Categorii

Cristos cu kimono şi misiunea în ţara Soarelui Răsare

Suntem obişnuiţi să o admirăm pe „Sfânta Fecioară Maria cu kimono” în biserica din secolul al XIX-lea „Sfinţii Martiri Japonezi” din Civitavecchia, graţie frescelor evocatoare realizate în anii ’50 din secolul trecut de pictorul japonez Luca Hasegawa, cunoscut pentru credinţa profundă care inspira opera sa.

Este o experienţă în acelaşi mistică a observa mişcările solemne ale lui Cristos cu kimono, mască şi evantai, oferit publicului italian de reprezentaţia teatrală organizată de Ambasada Japoniei pe lângă Sfântul Scaun: prima dintr-o serie de evenimente pentru a celebra a 75-a aniversare a relaţiilor diplomatice dintre Vatican şi ţara Soarelui Răsare, realizate în 1942.

Maria Magdalena sau Isus înviat, revizitate în formele teatrului Noh, sunt personaje din „Învierea lui Cristos”, piesă scrisă la jumătatea secolului al XX-lea de misionarul iezuit german Hermann Heuvers şi pusă în scenă săptămânile trecute în Palatul Vatican al Cancelariei. Noh este o formă teatrală în vogă în Japonia din secolul al XIV-lea, prevalent muzicală, cu bărbaţi care îmbracă măşti pentru a reprezenta roluri masculine şi feminine.

Cununia rodnică între arta niponă şi credinţa creştină continuă cu un spectacol de muzică lirică: este vorba despre „Ori sabia ori iubirea. Takayama Ukon, regele fericit”, care va fi pus în scenă în „Chiesa del Gesù” din Roma la 1 august. Produs de Societatea Operei din Tokyo, drama lirică, dedicată cunoscutei figuri a samuraiului creştin beatificat anul acesta la Osaka, a fost compusă de maestrul Edward Ishita în colaborare cu preotul filipinez Manuel Maramba.

Acest experiment aminteşte intuiţia lui Vincenzo Cimatti, misionar salezian în ţara Soarelui Răsare, autor al compoziţiei muzicale în trei acte „Hosokawa Grazia”, interpretată pentru prima dată în 1960 şi disponibilă de puţin timp în format dvd graţie fiilor lui don Bosco din Tokyo. Situată în timpul cuceritorului Hideyoshi, care în 1587 a dat decretul de interzicere a creştinismului, opera relatează istoria lui Grazia care va trăi credinţa sa până la martiriu.

Aşadar, este strălucitoare inspiraţia ambasadorului japonez în Vatican, Yoshio Nakamura, care, întărit de tradiţii preţioase, a ales calea artei şi a muzicii pentru a relata, cu ocazia aniversării celebrate, profunzimea legăturilor şi compatibilitatea definitivă dintre cultura niponă şi credinţa catolică.

Temă care a reieşit cu prepotenţă în dezbaterea internaţională graţie filmului „Silence” – luat din romanul omonim din 1966 al scriitorului Shusaku Endo – în care Martin Sorsese reparcurge un eveniment situat în Japonia în timpul persecuţiei violente a creştinilor începută de shogunul Hideyoshi şi continuată de shogunul Tokugawa începând din anul 1614. Scorsese remarcă strategia persecutorilor care, constrângându-i pe misionari la apostazie, credeau că „taie rădăcinile” copacului creştinismului, pentru a determina şi mulţimile de ţărani şi pescari umili să renunţe la propria credinţă.

Conform axiomei în vogă, credinţa creştină nu poate întâlni cultura niponă şi rămâne un „corp străin”. Un plan care şi astăzi reapare în doctrine misiologice care teoretizează presupusa „inabilitate genetică de realităţi umane individuale şi colective de a întâlni Evanghelia”, cum semnalează revista teologică „Omnis Terra”, editată online de Operele Misionare Pontificale. Acea sămânţă, afirmă unii, poate să încolţească, maxim, numai după un proces sistematic de colonizare cu caracter cultural.

Magisteriul Bisericii a explicat bine cu termenul înculturare „efortul Bisericii de a face să pătrundă mesajul lui Cristos într-un mediu sociocultural determinat, invitându-l să creadă conform cu toate valorile sale proprii, care sunt conciliabile cu Evanghelia”, explică documentul „Credinţă şi înculturare” (1989) al Comisiei Teologice Internaţionale. De fapt, o abordare diferită ar nega harului lui Cristos puterea de a se face prezent în orice om, dincolo de particularisme. „Nimănui şi în niciun loc El nu poate apare străin”, amintea Ad gentes, făcând referinţă la textul sfântului Paul către galateni: „Nu mai există iudeu, nici grec; nu mai exist sclav nici liber; nu mai există bărbat nici femeie, pentru că voi toţi sunteţi una în Cristos Isus”. Harul lui Cristos ajunge la om în diversitatea şi în complementaritatea culturilor umane. De fapt acestea – limbă, istorie, tradiţii, stil de viaţă – arată „rodnicia multiformă de care sunt capabile învăţăturile şi energiile Evangheliei însăşi”, reafirmă documentul.

Aşadar, Cristos cu kimono este un răspuns la întrebările ridicate de Endo şi Scorsese şi arată în mod plastic întrepătrunderea rodnică dintre credinţa creştină şi cultura niponă: o intuiţie foarte clară pentru misionari şi care astăzi este oportun de a o scoate afară din uitare. Demonstrează asta o altă primară şi curajoasă operă de film, dedicată unui grup de credincioşi răstigniţi în timpul lui Takayama Ukon: filmul mut din 1931, semnat de regizorul Tomiyasu Ikeda şi intitulat „Cei 26 de martiri din Japonia”, descoperit în arhiva audio-video a congregaţiei saleziene şi proiectat în Vatican în februarie 2017. O producţie în întregime japoneză şi difuzată prin misiunile lui don Bosco.

Toate aceste opere deschid larg porţile spre o reflecţie despre actualitatea misiunii din Japonia secularizată de astăzi. Şi care ar putea să se inspire de la primii evanghelizatori precum Francisc Xaveriu. Aşa cum explică istoricul Giovanni Isgrò în lucrarea „Aventura scenică a iezuiţilor din Japonia”, iezuitul a intuit că predica sa trebuia să fie bogată în factori scenici pentru că, scrie Isgrò, „trebuia să atragă atenţia unui popor care nu cunoştea semnificaţia cuvintelor sale”. Atunci, Francisc Xaveriu, adoptând o atitudine tipică a artiştilor itineranţi, se prezenta pe stradă. După el, confraţii au îmbunătăţit tehnicile, îmbogăţind în mod stabil reprezentaţiile biblice cu cântare şi muzică şi folosind o formă de teatru sacru care se apropia mult de modelele teatrului Noh, aminteşte istoricul.

Japonezii sunt printre populaţiile cele mai sensibile la muzică şi se poate lega şi acest aspect cu misiunea: „Cred că religia este, în primul rând, mult mai asemănătoare cu un «simţ muzical» decât cu un sistem raţional de învăţături şi explicaţii – explică Adolf Nicolás, fost prepozit al Societăţii lui Isus şi mulţi ani misionar în ţara niponă – deoarece cuprinde, înainte de toate, o «senzitivitate», o deschidere la dimensiunile transcendenţei, profunzime, gratuitate, frumuseţe, care se află la baza experienţelor umane”.

Această sensibilitate este slăbită de o mentalitate pur economică sau materialistă, „exact cum simţul muzical este erodat şi slăbit de zgomot”. „Misiunea în Japonia şi în Asia astăzi – afirmă Nicolás – ar trebui în primul rând să ajute la descoperirea sau redescoperirea acestui «simţ muzical», a acestei «senzitivităţi religioase», conştiinţa şi aprecierea dimensiunilor realităţilor mai profunde”, teren rodnic pentru întâlnirea personală cu Dumnezeu.

De Paolo Affatato

(După Vatican Insider, 22 iulie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.