Categorii

Cu mânecile suflecate La Cracovia a fost beatificată Hanna Helena Crhzanowska

Contemplând mărturia fericitei Hanna Helena Chrzanowska „aplecată asupra bolnavilor, să învăţăm şi noi să ne aplecăm asupra celor lipsiţi, să avem grijă de cei care au nevoie de întărire, de sprijin, de încurajare, de ajutor: sunt mulţi, sunt mici, abandonaţi, exilaţi, slabi, marginalizaţi. Puţini îi vedem zilnic pe străzile noastre, în schimb mulţi sunt ascunşi în locuinţele lor sărace, bolnavi, săraci, singuri, fără sprijin”. Este o invitaţie de a trăi experienţa samariteanului milostiv aceea pe care cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, a relansat-o prezidând sâmbătă 28 aprilie la Cracovia – reprezentându-l pe papa – ritul de beatificare a infirmierei poloneze, legate de un raport de prietenie spirituală şi de colaborare caritativă cu Karol Wojtyła.

„Biserica, prin lucrarea fiilor săi, merge în întâmpinarea” persoanelor aflate în dificultate, „dăruind cu jertfă şi generozitate ajutor şi ocrotire: să continuăm – a cerut cardinalul – să fim caritabili faţă de toţi, mai ales faţă de bolnavii noştri”, în aşa fel „încât să poată primi zilnic de la noi un semn de atenţie, un semn de încurajare şi un gest de sprijin”.

Şi în fericita Crhzanowska, a recunoscut cardinalul Amato, „Biserica celebrează creativitatea carităţii creştine care deschide larg braţele, ca Isus bun samaritean, la primirea, la ocrotirea şi la îngrijirea bolnavilor, a suferinzilor, a celor slabi”. La înmormântarea sa, în 1973, cardinalul Karol Wojtyła a rostit un emoţionant elogiu spunând: „Mulţumim ţie, doamnă Hanna, care ai trăit în mijlocul nostru şi ai fost pentru noi toţi întruparea fericirilor lui Cristos, în special a aceleia care spune «fericiţi cei milostivi»”.

Devenită infirmieră cu o motivaţie „filantropică, pornind de la convertirea care a avut loc în 1932”, a trăit profesia „ca adevărat apostolat creştin, de prezenţă mântuitoare a crucii lui Cristos lângă bolnavi”. Şi „la treizeci de ani – a afirmat cardinalul – viaţa sa de credinţă a avut o cotitură hotărâtă spre sfinţenie, cultivată cu rugăciunea, cu împărtăşania şi adoraţia euharistică, exerciţiile spirituale, cu recitarea sfântului rozariu”. Tocmai „ca oblată benedictină, Hanna a trăit cu entuziasm şi bucurie carisma rugăciunii liturgice şi a muncii profesionale faţă de cei bolnavi”.

„Slujirea sa era alături de bolnavi, în care recunoştea prezenţa lui Cristos”, a remarcat el. Le propunea şi infirmierelor o formare care să fie în acelaşi timp profesională şi spirituală. Tuturor „Hanna le amintea speranţa fericirii veşnice în paradis şi credinţa sa în providenţa divină trezea la viaţă şi la entuziasm”. Astfel şi „într-o atmosferă de durere şi de suferinţă reuşea să ducă mereu o rază de lumină şi de bucurie”.

Pentru ea bolnavul era „binele suprem” de care trebuie să ne apropiem „ca de un frate şi de o soră”. De aceea, a afirmat cardinalul, „profesia de infirmieră era o adevărată vocaţie, o chemare de sus pentru binele celor nevoiaşi”. Pentru aceasta, „nu se preocupa de oboseală şi de sănătatea sa”, a amintit el. Şi „dăruia altora cu generozitate timpul său, inteligenţa sa, cultura sa, colaborând activ cu cei care se ocupau de alinarea şi îmbunătăţirea condiţiilor bolnavilor”. Aşa încât „a ajuns să vândă bijuteriile sale pentru a cumpăra medicamente pentru cei săraci”. Şi desigur „nu dorea mulţumiri şi recunoaşteri” pentru slujirea sa.

Era deosebit de „grijulie şi înţelegătoare cu aceia care îi asistau în familie pe bolnavii cronici, arătând o atenţie specială faţă de viaţa lor spirituală şi sacramentală”, a continuat cardinalul, observând că femeia se angaja „să procure şi asistenţa sacramentală a unui preot”. În afară de asta, a adăugat cardinalul, fericita „nu ascundea credinţa sa” şi sub „regimul comunist nu se plângea de şicanele şi de nedreptăţile pe care le primea”. Nicio ameninţare n-a reuşit s-o împiedice să se apropie „cu regularitate de sfintele sacramente”. Dar tocmai „din cauza convingerilor sale religioase a fost privată de funcţia de directoare a şcolii pentru infirmiere”. O samavolnicie care n-a descurajat-o şi la care a răspuns mărturisind cu faptele că nu-i este „frică de presiunile partidului: era capabilă să apere cu curaj convingerile sale şi să organizeze periodic exerciţii spirituale pentru bolnavi”, în pofida interdicţiilor. Şi mai ales, a încheiat cardinalul, „nu se ruşina de nicio slujire desfăşurată pentru bolnavi: îşi sufleca mânecile şi lucra” cu umilinţă.

(După L’Osservatore Romano, 29 aprilie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.