Categorii

„Confuzia în Biserică o provoacă acela care înmulţeşte disensiunea”

Confuzia în Biserică există. Însă „cel care o provoacă nu este desigur papa, ci sunt cei care, pentru a-l contracara, nu ezită să înmulţească glasurile disensiunii”. Asta afirmă filozoful Massimo Borghesi, autor al primului studiu ştiinţific despre gândirea lui Francisc, Jorge Mario Bergoglio. O biografie intelectuală (editat de Jaka Book), care în acest interviu la Vatican Insider comentează noile critici aduse gândirii teologice a lui Joseph Ratzinger, documentul scris de cei trei episcopi cazaci despre Amoris laetitia şi matricea neoscolastică a tradiţionalismului care acuză de modernism Conciliul al II-lea din Vatican şi pe papii care au urmat de atunci.

Noua carte a lui Enrico Maria Radaelli, recenzată de Antonio Livi, cu critica sa adusă lui Ratzinger – găsit ca unul dintre responsabilii teologiei „neomoderniste” cu derive „eretice” – demonstrează că mulţi opozanţi ai actualului pontif sunt în realitate foarte critici şi ai predecesorilor săi şi, în ultimă analiză, ai Conciliului al II-lea din Vatican. Ce părere aveţi?

Acesta este meritul volumului lui Enrico Maria Radaelli, În inima lui Ratzinger. În inima lumii, publicat recent: că a clarificat, în mod evident, orizontul teologico-filozofic care îi călăuzeşte pe opozanţii papei Francisc. Radaelli a colaborat timp de trei ani la catedra de filozofie a cunoaşterii, condusă de monseniorul Antonio Livi, de la Universitatea Pontificală Laterană, şi se îngrijeşte de Opera omnia a lui Romano Ameria, al cărui Iota unum, publicat în 1985, reprezintă o critică radicală a Conciliului al II-lea din Vatican. Punctul este Conciliul care este, pentru tradiţionalism, responsabilul erorilor moderniste, care avea să marcheze Biserica în ultimii 50 de ani. Aşa cum scrie Roberto de Mattei, şi el critic al Conciliului şi preşedinte al Fundaţiei Lepanto: „Actuala criză în Biserică nu se naşte cu papa Francisc şi nu se concentrează într-o singură persoană, ci merge la Conciliul al II-lea din Vatican şi, chiar mai înapoi, la anii modernismului. Astăzi o largă parte a colegiului cardinalilor, a corpului episcopal şi, în general, a clerului, este infectată de modernism”. În această perspectivă atacurile sistematice împotriva papei actual fac parte dintr-o regie precisă: să-l lovească pe pontif, contestat de mulţi datorită angajării sale faţă de cei săraci, faţă de migranţi etc., pentru a readuce Biserica la poziţia preconciliară. Critica lui Radaelli evidenţiază că dialectica dintre adepţii lui Benedict şi adepţii lui Francisc este o dialectică falsă. Benedict n-a fost niciodată un „ratzingerian”, n-a fost niciodată conservatorul pictat de progresişti, în asta solidari cu tradiţionaliştii. Teologia lui Ratzinger este teologia Conciliului. În asta Redaelli are dreptate pe deplin. În schimb greşeşte absolut în critici, modulate de o scolastică din afara timpului care, analizate una câte una, revelează o profundă carenţă teologico-filozofică. Punctul, repet, este Conciliul şi Francisc devine astăzi ţapul ispăşitor al curentului anticonciliar. Exprimă bine asta monseniorul Livi într-o recenzie de aprobare la volumul lui Redaelli: „Realitatea este că teologia neomodernistă, cu deriva sa eretică evidentă, a asumat treptat un rol hegemonic în Biserică (în seminarii, în ateneele pontificale, în comisiile doctrinale ale conferinţelor episcopale, în dicasterele Sfântului Scaun), şi din aceste poziţii de putere a influenţat asupra tematicilor şi asupra limbajului în diferitele exprimări ale magisteriului ecleziastic, şi au resimţit această influenţă (în grad diferit, desigur) toate documentele Conciliului al II-lea din Vatican şi multe învăţături ale papilor de după Conciliu. Papii din această perioadă au fost cu toţii condiţionaţi, care într-o parte, care într-alta, de această hegemonie”. Pentru Livi, niciun papă nu se salvează de valul modernist, nici Paul al VI-lea, nici Ioan Paul al II-lea, nici Benedict al XVI-lea. Pentru tradiţionalişti, toată Biserica actuală este „modernistă”. A-l lovi pe Bergoglio este strategia pentru a lovi Conciliul al II-lea din Vatican.

În scrierile sale de la Conciliu şi despre Conciliu, pe atunci tânărul teolog Joseph Ratzinger răstoarnă schema cu care mulţi sunt obişnuiţi să privească la ceea ce s-a întâmplat la Conciliul al II-lea din Vatican: scrie că s-au manifestat două opţiuni în confruntare. Pe de o parte, „o gândire care porneşte de la toată vastitatea Tradiţiei creştine, şi pe baza ei încearcă să descrie mărimea constantă a posibilităţilor ecleziale”. Pe de altă parte, „o gândire pur sistematică, ce admite numai forma juridică prezentă a Bisericii drept criteriu al reflecţiilor sale, deci în mod necesar se teme că orice mişcare din afara ei înseamnă a cădea în gol”. „Conservatorismul” acestei a doua opţiuni, conform lui Ratzinger, se înrădăcina „în faptul că era străin de istorie, deci în fond într-o «carenţă» de Tradiţie, adică de deschidere spre ansamblul istoriei creştine”. Viitorul Benedict al XVI-lea vorbea aici despre dezbaterea despre colegialitate. După părerea dumneavoastră aceste consideraţii ajută să citim şi actuala dezbatere, de exemplu cea despre Amoris laetitia?

Tradiţionaliştii s-au oprit la neoscolastică, adică la o interpretare particulară a tomismului care, în vulgata catolică, a asumat o valoare de dogmă. Pentru ei „preambula fidei” sunt decisive pentru a avea acces la o credinţă al cărei conţinut se rezolvă într-o dogmă căreia raţiunea îi prestează „supunerea” sa în mod „indubitabil”. Raţiunea duce la eliminarea incontestabilă a dubiului. O credinţă „indubitabilă” este o credinţă pe deplin „raţională”. Suntem în faţa unui „raţionalism apologetic”, consecinţă a unui proces istoric pe care neotomismul refuza să-l analizeze. În general, reacţia la tradiţionalismul din secolul al XIX-lea, propriu lui Bonald, Lamennais, Bonney, Bautain, care, la rândul său, reacţiona la iluminism în numele unui fideism, tomismul prelungea lecţia Conciliului I din Vatican, care condamna multe poziţii ale tradiţionaliştilor, în direcţia unui raţionalism creştin sui generis. Reacţie la o reacţie, raţionalism contra fideism, neoscolastica era o filozofie iluminată de teologie fără a putea recunoaşte asta. Această situaţie „hibridă” va provoca multe probleme până acolo încât un gânditor ca Etienne Gilson va trebui să trudească mult pentru a restabili echilibrul just între credinţă şi raţiune. Asta era numai pentru a vă spune că noţiunea de „tradiţie”, revendicată de tradiţionaliştii de astăzi este, în mod paradoxal, o noţiune „modernă”. Tradiţionaliştii refuză modernul şi, în acelaşi timp, au o concepţie despre raţiune tipic modernă. Ratzinger îşi va da seama de asta cu ocazia studiului său asupra sfântului Bonaventura, în 1954: tradiţia creştină medievală nu era tradiţia modernă formulată de neotomişti. Pentru neoscolastică, Revelaţia se reduce la acceptarea dogmei. Ideea de Revelaţie ca acţiune a lui Dumnezeu în timp, în istorie, ca tensiune dramatică între har şi libertatea umană, este complet absentă. Neoscolastica este lipsită de reflecţie istorică, de o teologie a istoriei, ca şi de o filozofie a istoriei. Rezultatul este un „pozitivism” al Revelaţiei primit în mod pasiv pornind de la „preambula fidei”. Aşa se credea că se umple prăpastia dintre raţiunea naturală şi Logosul revelat.

Ce credeţi despre documentul lung, semnat de cei trei episcopi din Kazahstan care critică deschiderile din Amoris laetitia acuzând de fapt documentul că a legitimat divorţul?

Acel document nu adaugă nimic la dezbaterea care a însoţit publicarea lui Amoris laetitia. Cei trei episcopi cazaci au voit numai să reafirme nu-ul lor faţă de documentul papal. Pentru unii dintre ei disensiunea era cunoscută şi n-ar constitui o ştire dacă n-ar fi pretextul pentru a ţine trează reacţia împotriva papei. În realitate, după ce cardinalul Müller n-a a intrat în jocul tradiţionaliştilor, scrisoarea celor cinci apare un foc superficial. Chiar dumneavoastră cardinalul v-a declarat, referindu-se la volumul lui Rocco Buttiglione Răspunsuri prieteneşti la criticii lui Amoris laetitia, a cărui prefaţă a scris-o: „Sunt convins că el [Buttiglione] a împrăştiat îndoielile cardinalilor şi ale multor catolici care se temeau că în Amoris laetitia s-ar fi realizat o alterare substanţială a învăţăturii credinţei atât cu privire la modul valid şi rodnic de a primi sfânta Împărtăşanie cât şi la indisolubilitatea unei căsătorii încheiate în mod valid între botezaţi”. După această declaraţie a lui Müller ce sens are a continua să se scrie scrisori cu care papa este chemat la respectarea „tradiţiei”? Cardinalul Müller a fost prefectul Congregației pentru Doctrina Credinţei, păzitorul ortodoxiei, recunoscut ca atare şi de cei care-l criticau pe papa. Acum, imediat ce declară că Amoris laetitia nu încalcă tradiţia Bisericii, nu mai este recunoscut, de aceştia, ca autoritar. Acesta este un joc de joasă speţă care ne face să înţelegem că disputa actuală are ca scop, din partea opozanţilor lui Francisc, nu ca să se înţeleagă motivaţiile, ci delegitimarea adversarului. Roberto de Mattei a declarat asta în mod deschis în interviul pe care-l aminteam mai înainte: „Există momente în viaţa noastră şi în istoria Bisericii în care suntem obligaţi să alegem între două terenuri, cum susţine sfântul Augustin, fără ambiguităţi şi compromisuri. Sub acest aspect, recenta publicare în Acta a scrisorii papei Francisc adresată episcopilor din Buenos Aires conduce din nou poziţiile la doi poli opuşi frontal. Linia acelor cardinali, episcopi şi teologi care consideră posibil să se interpreteze Amoris laetitia în continuitate cu Familiaris consortio nr. 84 şi alte documente ale Magisteriului este spulberată. Amoris laetitia este un document care discriminează terenurile: trebuie acceptat sau refuzat in toto. Nu există o a treia poziţie şi inserarea scrisorii papei Francisc adresată episcopilor argentinieni are meritul de a face clar acest lucru”.

Dumneavoastră sunteţi de acord cu aceia care repetă că astăzi în Biserică este „confuzie”?

Confuzia este evidentă. Numai că, desigur, cel care o provoacă nu e papa, ci sunt cei care, pentru a i se împotrivi, nu ezită să înmulţească vocile de disensiune, semnalele de cedare, lipsa de mobilizare şi golirea bisericilor. Ca şi cum pontificatele lui Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea, ar fi fost nişte plimbări liniştite şi mulţimile s-ar fi revărsat la Liturghiile duminicale. Anul 1989 i-a privat şi pe conservatori de memoria istorică. Ceea ce uimeşte în criticii papei este îndârjirea în a scoate în evidenţă episoadele „negative”. În bloguri, în Facebook, sunt în căutarea continuă a cazului distonat. Există parcă impresia că nu au ochi pentru mărturiile pozitive, care există, nenumărate, în lume. Şi în aceasta sunt „moderni”. Sunt părtaşi de orbirea mass-media, care au ochi numai pentru negativ. În realitate, au nevoie de negativ pentru „a fi”. Îl critică pe Hegel, cum fac Redaelli şi Livi, care-l acuză pe Ratzinger că este hegelian (sic!), şi în acelaşi timp sunt „dialectici”. Pentru ei a se pune înseamnă a se opune. Ca în Hegel.

Dante spunea că nu adevărul este contrariul unei erezii, ci o erezie în sens opus. Cine critică Amoris laetitia, afirmând că documentul şi interpretările sale favorizează subiectivismul şi etica situaţiei, nu riscă să cadă în extrema opusă, acel obiectivism care face să dispară complet subiectul, intenţiile sale, circumstanţele atenuante, istoriile personale?

Obiectivismul este o caracteristică a neoscolasticii, pentru că neotomismul se constituie în opoziţie cu subiectivitatea modernă. În opoziţia sa, aruncă şi copilul cu apa murdară. Nu înţelege că dimensiunea subiectului, a libertăţii, este implicată de Revelaţia însăşi. Altminteri am avea un Dumnezeu împărat al lumii, şi nu pe Dumnezeu pe cruce. Pentru tradiţionalişti, dimpotrivă, orice subliniere a subiectului, a „experienţei” adevărului, este subiectivism, deci modernism. Acuzele la Amoris laetitia se explică şi astfel. Pentru critici, între norma inviolabilă a indisolubilităţii căsătoriei şi cazul particular nu există nimic la mijloc. Orice declinare specială a normei pornind de la condiţiile concrete ale subiectului este o cădere în relativism, în etica situaţiei, în praxism. Nu au cea mai mică idee despre faţetele implicate de teologia morală şi de dreptul canonic. Peste tot văd pericolul subiectivismului. Tradiţionaliştii nu au încredere nu numai în liberalismul etic, ci şi în cel politic. Opoziţia faţă de Conciliul al II-lea din Vatican este o opoziţie „teologico-politică” faţă de principiul libertăţii religioase stabilit de Conciliu. Cum afirmă tot de Mattei: „Poate să existe un act al Magisteriului autentic şi solemn, dar eronat. Aşa a fost de exemplu, după părerea mea, declaraţia conciliară Dignitatis humanae care, dincolo de caracterul său pastoral, este fără îndoială un act magisterial şi, la fel de sigur, contrazice, în manieră cel puţin indirectă şi implicită, învăţătura Bisericii despre libertatea religioasă”. De Mattei nu se întreabă aici dacă tradiţia din Sillabus nu contrastează cu tradiţia Bisericii din primele patru secole, până la Teodosiu, fermă în afirmarea principiului libertăţii religioase reafirmate în Dignitatis humanae. Este ceea ce clarific în volumul meu din 2013, Critica teologiei politice. De la Augustin la Peterson: sfârşitul erei constantiniene. Şi aici suntem în faţa celebrării unei feţe istorice a tradiţiei care nu se confruntă cu întreaga dezvoltare a tradiţiei Bisericii. Tradiţionaliştii sunt antimoderni şi neliberali, însă sunt împotriva papei. Neliberali şi protestanţi: un paradox. În realitate, sunt împotriva lui Petru pentru că, după Conciliu, a abandonat vestigiile puterii regale. Critică autoritatea sa pentru că nu vrea să aibă o autoritate absolută. Nu iubesc simplitatea păstorului, adoră blănurile de hermină. Confundă sacralitatea cu aparenţele înşelătoare ale puterii, smalţurile, ramele aurite. În fond, visează Sacrul Imperiu Roman cu pierderea căruia nu s-au resemnat niciodată.

Deja de mulţi ani, pe atunci cardinalul Ratzinger punea întrebarea despre validitatea efectivă a căsătoriilor celebrate fără credinţă. La originea multor discuţii în actuala perioadă eclezială pare să existe, până la urmă, raportul cu modernitatea şi întrebarea despre evanghelizare: cum se vesteşte Evanghelia astăzi, în contexte tot mai „lichide”, descreştinate şi secularizate?

Şi cardinalul Müller, în interviul cu dumneavoastră, a amintit reflecţia lui Ratzinger: „În faţa instruirii adesea insuficiente în învăţătura catolică şi într-un ambient secularizat în care căsătoria creştină nu constituie un exemplu de viaţă convingător, se pune problema validităţii şi a căsătoriilor celebrate după ritul canonic. Există un drept natural de a încheia o căsătorie cu o persoană de sex opus. Acest lucru este valabil şi pentru catolicii care s-au îndepărtat de credinţă sau au menţinut numai o legătură superficială cu Biserica. Deci cum trebuie considerată situaţia acelor catolici care nu apreciază sacramentalitatea căsătoriei creştine sau chiar o neagă? Despre aceasta, cardinalul Ratzinger voia să se reflecteze, fără a avea o soluţie frumoasă şi pregătită… Este posibil ca penitentul să fie convins în conştiinţă, şi cu bune motivaţii, de invaliditatea primei căsătorii cu toate că nu poate oferi proba canonică. În acest caz căsătoria validă în faţa lui Dumnezeu ar fi cea de-a doua şi păstorul ar putea acorda sacramentul, desigur cu precauţiile oportune pentru a nu scandaliza comunitatea credincioşilor şi a nu slăbi convingerea în indisolubilitatea căsătoriei”. Cuvintele cardinalului sunt clare. Sub acest profil Amoris laetitia constituie o aprofundare efectivă a poziţiei Bisericii cu privire la căsătorie. Face asta ţinând cont de inviolabilitatea normei care nu este atenuată şi, în acelaşi timp, de condiţiile istorice efective în care se coboară, astăzi, mesajul creştin. Optica exortaţiei apostolice este cea misionară, a unui creştinism care, în pofida semnelor creştine care provin de la istorie, se dezvoltă într-o lume, în largă măsură, neo-păgână. Acesta este punctul în care poziţia papei diferă de cea a tradiţionaliştilor. Pentru papa, orizontul misionar, dictat de vestire şi de întâlnirea martorilor marcaţi de milostivirea lui Dumnezeu, este cel care trebuie să conducă prezenţa creştinului în lumea de astăzi. Pentru tradiţionalişti, dimpotrivă, reafirmarea simplă a dogmei, în puritatea sa diamantină, este cea care trebuie să orienteze o prezenţă militantă care vede în lumea de astăzi numai adversarul dintr-o luptă care nu se va termina. Mărturia nu este compasiune, milostivire, fermitate ideală. Nu, este luptă, contrast dialectic între identităţi care nu se pot uni, străine, duşmane. În critica lor adusă noţiunii de „dialog” a progresiştilor tradiţionaliştii au devenit, fără să-şi dea seama, nişte manihei, din ură faţă de irenismul pacifismului apar ca nişte cântători ai războiului.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 6 ianuarie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.