Categorii

De la locurile cele mai recreative din Lazio la Castel Gandolfo, concediile papilor

Este greu de stabilit cu certitudine când, chiar şi în rândul episcopilor de Roma, s-a născut obiceiul concediilor de vară. Mergând în urmă peste secole răsfoind tomurile grele ale operei „Istoria papilor” de Ludwig von Pastor, sau miticul „Dicţionar de erudiţie istorico-ecleziastică” de Gaetano Moroni, găsim indicaţi pe cei care se îndepărtau de Roma pentru a scăpa de caniculă, dar şi de aerul foarte rău, cauză a bolilor, datorat prea multelor cursuri de apă înnămolite. „Roma devoratoare de oameni, bogată în febre şi în morţi…”, aşa tună după anul 1000 Pier Damiani. Şi probabil că trebuie să ajungem la Inocenţiu al III-lea (1198-1216) pentru a vorbi despre concedii estivale papale ca despre o cutumă obişnuită.

Sub pontificatul său romanii numeau Lateranul „palat de iarnă”. Localităţile predilecte pentru a ridica edificii în zone verzi sunt mai ales în împrejurimile Romei. Dacă, pentru a scăpa de crivăţ, Eugen al III-lea (1145-1153) îşi construieşte un palat la Segni, alţii precum Clement al IV-lea (1265-1268) şi Nicolae al III-lea (1277-1280) se concentrează pe Anagni şi Viterbo, oraşe unde înainte trec la intervenţiile cele mai disparate. Alungând prostituatele prezente… Eliminând multele bazine insalubre unde se macera lâna. Alţii în schimb se lasă încântaţi de spectacolele naturii printre ruinele de la Sora, Tivoli, Montefiascone. Acele frumuseţi, înveşmântate cu păduri umbroase, care-l seduc pe Pius al II-lea (1458-1464), papa umanist care nu se dă înapoi împreună cu unii cardinali de la băile sulfuroase de la Petriolo, dar care mai ales ne-a lăsat – în „Comentarii” – notiţele sale de călătorie de-a lungul Via Appia Antica, inclusiv vizita sa papală la Colli Albani. Sau acele frumuseţi tot naturale, populate de acea faună bogată obiect al pasiunii vânătoreşti a lui Leon al X-lea (1513-1521), vânător de mistreţi în ţinutul Magliana.

Obiceiul de scurte concedii se consolidează însă, în secolul al XVII-lea, în palatul construit de Urban al VIII-lea (1623-1644), aproape de lacul Albano, la Castel Gandolfo, ţintă privilegiată până astăzi de cincisprezece papi. Astfel, cu timpul, locul cedat în 1596 cu o vânzare forţată de familia Savelli către Camera Apostolică pentru suma de 24.000 de scuzi şi încorporat de Clement al VIII-lea în stăpânirea Sfântului Scaun, devine un soi de Vatican estival (sau „Al doilea Vatican”). Chiar dacă Piazza scrie cu privire la „vila Suveranilor Pontifi” că „Paul al V-lea [1605-1621] a fost primul care, atras de recreerea admirabilă mai presus de oricare alta din Lazio, de loc, şi de apropierea de Roma, şi de deliciile lacului, şi de salubritatea aerului, a început să pună acolo temeliile pentru locuinţa pontificală”, i-a revenit lui Urban al VIII-lea, urcat la tron în 1623, să demareze lucrările de la vilă în locul unde se ridica antica acropolă Alba Longa pe care familia Gandulphi a construit fortăreaţa lor, ocupată după aceea de familia Savelli. În cartea sa „Papii la ţară” (1953), brescianul Emilio Bonomelli, mult timp director al Vilelor pontificale, culegând din arhive a relatat acea dimineaţă a zilei de 10 mai 1626 cu care papii au început acea călătorie, prima dintr-o lungă serie cu destinaţia Castel Gandolfo.

Citim că papa în acea zi, „la o oră foarte devreme, în trăsură trasă de şase cai, a plecat de la palatul Quirinale”, precedat de „purtătorul crucii călare pe cal, urmat de curte, în haine scurte de călătorie, care călare pe cal, care în trăsură”, şi însoţit de „monseniorul Maestru de casă, de duhovnic, de secretarul statelor, de memoriali, de secretarul cifrelor, de maestrul poştelor, de clericii secreţi, de capelani, de furieri, de cei care poartă lecticile, etc.”, fără a-i uita pe „poliţiştii de la ţară” alertaţi de guvernatorul de Roma pentru a garanta siguranţa convoiului papal de-a lungul călătoriei. Graţie lui Maffeo Barberini, care aşa cum prezintă pictorul Sandrart a fost văzut în lacul apropiat „trăgând năvoadele de pescuit cu pasiune”, încet-încet reşedinţa papală a fost lărgită şi la construirea palatului pontifical au lucrat arhitectul Carlo Maderno, apoi Bartolomeo Breccioli şi Domenico Castelli.

Al doilea papă care a locuit la palatul pontifical este Alexandru al VII-lea (1655-1667) care „la reşedinţa de vară – a scris Pastor – i-a spus lui Bernini să adauge faţada şi galeria, de la care se bucură de vederea mării”. Papa Alexandru este amintit în timp ce se uită distrat de la ferestre la sărbătorile populare şi la turniruri, respirând cu plămânii plini – cum scrie Kacovacci în „Ştiri despre Castel Gandolfo” – „aerul cel mai curat”. Însă Fabio Chigi îndură şi fascinaţia lacului: mai decât de peşti este atras de oglinda de apă pe care o străbate în felucă sau pe o brigantină. Apoi relatează cronicile că în cinstea sa, la primul concediul la Castel, cavalerii de Malta au organizat o bătălie navală spectaculoasă luptându-se în două grupuri de figuranţi (cavaleri şi turci…, aceştia din urmă desigur perdanţi). Dar mai ales grădina – şi astăzi cu adevărat bine păstrată – este fundal pentru plimbările papale. „Conţine în ea alei spaţioase şi spaliere frumoase şi înalte, şi de aceea pontiful care conduce coboară adesea acolo pentru a face exerciţii”, se citeşte într-un document din 1667.

După Alexandru al VII-lea, niciun pontif nu pune piciorul la Castel Gandolfo, până la Clement al XI-lea (1700-1721). Şi despre el ne vorbeşte Lancisi în „Almanahul concediilor lui Clement al XI-lea”, descriindu-l când la plimbare escortat de gărzile elveţiene, când rugându-se în bisericile din Castello, când în parohiile vecine în timp ce asistă la catehism interogându-i pe copii.

Al patrulea succesor al lui Clement al XI-lea, urcă apoi la Castel Gandolfo pentru şederi lungi Benedict al XIV-lea (1740-1758). A fost unul dintre pontifii cei mai afecţionaţi de acest loc – unde aşa cum a scris Caraccioli – „putea să-şi scoată sufletul din teasc”. Papei Lambertini nu-i plac escortele (pe care le reduce), se plimbă cu plăcere în păduri, conversează cu ţăranii, dar face şi întreceri de literatură cu oaspeţii săi: ca priorul Bouget, eminent ebraist. Acest pontif, la Castello îşi reface energiile şi temperamentul. „Nu vreau bătăi de cap. le vom înghiţi când vom fi la Roma”, izbucneşte el cu cardinalul Alberoni care-l chinuieşte cu probleme.

Şi după aceea rândul concediilor altor doi Clement, al XIII-lea (1758-1769) şi al XIV-lea (1769-1774). Acesta din urmă în mod deosebit, care lărgeşte reşedinţa adăugând la ea Vila Cybo cu parcul său, preferă să se mute la Castello toamna, pentru o lună: aici îi place să se plimbe, dar şi să iasă călare pe cal îmbrăcat în alb, alergând fără frâu, exerciţiu abandonat în 1771 după două căzături.

Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, evenimentele nu numai că nu permit concedii în afara Romei. Trupele franceze ajung chiar să ocupe palatul. Dar dacă Pius al VI-lea (1775-1799) nu poate merge acolo urmărit de ameninţarea soldaţilor revoluţiei (şi pentru că este angajat în Lagunele Pontine), Pius al VII-lea (1800-1823) reia tradiţia în primii trei ani înainte de închisoare şi în cei patru ani după „Restaurare”, cu recunoştinţa castelanilor fericiţi să-l sărbătorească prin multe focuri de artificii.

Cu Pius al VII-lea, în Palatul Pontifical ajunge şi biliardul, aşezat într-o sală care îi ia numele. Acelaşi pontif îşi permite câteva partide cu rudele, colaboratorii, oaspeţii. Între aceştia din urmă, privilegiul de „a da cu tacul” cu Sanctitatea Sa îi revine şi tânărului Massimo D’Azeglio, care cu fratele Prospero, iezuit, şi tatăl, ministru al regelui Sardiniei la curtea din Roma, îl vizitează pe papa în 1814.

Alt papă frecventator asiduu al Castel Gnadolfo este Grigore al XVI-lea (1831-1846). Iubitor al pescuitului, este citat într-un sonet al poetului Gioacchino Belli pe malul lacului apropiat străduindu-se „să pescuiască linuri pentru post”.

Şi succesorul său, Pius al IX-lea (1846-1878), în pofida a toate, reuşeşte să petreacă mai multe şederi în „Vaticanul de vară” (două excursii până la Anzio). În afară de asta, în 1859 urcă la Albano şi la Castello în trăsură după ce a venit cu trenul până la Cecchina folosind pentru prima dată „nobilul tren cu aburi”. Ultimele sale vacanze în reşedinţa gandolfiană sunt cele din mai 1869. Agravarea tâlhăriei, ciuma şi situaţia politică, din acel moment îl vor împiedica.

Astfel vila papilor rămâne închisă din 1870 până în 1929, anul Pactelor Laterane. În virtutea articolului 14 din Concordat, Italia recunoaşte Sfântului Scaun proprietatea Palatului de la Castel Gandolfo, cu dependinţele şi dotările (Vila Cybo), precum şi vechea Vila Barberini, cea mai extinsă ridicată pe rămăşiţele vilei lui Domiţian. Cu pontificatul lui Pius al XI-lea (1922-1939) se reia aşadar tradiţia acelui concediu care s-a afirmat aşa cum s-a spus de la începutul anilor 1600 şi respectată de papi, care mai mult care mai puţin. Despre Achille Ratti se povesteşte că a venit la Castello pentru prima dată la 24 august 1933, călătorind incognito într-o maşină care a derapat datorită unei pene de cauciuc. Lui se datorează mai ales restaurări importante, apreciate de succesori: de Pius al XII-lea (1939-1958) care când stătea la Castello, cu plăcere parcurgea kilometri pe jos continuând să citească; şi de Ioan al XXIII-lea (1958-1963) care pe agendele sale nota despre el însuşi „chiar şi în liniştea reşedinţei de vară, Sfântul Părinte continuă activităţile sale”, scriind că locul „prin încântarea naturii se aseamănă cu o grădină”, şi că „totul este în ordine perfectă şi cu simţ de practicitate şi de frumuseţe”; şi de Paul al VI-lea (1963-1978) care aici s-a stins în ultima vară din viaţa sa.

Dar cu pontificatul lui Ioan Paul al II-lea (1978-2005) vin noutăţile pentru vacanţele papale. Nu numai pentru că de acum papa, ca predecesorul său Paul al VI-lea din 1975, poate să ajungă la Castello în zece minute cu elicopterul. În reşedinţa de la Castel Gandolfo (unde papa caută odihnă şi la sfârşitul călătoriilor extenuante), găseşte spaţiu de exemplu o mică piscină, dar al polonezilor din America. Un bazin care permite o jumătate de oră de înot înainte de prânz, exerciţiu salutar care îmblânzeşte nostalgia cursurilor de apă din Carpaţi şi a lacurilor Masuri. Dar nu este totul. Iată-l puţin după aceea pe Wojtyła în plimbare pe cărările alpine: de la Cadore la Val d’Aosta. Şi ca el Benedict al XVI-lea.

Apoi a venit papa Francisc: printre alergiile sale se spune că se evidenţiază aceea faţă de concedii. Probabil nu ştie nici ce anume sunt, dat fiind că nu le-a făcut niciodată nici ca arhiepiscop. Între timp a deschis pentru turişti o bună parte din reşedinţa de vară de la Castel Gandolfo care ar putea să devină în întregime un muzeu. Aşadar, această istorie a vacanţelor papale deocamdată s-a terminat.

De Marco Roncalli

(După Vatican Insider, 10 august 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.