Categorii

Conform spiritului evanghelic. Discernământul cerut de „Amoris laetitia”

Anticipăm fragmente ample dintr-un articol dedicat indicaţiilor conţinute în exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, care va fi publicat în următorul număr al revistei La Civiltà Cattolica.

Motoul ales de Bergoglio pentru stema sa episcopală, pe care după aceea îl va păstra ca papă, este Miserando atque eligendo. În el se face referinţă nu numai la milostivirea lui Dumnezeu, ci şi la faptul că el alege – pe Bergoglio, precum şi pe fiecare dintre noi – în mod singular, personalizat şi personalizator.

Iubirea milostivă a Tatălui îl iubeşte pe Fiul său – în terminologia lui Romano Guardini – ca pe „concretul viu” şi, în Cristos, iubeşte în mod singular pe fiecare dintre noi ca pe nişte „concreţi vii”, în propria noastră unicitate irepetabilă. Rezultă că unui astfel de tip de universalitate şi singularitate nu-i corespunde – în morală – o simplă cazuistică univocă şi neactuală, şi nici o morală echivocă şi relativistă „de situaţie”, ci un discernământ spiritual personal îngrijic, ca acela pe care-l propune exortaţia apostolică Amoris laetitia: discernământ personal însoţit de un discernământ pastoral care eclezial care să-l confirme, cu scopul de a găsi voinţa Tatălui, după Cristos ca ultim criteriu, în lumina şi prin forţa Duhului Sfânt. De fapt, Domnul Isus şi Duhul Sfânt sunt, şi în practica discernământului personal şi eclezial, cele două mâini ale Tatălui. În istorie de fiecare dată singulară şi unică a acelor „concreţi vii” care suntem noi fiinţele umane, Cristos este – cum propune Evanghelia – ultimul criteriu obiectiv de discernământ, iar Duhul este motorul său subiectiv cel mai intim.

Capitolul al optulea din Amoris laetitia are acest titlu: „A însoţi, a discerne şi a integra fragilitatea”. Nu este capitolul central al exortaţiei, nici cel mai important, dar este cel care pentru mulţi este motiv de nelinişte. De fapt, în el se promovează drumul discernământului care se naşte din milostivire în faţa fragilităţii umane; şi se continuă să se recunoască, împreună cu Conciliul al II-lea din Vatican, valoarea obiectivă a conştiinţei subiective.

Francisc, deja în Evangelii gaudium şi în Laudato si’, ne recomanda „să avem grijă de fragilitate” cu o atitudine teologală de milostivire, pentru că aceasta implică a iubi cu duioşia carităţii pe cel care este fragil şi pe cel care suferă. În Amoris laetitia este vorba înainte de toate de fragilitatea „familiilor rănite”, semn al timpului nostru. Acestea cer un răspuns actualizat al Bisericii, ca milostiv „spital de campanie”, după inima lui Cristos. În ea compasiunea iubitoare de mamă trebuie să se asocieze la exigenţele adevărului şi dreptăţii.

Pe de altă parte, capitolul al optulea, în linie cu constituţia conciliară Gaudium et spes, recunoaşte – conform învăţăturii tradiţionale – demnitatea conştiinţei morale ca ultim criteriu de moralitate de facto. Pastoral, trebuie să ştim s-o respectăm şi să nu pretindem s-o înlocuim, chiar dacă o formăm. De fapt, conştiinţa, deşi este subiectivă, face parte din realitatea de fapt şi din obiectivitatea istorică. De aceea exortaţia afirmă că „conştiinţa persoanelor trebuie să fie implicată mai bine în practica Bisericii în unele situaţii care nu realizează obiectiv concepţia noastre despre căsătorie” (Amoris laetitia, 303). De aici necesitatea unui discernământ fie personal fie eclezial.

În niciun mod nu este vorba de a schimba doctrina despre castitatea prematrimonială sau despre indisolubilitatea căsătoriei creştine, ci de a reînţelege consecinţele ei, înainte de toate cu privire la ceea ce a fost numită „stare de păcat”. Trebuie recunoscut că, deşi această stare este dată obiectiv, asta nu implică în mod automat că acela care o trăieşte este privat mereu de harul lui Dumnezeu. De aceea papa afirmă: „O judecată negativă despre o situaţie obiectivă nu implică o judecată despre imputabilitatea sau despre vinovăţia persoanei implicate” (Amoris laetitia, 302). Şi puţin după aceea spune: „Din cauza condiţionărilor sau factorilor atenuanţi, este posibil ca, într-o situaţie obiectivă de păcat – care să nu fie subiectiv vinovată sau care să nu fie vinovată în mod deplin – să se poată trăi în harul lui Dumnezeu, să se poată iubi şi să se poată şi creşte în viaţa de har şi de caritate, primind în acest scop ajutorul Bisericii” (ibidem, 305), inclusiv sacramentele (cf. nota 351).

De aceea Biserica poate schimba mandatul său disciplinar de a nega în acele cazuri dezlegarea şi împărtăşania, fără a schimba doctrina sa, ci aplicând la fiecare situaţie cu un discernământ personal şi eclezial după caritatea „discretă”. Ea recunoaşte că unirile de fapt, doar civile sau de divorţaţi recăsătoriţi, pot să realizeze idealul creştin „cel puţin în mod parţial şi analog” (Amoris laetitia, 292) şi „participă la viaţa [Bisericii] în mod neîmplinit” (ibidem, 291). În acelaşi mod Biserica nu încetează să valorizeze elementele constructive în acele situaţii care nu corespund încă sau nu mai corespund învăţăturii sale despre căsătorie” (292), precum şi „acele semne de iubire care, într-un fel reflectă iubirea lui Dumnezeu” (294), care în acele cazuri sunt date.

În exortaţie sunt amintite limitele şi condiţionările de tip diferit (biografice, psihologice, sociale, culturale) ale libertăţii şi deja amintitele circumstanţe atenuante. Infinitatea de situaţii posibile împiedică să se poată da „o nouă normativă generală de tip canonic” (Amoris laetitia, 300), dat fiind că normele generale „în formularea lor nu pot cuprinde absolut toate situaţiile particulare” (ibidem, 304). De aici opţiunea pentru discernământ însoţit pastoral, capabil să ajungă să recunoască faptul că o soluţie determinată, rezultat al unui discernământ, „pentru moment este răspunsul generos care se poate oferi lui Dumnezeu şi descoperi cu o anumită siguranţă morală că aceea este dăruirea pe care Dumnezeu însuşi o cere în mijlocul complexităţii concrete a limitelor, deşi încă nu este pe deplin idealul obiectiv” (303).

Desigur, nu se exclude posibilitatea autoînşelării. De aceea sunt amintite exigenţa însoţirii ecleziale şi folosul de a-i asculta pe maeştri spirituali în sfaturile lor şi regulile lor de discernământ, în primul rând cu privire la necesitatea unei adevărate convertiri etice şi religioase. Asta include mereu o convertire afectivă, pentru a căuta şi a găsi voinţa autentică a lui Dumnezeu în opţiunea pentru binele cel mai mare posibil într-o circumstanţă existenţială şi istorică determinată, adică într-un „aici şi acum” determinat, deschis în mod dinamic la noi paşi de creştere spirituală.

Biserica nu lasă singure persoanele în aceste situaţii încredinţate conştiinţei lor, dar le însoţeşte ca mamă şi învăţătoare în responsabilitatea lor creştină în faţa lui Dumnezeu. Face asta înainte de toate formându-le şi informându-le, şi în acelaşi timp dându-le mărturia milostivirii lui Dumnezeu şi rămânând „atentă la binele pe care Duhul îl răspândeşte în mijlocul fragilităţii”, ca „o mamă care, chiar în momentul în care exprimă clar învăţătura sa obiectivă, «nu renunţă la binele posibil, deşi riscă să se murdărească de noroiul de pe drum»” (Amoris laetitia, 308). Toată exortaţia papei insistă pe această formare a conştiinţelor, deşi nici sinodul nici el însuşi nu propun o „nouă normativă generală” (ibidem, 300). Dar mai ales este vorba despre însoţirea pastorală a preoţilor în direcţiunea spirituală şi/sau în spovadă: de fapt exortaţia se referă la „colocviul cu preotul în forul intern”. Asta implică faptul că şi preotul trebuie să-l însoţească pe penitentul care discerne, nu numai simţind în vreun fel în mod simpatic ceea ce el simte, dar şi discernând sentimentele inimii sale, în atitudine teologală de milostivire, caritate pastorală şi indiferenţă ignaţiană în faţa voinţei lui Dumnezeu.

Astfel credem că se obţine un discernământ personal şi eclezial responsabil în faţa Domnului şi a Bisericii, pentru că în aceste probleme „nu există «reţete simple»” (ibidem, 298). Francisc recunoaşte că în această privinţă „două logici străbat toată istoria Bisericii: a marginaliza şi a reintegra”, şi totuşi numai a doua răspunde la spiritul Evangheliei şi la infinita iubire compătimitoare a lui Dumnezeu. Prin urmare, „trebuie evitate judecăţi care nu ţin cont de complexitatea diferitelor situaţii şi este necesar să fim atenţi la modul în care persoanele trăiesc şi suferă din cauza condiţiei lor” (296).

Importanţa pe care această atitudine pastorală evanghelică trebuie s-o aibă mereu – mai ales în cazurile mai complicate – este ilustrată de două curente ale filozofiei contemporane. În primul rând, fenomenologia existenţială ne învaţă să apreciem atitudinea fundamentală – sau starea sufletească fundamentală – în valoarea sa ontologică şi de cunoaştere a adevărului. Ceva asemănător s-ar putea spune despre virtutea milostivirii ca stare sufletească creştină fundamentală.

În al doilea rând, filozofia analitică a limbajului obişnuit clarifică importanţa atitudinii fundamentale pe care însoţitorul pastoral o asumă faţă de cel care discerne, dialogând cu el. De fapt, pentru această filozofie, momentul pragmatic al limbajului face parte din conţinutul său semantic. Adică, aşa cum explică Ricoeur, modul şi atitudinea cu care se spune ceva – în cazul nostru, limbajul pastoral – face parte din semnificaţie, adică face parte din ceea ce se spune, adică din mesajul pe care păstorul îl comunică interlocutorului său. De aici importanţa unei dispoziţii sufleteşte pastorale milostive, în însoţire şi în dialog.

Dimpotrivă, cei care urmează logica non-evanghelică a marginalizării şi a excluderii pot să afirme şi ceva a cărei formulare abstractă este ortodoxă, şi totuşi, prin atitudinea pe care o asumă când o comunică, de fapt transmit – poate fără a avea intenţia – un mesaj concret contrar spiritului Evangheliei.

De aceea papa, cu limbajul său simplu dar profund, îi invită pe păstori să nu emită judecăţi dure şi să „evite judecăţi care nu ţin cont de complexitatea diferitelor situaţii” (296). În acelaşi timp Francisc aminteşte păstorilor că „este meschin să ne limităm numai a lua în considerare dacă acţiunea unei persoane răspunde sau nu unei legi sau unei norme generale, pentru că acest lucru nu este suficiente pentru a discerne şi a asigura o fidelitate deplină faţă de Dumnezeu în existenţa concretă a unei fiinţe umane” (ibidem, 304).

De Juan Carlos Scannone

(După L’Osservatore Romano, 7 octombrie 2017)

Traducere de pr. dr Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.