Categorii

Crăciunul: părintele Semeraro (călugăr benedictin), astăzi există „o atmosferă paralelă”

Crăciunul rămâne o sărbătoare creştină, dar numai pentru „un mic rest”. Pentru cel care nu împărtăşeşte credinţa noastră, s-a „re-păgânizat”. Cuvânt al fratelui Michael Davide Semeraro, călugăr benedictin, care îndeamnă să se meargă dincolo de polemicile care în fiecare an apar valorizând această „atmosferă paralelă”, în care credincioşi şi necredincioşi pot convieţui prin intermediul respectului. Chiar şi atunci când nu este reciproc. Secretul? A învăţa diferenţa dintre un Crăciun „arătat” şi un Crăciun „invitat”.

Dacă ne gândim la Crăciunul de atunci când eram copii, noi toţi ne amintim atmosfera deosebită care ne înconjura. După părerea dumneavoastră se mai respiră încă acel aer de Crăciun sau şi-a pierdut gustul?

Atmosfera Crăciunului a crescut cu noi şi s-a transformat cu persoanele şi cu istoria. Cu siguranţă Crăciunul s-a schimbat, s-au schimbat locurile şi obiceiurile cu care oamenii trăiesc sărbătorile. Crăciunul, atunci ca şi astăzi, este şi o sărbătoare legată de familie, de intimitatea locurilor. Actualmente, s-a schimbat prin aspectul comercial şi mai ales pentru că Crăciunul a recuperat originea sa păgână. Noi nu cunoaştem ziua în care s-a născut Domnul şi am ales data lui „sol invictus”, când zilele, odată cu solstiţiul de iarnă, încep să crească. Aşadar, era vorba despre o sărbătoare născută pentru a saluta creşterea luminii pe care după aceea creştinii au transformat-o în Naşterea lui Isus. Astăzi acest mecanism s-a inversat: Crăciunul rămâne o sărbătoare creştină, dar mai ales la aceia care nu frecventează circuitele noastre este reluat, relansat, ba chiar şi mai amplificat aspectul păgân. Însă acesta este un fenomen care nu trebuie văzut în sens negativ: umanii au nevoie de rituri, şi chiar civilizaţia noastră secularizată şi desacralizată în realitate se „re-sacralizează”, chiar dacă la nivel comercial şi mediatic.

Vreţi să spuneţi că există două moduri de a trăi Crăciunul?

Aş spune că suntem în prezenţa unei atmosfere paralele: într-o parte sunt cei care celebrează misterul Întrupării şi riturile liturgice, în cealaltă parte există o „re-păgânizare” a sărbătorii solstiţiului de iarnă, ca în antichitate. Acesta este un fenomen care trebuie înregistrat cu simplitate, fără prejudecată sau spaimă. Civilizaţia noastră nu mai este, de mai multe decenii de acum, o civilizaţie creştină: este o realitate de fapt pe care trebuie să ştim s-o înregistrăm şi s-o primim, înţelegând că Crăciunul a redevenit păgân pentru mulţi, care-l trăiesc ca pe o pauză în timpul iernii pentru a se întâlni în familie sau pentru a merge la schi. Creştinii, ca în primele secole, astăzi sunt un mic rest, care în acest context de repăgânizare a societăţii continuă să celebreze Întruparea Domnului. În timp ce înainte sensul Crăciunului creştin era răspândit, acum respirăm o atmosferă paralelă care cheamă la coexistenţă, la capacitatea de a ne integra cu mare simplitate şi fără nicio evaluare negativă. De altfel, cel care nu împărtăşeşte credinţa noastră nu poate împărtăşi Crăciunul creştin. Şi părinţii noştri celebrau sărbătoarea lui „sol invictus”: noi, la rândul nostru, putem participa sau invita la sărbătoarea Crăciunului, ştiind că elementul liturgic ritual continuă să aparţină unui mic rest.

Este recentă provocarea filozofului Massimo Cacciari conform căruia „creştinii sunt primii care au abolit Crăciunul”. S-a pierdut sensul „diferenţei” creştine?

În fiecare an apare o polemică despre Crăciun. Trebuie să ştim să gestionăm cu înţelepciune posibilitatea de a manifesta semnele credinţei noastre, pe de o parte, dar şi libertatea de a şti să ne privăm de ele, când apare exigenţa respectării libertăţii celuilalt. Pentru noi creştinii respectul este mereu unilateral, nu ne aşteptăm nimic în schimb. Dacă există un lucru pe care ni l-a dăruit Isus este libertatea în faţa obiceiurilor noastre religioase: aceasta este „diferenţa” evanghelică, în confruntare cu celelalte religii. Din an în an trebuie să reînvăţăm să ne reapropriem diferenţa dintre un Crăciun „arătat” şi un Crăciun „invitat”. Eram obişnuiţi, în civilizaţia noastră creştină, să arătăm simbolurile noastre creştine: astăzi comunitatea creştină ar trebui să-i invite în propria intimitate pe prieteni, ştiind că în locurile publice va fi tot mai imposibil să facă asta. Acest lucru va produce fără îndoială un câştig, în termeni de convingere, pentru că ne va ajuta să fim subiectul sărbătorilor noastre liturgice: înainte se gândea la asta cultura şi societatea, astăzi trebuie să ne angajăm personal cu mărturia noastră. Este o frumoasă provocare.

Papa Francisc vorbeşte adesea despre Crăciun asociindu-l la speranţa creştină. Este întruparea lui Isus cea care, şi astăzi, dă sens istorie, în pofida scenariului plumburiu care apasă asupra noastră?

Faptul că Dumnezeu s-a întrupat, s-a făcut unul dintre noi asumând fragilităţile noastre, ar trebui să ne dea speranţa că putem deveni un pic mai umani, dacă vrem şi dacă ne străduim. Dacă Dumnezeu s-a întrupat, putem să ne gândim la o omenire tot mai credibilă şi purtătoare de speranţă. Isus ne-a învăţat că tot ceea ce este uman nu ne este străin, pentru aceasta creştinii nu renunţă să fie drojdie de umanitate în orice situaţie, chiar şi în cele mai inumane. Încrederea pe care Dumnezeu ne-a dat-o, prin Întruparea Fiului său, este cea care ne permite să sperăm imposibilul.

De M. Michela Nicolais

(După agenţia SIR, 27 decembrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.