

Prima polaritate exprimă tensiunea între ideal şi concret. Papa susţine o „salutară reacţie de autocritică”, pentru că propunerea Bisericii a „idealului teologic al căsătoriei” a fost adresată în mod „prea abstract”, prea centrat pe procreaţie şi nu suficient pe cuplul de soţi, „departe de situaţia concretă şi de posibilităţile efective ale familiilor aşa cum sunt” (36). Astfel, o „idealizare excesivă” a căsătoriei tinde la descurajarea cuplurilor care vor să se căsătorească, în timp ce îi îndepărtează pe păstori de viaţa reală a tinerilor soţi care cu greu fac faţă poverii obligaţiilor lor profesionale şi de părinţi: „Nici n-am făcut o bună însoţire a noilor soţi în primii lor ani, cu propuneri adaptate orarelor lor, limbajelor lor, preocupărilor lor mai concrete” (36).

A doua polaritate este aceea care uneşte harul divin şi creşterea umană. „Idealizarea excesivă” a căsătoriei sau insistenţa exclusivă asupra „problemelor doctrinale, bioetice şi morale” descurajează persoanele care se angajează în căsătorie în timp ce ar trebui să se insiste „pe deschiderea la har” fără de care viaţa împreună riscă să apară ca o „povară de suportat toată viaţa” (37).

Căsătoria provoacă frică dacă nu este însoţită de „încrederea în har”, ale cărei roade sunt „creşterea” în iubire. Harul lui Dumnezeu susţine „parcursul dinamic de creştere şi realizare” în viaţa familiei la care aspiră cuplurile şi despre care se merită de vorbit lor cu simplitate.

A treia polaritate pune în relaţie conştiinţa credincioşilor şi cunoaşterea limitelor lor pe care o au ei. Papa notează că păstorilor le este greu uneori „să dea spaţiu conştiinţei credincioşilor, care de atâtea ori răspund cât mai bine posibil la Evanghelie în mijlocul limitelor lor” (37). Francisc aminteşte cu putere şi demnitatea conştiinţei credincioşilor, din moment ce tradiţia teologică este unanimă în a o indica drept norma proximă a moralităţii, adică drept călăuza cea mai sigură pentru oricine care încearcă să se comporte în mod moral, deşi ea nu este infailibilă. „Suntem chemaţi să formăm conştiinţele, nu să pretindem înlocuirea lor” (37).

Referinţa sa este valabilă desigur pentru lucrătorii pastorali la toate nivelurile de responsabilitate, „de la episcopi până la cea mai umilă şi ascunsă dintre slujirile ecleziale” (Evangelii gaudium, 76). Acest lucru este cu atât mai adevărat din moment ce nimeni mai bine decât cel care le trăieşte nu poate cunoaşte propriile inhibiţii, incapacităţi, constrângeri, precum şi obligaţiile contradictorii, tot ceea ce Francisc indică în mod generic cu termenul „limite”. Iată pentru ce o conştiinţă nu poate fi înlocuită niciodată cu alta. Aşa cum este afirmat de Conciliul al II-lea din Vatican, „Conștiința este nucleul cel mai tainic și sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri” (Gaudium et spes, 16).

Pentru a forma conştiinţele, merită de sensibilizat persoanele la prezenţa dulce în ei a harului care învăluie limitele lor sub o lumină de milostivire, în aşa fel încât deciziile de luat devin în acelaşi timp mai îndrăzneţe şi mai realiste.

Al şaptelea cuvânt este discernământ. Munca interioară pe care Francisc o numeşte discernământ rezultă din drumul răbdător şi riguros prin cele trei polarităţi precedente. A discerne înseamnă a căuta idealul fără a uita că el trebuie să se întrupeze pas după pas în concretul existenţelor noastre. Înseamnă şi a ne încrede în harul lui Dumnezeu fiind atenţi la creşterea pe care ea o provoacă în viaţa persoanelor care acceptă să i se deschidă lui. În sfârşit, a discerne înseamnă a expune conştiinţa morală la recunoaşterea lucidă a limitelor, cele proprii, cele ale altora şi cele tipice ale epocii noastre, în aşa fel încât să se formeze o evaluare corectă a realităţii aşa cum este, adică măcar aşa cum ea se prezintă astăzi, şi nu cum am vrea ca să fie.

Aşadar, cu cât punctele de referinţă sunt mai zdruncinate de schimbările culturale şi sociale, cu atât merită să ne încredinţăm conştiinţei morale lucrate de harul divin. Să nu uităm – spune Francisc – că credincioşii sunt capabili „să ducă înainte discernământul lor personal în faţa situaţiilor în care se strică toate schemele” (Amoris laetitia, 37). Pentru „a scruta” în mod valabil „semnele timpurilor şi a le interpreta în lumina Evangheliei” (Gaudium et spes, 4), Biserica trebuie deci să stimuleze această facultate raţională şi spirituală care se numeşte discernământ. Fiecare membru al poporului lui Dumnezeu a primit darul discernământului, de la cel mai umil botezat până la episcopul unei dieceze care a primit responsabilitatea unei părţi a acestui popor al lui Dumnezeu. Vedem astfel cum noţiunile de conştiinţă şi de discernământ în gândirea papei sunt strâns legate. Şi una şi celălalt sunt considerate în mod dinamic, în lumina mântuirii pe care Dumnezeu o ridică în istoria persoanelor şi a societăţilor.

De Philippe Bordeyne

(După L’Osservatore Romano, 7 august 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.