Categorii

Conferinţă de presă a Sfântului Părinte Francisc în zborul de întoarcere din călătoria apostolică în Lituania, Letonia şi Estonia (22-25 septembrie 2018)

Greg Burke:

Bună seara, Sfinte Părinte. Mulţumim, mai ales. Trei ţări în patru zile, nu este foarte uşor, este un pic obositor… Păreau ca patru ţări în patru zile, pentru că în prima zi a fost surpriza Chinei, deci am făcut şi asta: ne-am apropiat de China. Să încercăm să rămânem în temă – am spus asta de atâtea ori – să vorbim despre călătorie. Desigur vom începe cu jurnaliştii locali din fiecare ţară, însă încercăm în conferinţa de presă să vorbim despre călătoria în ţările baltice. Nu ştiu dacă dumneavoastră vreţi să spuneţi ceva mai înainte…

Papa Francisc:

Înainte de toate, să vă mulţumesc pentru munca pe care aţi făcut-o, pentru că şi pentru voi, trei ţări în patru zile, nu este uşor. Mai ales să vă mutaţi dintr-o parte în alta este obositor. Vă mulţumesc mult pentru slujirea pe care voi o oferiţi oamenilor cu privire la această călătorie, care este cel mai important lucru al comunicării voastre: ce s-a întâmplat acolo… Există lucruri foarte interesante în această călătorie şi aştept întrebările în acest sens.

Greg Burke:

Mulţumim. Prima este Saulena Žiugždaite, Bernardinai.LT, din Lituania:

Saulena Žiugždaite:

Sfinte Părinte, mulţumesc pentru acest moment şi pentru toată călătoria aceasta. Când aţi vorbit la Vilnius despre sufletul lituanian, aţi spus că trebuie să fim o punte între est şi vest. Dar nu este uşor a fi punte: eşti mereu traversată de alţii. Cineva spune că tragedia noastră este că suntem pe punte. Eventual unul spune: „Este categoric mai bine a deveni parte a Occidentului cu valorile sale”. Dumneavoastră ce înţelegeaţi, ce înseamnă a fi o punte?

Papa Francisc:

Este adevărat… Este evident că astăzi din punct de vedere politic faceţi parte din Occident, din UE, şi aţi făcut multe pentru a intra în Uniunea Europeană după independenţă imediat. Aţi făcut toate temele care nu sunt uşoare şi aţi reuşit să intraţi în Uniunea Europeană, într-o apartenenţă la Occident şi aveţi raporturi şi cu NATO, aparţineţi la NATO. Dacă voi priviţi la Orient, există istoria voastră, istorie dură. Şi parte a istoriei tragice a venit din Occident, de la germani, de la polonezi, dar mai ales de la nazism. Pentru Orient de la imperiul rus. A face punte presupune şi cere tărie. Tărie nu numai prin apartenenţa la Occident, care vă dă tărie, ci prin propria identitate. Eu sunt conştient că situaţia celor trei ţări baltice este mereu în pericol. Frica de invadare… Pentru că însăşi istoria vă aminteşte asta. Şi dumneavoastră aveţi dreptate să spuneţi că nu este uşor, dar este o partidă care se joacă în fiecare zi, un pas după altul: cu cultura, cu dialogul… Dar nu e uşor! Cred că obligaţia noastră a tuturor este să vă ajutăm. Mai mult decât să vă ajutăm, să fim aproape de voi, cu inima.

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Următoarea întrebare vine de la Gints Amolins, Latvijas Radio (Letonia)

Gints Amolins:

Bună ziua, Sanctitate. În ţările baltice dumneavoastră aţi vorbit adesea despre importanţa rădăcinilor şi a identităţii. Din Letonia, precum şi din Lituania şi din Estonia, există atâtea persoane care au plecat în alte ţări mai prospere şi mulţi îşi înfig rădăcinile în altă parte. Şi apoi, există şi, ca în Europa în general, probleme demografice, datorită natalităţii scăzute. Deci, în această situaţie ce anume pot şi ar trebui să facă ţările noastre, liderii din ţările noastre şi fiecare personal? Cum ar trebui evaluată această problemă?

Papa Francisc:

Eu din Estonia şi din Letonia, în patria mea nu cunoşteam oameni. Dar era foarte puternică emigraţia lituaniană în Argentina, sunt mulţi. Şi ei duc acolo cultura, istoria şi sunt mândri în efortul dublu de a se insera în ţara nouă dar şi de a păstra identitatea. În sărbătorile lor sunt costumele tradiţionale, cântecele tradiţionale, şi mereu, ori de câte ori pot, se întorc în patrie în vizită… Cred că lupta pentru a menţine identitatea îi face foarte puternici, şi voi aveţi asta: aveţi o identitate puternică. O identitate care s-a format în suferinţă, în apărare şi în muncă, în cultură. Ce anume se poate face pentru a apăra identitatea? Recurgerea la rădăcini, acest lucru este important. Identitatea nu este un lucru antic, ci trebuie să fie transmis. Identitatea se inserează în apartenenţa la un popor şi apartenenţa la popor trebuie transmisă. Rădăcinile trebuie transmise noilor generaţii şi asta cu educaţia şi cu dialogul, mai ales între bătrâni şi tineri. Şi trebuie să faceţi asta pentru că identitatea voastră este o comoară. Fiecare identitate este o comoară, dar concepută ca apartenenţă la un popor. Asta e ceea ce îmi vine, nu ştiu dacă este corespunzătoare întrebării dumneavoastră…

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Şi acum, Evelyn Kaldoja, Postimees (Estonia)

Evelyn Kaldoja:

Mulţumesc. Aş vrea să pun întrebarea în engleză. [traducere] În omilia dumneavoastră de astăzi aţi spus că există unii care strigă şi ameninţă folosirea armelor şi folosirea armatelor etc. etc. Luând în considerare unde ne aflăm, chiar în acea piaţă erau soldaţi de la NATO care au fost trimişi în Estonia ca garanţie. Mulţi s-au gândit la situaţia de la graniţele răsăritene ale Europei. Dumneavoastră sunteţi preocupat pentru tensiunile din acea zonă şi pentru catolicii care trăiesc la graniţele Europei?

Papa Francisc:

Ameninţarea armelor. Astăzi cheltuielile mondiale pentru arme sunt scandaloase. Îmi spuneau că ceea ce se cheltuieşte pe arme într-o lună s-ar putea asigura mâncarea pentru toţi înfometaţii din lume într-un an. Nu ştiu dacă este adevărat, dar este teribil. Industria, comerţul şi contrabanda cu arme este una dintre cele mai mari corupţii. Şi înainte de asta există logica apărării. David a fost capabil să învingă cu o praştie şi cinci pietre, dar astăzi nu există astfel de David. Cred că pentru a apăra o ţară trebuie să se aibă o armată de apărare raţională şi nu agresivă. Raţională şi nu agresivă. Astfel apărarea este legitimă; şi este şi o onoare a apăra astfel patria. Problema vine atunci când devine agresivă, neraţională şi se fac războaiele de frontieră. Avem atâtea exemple, nu numai în Europa, spre est, ci şi în alte continente: se ceartă pentru putere, pentru a coloniza o ţară. Este scandaloasă astăzi industria armelor, în faţa unei lumi înfometate. Al doilea: este legitim, raţional a avea o armată pentru a apăra graniţele, pentru că asta face onoare; aşa cum este legitim a avea cheia de la uşa casei. Pentru apărare.

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Următoarea întrebare este a grupului german: Stefanie Stahlhofen, de la Agenţia catolică germană CIC (Germania)

Stefanie Stahlhofen:

Sfinte Părinte, la întâlnirea ecumenică de la Tallinn dumneavoastră aţi spus că tinerii, în faţa scandalurilor sexuale, nu văd o condamnare categorică din partea Bisericii catolice. În Germania, a ieşit chiar astăzi o nouă investigaţie despre abuzurile sexuale şi despre modul în care Biserica a tratat atâtea cazuri.

Papa Francisc:

Despre asta voi vorbi după aceea. Voi răspunde la întrebările despre călătorie. Mulţumesc. Aceasta este regula. Dar va fi prima întrebare după cele despre călătorie.

Greg Burke:

Să rămânem asupra călătoriei… Vine un jurnalist de la Radio-Televiziunea Lituaniană.

Edvardas Spokas:

Voi vorbi în engleză. În toate cele trei ţări, dumneavoastră v-aţi declarat în favoarea deschiderii: deschidere faţă de migranţi, deschidere faţă de celălalt. Dar, de exemplu, în Lituania a fost o confruntare despre o tânără care v-a salutat la aterizare, în faţa avionului: nu avea aspect chiar lituanian. Era în parte italiană, cu pielea un pic închisă… Întrebarea mea este: persoanele, în ţările baltice, ascultă de la dumneavoastră ceea ce vor să audă, sau ascultă ceea ce dumneavoastră încercaţi să le spuneţi? Ascultă mesajul dumneavoastră despre deschidere?

Papa Francisc:

Mesajul despre deschiderea la migranţi este destul de înaintat în poporul vostru, nu există focuri populiste puternice, nu. Şi Estonia şi Letonia sunt popoare deschise, care vor să-i integreze pe migranţi, dar nu în mod masiv, pentru că nu se poate, a-i integra cu prudenţa guvernului. Am vorbit cu doi dintre cei trei şefi de stat despre asta şi tema au atins-o ei, nu eu. Şi în discursurile preşedinţilor cuvântul primire, deschidere a fost frecvent. Asta indică o voinţă de universalitate în măsura în care se poate, pentru spaţiu, loc de muncă, etc.; în măsura în care se pot integra – acest lucru este foarte important – şi în măsura în care nu este o ameninţare împotriva propriei identităţi. Sunt trei lucruri pe care eu le-am înţeles cu privire la migraţiile poporului. Şi asta pe mine m-a impresionat mult: deschidere prudentă şi bine gândită. Nu ştiu dacă dumneavoastră credeţi un alt lucru.

Edvardas Spokas:

Întrebarea mea se referea la modul în care mesajul dumneavoastră a fost primit.

Papa Francisc:

 Cred că da. În acest sens pe care l-am spus. Pentru că astăzi, problema migranţilor din toată lumea – şi nu numai migraţia externă, ci şi internă în continente – este o problemă gravă şi nu este uşor de studiat. În fiecare ţară, în fiecare loc, în fiecare loc are diferite conotaţii.

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte; cu întrebările despre călătorie am terminat.

Papa Francisc:

Foarte bine. Aş vrea să vă spun eu ceva despre câteva puncte ale călătoriei pe care le-am trăit cu o forţă specială.

Faptul istoriei voastră, a istoriei ţărilor baltice: o istorie de invazii, de dictaturi, de crime, de deportări… Când am vizitat muzeul la Vilnius: „muzeu” este un cuvânt care ne face să ne gândim la Louvre… Nu. Acel muzeu este o închisoare, este o închisoare unde erau duşi deţinuţii pentru motive politice sau religioase. Am văzut celule de măsura acestui scaun, unde se putea sta numai în picioare, celule de tortură. Am văzut locuri de tortură unde cu frigul care este în Lituania, îi aduceau pe prizonieri goi şi aruncau apă peste ei. Şi rămâneau acolo timp de ore şi ore, pentru a frânge rezistenţa lor. Şi apoi am intrat în aula, în sala mare a execuţiilor. Prizonierii erau duşi acolo cu forţa şi ucişi cu un cartuş în ceafă; apoi erau scoşi pe o bandă rulantă şi încărcaţi într-un camion care-i arunca în pădure. Mai mult sau mai puţin ucideau patruzeci pe zi. La sfârşit, au fost circa cincisprezece mii cei care au fost ucişi acolo. Asta face parte din istoria Lituaniei, dar şi a celorlalte ţări. Ceea ce am văzut era în Lituania. Apoi am mers în locul marelui ghetou, unde au fost ucişi mii de evrei. Apoi, în aceeaşi după-amiază, am mers la Monumentul amintirii celor condamnaţi, ucişi, torturaţi, deportaţi. În ziua aceea – vă spun adevărul – am fost distrus: m-a făcut să reflectez asupra cruzimii. Dar vă spun că, pe baza informaţiilor pe care le avem astăzi, cruzimea nu s-a terminat. Aceeaşi cruzime se află astăzi în atâtea locuri de detenţie, astăzi se află în atâtea închisori; şi suprapopularea unei închisori este un sistem de tortură, un mod de a trăi fără demnitate. Astăzi, o închisoare care nu prevede să se dea deţinutului o perspectivă de speranţă, este deja o tortură. Apoi am văzut, la televizor, cruzimea teroriştilor din ISIS: acel pilot iordanian ars de viu, acei creştini copţi decapitaţi pe plaja din Libia, şi atâţia alţii. Astăzi cruzimea nu s-a terminat. Există în toată lumea. Şi acest mesaj aş vrea să vi-l dau vouă, ca jurnalişti: acesta este un scandal, un scandal grav al culturii noastre şi al societăţii noastre.

Un alt lucru pe care l-am văzut în aceste trei ţări este ura [regimului trecut] faţă de religie, oricare ar fi ea. Ura. Am văzut un episcop iezuit, în Lituania sau în Letonia, nu-mi amintesc bine, care a fost deportat în Siberia, zece ani, apoi într-un alt lagăr de concentrare… Acum este bătrân, zâmbitor… Atâţia bărbaţi şi femei, pentru că au apărat propria credinţă, care era identitatea lor, au fost torturaţi şi deportaţi în Siberia, şi nu s-au întors; sau au fost ucişi. Credinţa din aceste trei ţări este mare, este o credinţă care se naşte chiar din martiriu, şi acesta este un lucru pe care probabil voi l-aţi văzut, vorbind cu oamenii, aşa cum faceţi voi jurnaliştii, pentru a avea ştiri despre ţară.

În afară de asta, această experienţă de credinţă aşa de importantă a produs un fenomen singular, în aceste ţări: o viaţă ecumenică aşa cum nu este în altele, aşa de generalizată. Există un adevărat ecumenism: ecumenism între luterani, baptişti, anglicani şi chiar ortodocşi. Ieri, în catedrală, la întâlnirea ecumenică din Letonia, la Riga, am văzut asta: o credinţă mare; fraţi, vecini, împreună într-o singură biserică… vecini. Ecumenismul a înfipt rădăcini acolo.

Apoi, este un alt fenomen în aceste ţări care este important de studiat şi probabil voi veţi putea face atâtea lucruri bune în meseria voastră, studiind asta: fenomenul transmiterii culturii, identităţii şi credinţei. De obicei, transmiterea a fost făcută de bunici. De ce? Pentru că taţii lucrau, tata şi mama trebuiau să lucreze, şi trebuiau să fie încadraţi în partid – atât în regimul sovietic cât şi în cel nazist – şi educaţi şi la ateism. Însă bunicii au ştiut să transmită credinţa şi cultura. În timpul în care în Lituania era interzisă folosirea limbii lituaniene, a fost scoasă din şcoli, când mergeau la celebrarea religioasă – fie protestantă fie catolică – luau cărţile de rugăciune pentru a vedea dacă erau în limba lituaniană sau în limba rusă sau germană. Şi mulţi – o generaţie, în acea epocă – au învăţat limba maternă de la bunici: bunicii îi învăţau să scrie şi să citească în limba maternă. Asta ne face să ne gândim, şi ar fi frumos vreun articol, vreo transmisiune televizată despre transmiterea culturii, a limbii, a artei, a credinţei în momente de dictatură şi de persecuţie. Nu se putea gândi altceva, pentru că toate mijloacele de comunicare, care în acel timp erau puţine – radioul – erau luate de stat. Când un guvern devine, vrea să devină dictatorial, primul lucru pe care-l face este să ia în mâini mijloacele de comunicare.

Aceste lucruri am voit să le subliniez.

Şi acum, mă refer la întâlnirea de astăzi cu tinerii. Tinerii se scandalizează: introduc aici prima întrebare care era în afara temei călătoriei. Tinerii se scandalizează de ipocrizia celor mari. Se scandalizează de războaie, se scandalizează de incoerenţă, se scandalizează de corupţie. Şi în asta a corupţiei intră ceea ce subliniaţi dumneavoastră despre abuzurile sexuale. Este adevărat că există o acuză adusă Bisericii, şi toţi ştim, cunoaştem statisticile, eu nu le voi spune aici. Dar şi dacă a fost numai un preot care a abuzat de un băiat, de o fată, asta ar fi oricum monstruos, pentru că acel om a fost ales de Dumnezeu pentru a-l duce pe copil în cer. Eu înţeleg ca tinerii să se scandalizeze de această corupţie aşa de mare. Ştiu că există peste tot, dar în Biserică este mai scandalos, pentru că trebuie duşi la Dumnezeu copiii şi nu trebuie distruşi. Tinerii încearcă să se impună cu experienţa. Întâlnirea cu tinerii, astăzi, era foarte clar: ei cer ascultare, cer ascultare. Nu vor formule fixe. Nu vor o însoţire directivă. Şi partea a doua a acestei întrebări, care era prima dincolo de călătorie, era că „Biserica nu face lucrurile aşa cum trebuie în acest sens, în curăţirea acestei corupţii”. Iau Raportul din Pennsylvania, de exemplu, şi vedem că până în primii ani ’70 erau atâţia preoţi care au căzut în această corupţie. Apoi, în timpuri mai recente, au scăzut ca număr pentru că Biserica şi-a dat seama că trebuia să lupte într-un alt mod. În timpurile trecute, aceste lucruri se acopereau. Se acopereau şi acasă, când unchiul o viola pe nepoată, când tatăl îi viola pe copii: se acopereau, pentru că era o ruşine foarte mare. Era modul de a gândi din secolele trecute, şi din secolul trecut. În asta, există un principiu care pe mine mă ajută mult pentru a interpreta istoria: un fapt istoric trebuie interpretat cu hermeneutica epocii în care a avut loc acest fapt, nu cu hermeneutica de astăzi. De exemplu: indigenismul. Au existat atâtea nedreptăţi, atâtea brutalităţi. Dar nu poate să fie interpretat cu hermeneutica de astăzi, când avem o altă conştiinţă. Un ultim exemplu: pedeapsa cu moartea. Şi Vaticanul ca stat, când era stat pontifical, avea pedeapsa cu moartea; ultimul a fost decapitat în 1870 circa, un criminal, un tânăr. Dar apoi conştiinţa morală creşte, conştiinţa morală creşte. Este adevărat că există mereu scurtături, există mereu condamnări la moarte ascunse: tu eşti bătrân, deranjezi, nu-ţi dau medicamente…, şi apoi se spune: „a plecat”. Este o condamnare la moarte – socială – de astăzi. Dar cred cu asta că am răspuns. Biserica: exemplul din Pennsylvania, priviţi proporţiile şi vedeţi că atunci când Biserica a început să conştientizeze asta, s-a implicat total. Şi în ultimele timpuri am primit atâtea, atâtea condamnări date de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi am spus: „Înainte, înainte”. Niciodată, niciodată n-am semnat, după o condamnare, o cerere de graţiere. Cu privire la asta nu se negociază, nu există negociere.

Greg Burke:

Antonio Pelayo, de la „Vida Nueva” (Spania)

Antonio Pelayo:

În urmă cu trei zile s-a semnat un acord între Vatican şi guvernul Republicii Populare Chineze. Ne puteţi da vreo informaţie suplimentară cu privire la asta, la conţinutul său? Pentru că unii catolici, îndeosebi cardinalul Joseph Zen, vă acuză că aţi vândut Biserica guvernului comunist de la Pechin, după atâţia ani de suferinţă. Ce răspundeţi la această acuză?

Papa Francisc:

Acesta este un proces de mulţi ani, un dialog între comisia vaticană şi comisia chineză, pentru a rezolva numirea episcopilor. Echipa vaticană a lucrat mult. Aş vrea să dau câteva nume: monseniorul Claudio Maria Celli, care cu răbdare a mers, a dialogat, s-a întors… ani, ani! Apoi monseniorul Gianfranco Rota Graziosi, un umil angajat din curie de 72 de ani care voia să se facă preot pentru a merge în parohie şi a rămas în Curie pentru a ajuta în acest proces. Şi apoi secretarul de stat, cardinalul Parolin, care este un om foarte devotat, dar are o devoţiune specială faţă de lupă: toate documentele le studiază: punct, virgulă, accente… Şi aceasta îmi o siguranţă foarte mare. Această echipă, cu aceste calităţi, a mers înainte. Voi ştiţi că atunci când se face un acord de pace sau o negociere, ambele părţi pierd ceva, aceasta este regula. Ambele părţi. Şi se merge înainte. Acest proces a mers aşa: doi paşi înainte, unul înapoi, doi înainte şi unul înapoi…; apoi au trecut luni de zile fără să-şi vorbească, şi apoi… Sunt timpii lui Dumnezeu, care se aseamănă cu timpul chinez: lent… Aceasta este înţelepciunea, înţelepciunea chinezilor. Situaţiile episcopilor care erau în dificultate au fost studiaţi caz cu caz şi la sfârşit dosarele fiecăruia au venit pe biroul meu şi eu am fost responsabilul semnăturii, în cazul episcopilor. Cât priveşte acordul, au trecut schiţele pe biroul meu, dădeam ideile mele, se discuta şi se mergea înainte. Eu mă gândesc la rezistenţă, la catolicii care au suferit: este adevărat, ei vor suferi. Mereu într-un acord există suferinţă. Dar ei au o mare credinţă şi îmi scriu, trimit mesaje pentru a spune că ceea ce Sfântul Scaun, ceea ce Petru spune, este ceea ce spune Isus: adică, credinţa „martirică” a acestor oameni astăzi merge înainte. Sunt nişte mari. Acordul l-am semnat eu, scrisorile plenipotenţiare pentru a semna acordu. Eu sunt responsabilul. Ceilalţi, pe care i-am amintit, au lucrat timp de peste zece ani. Nu este o improvizaţie, este un adevărat drum.

Şi apoi, o anecdotă simplă şi o realitate istorică, două lucruri înainte de a încheia. Când a fost acel vestit comunicat al unui fost nunţiu apostolic, episcopatele din lume mi-au scris spunându-mi că se simţeau aproape, că se rugau pentru mine; şi credincioşii chinezi mi-au scris şi semnătura acestei scrieri era a episcopului – să spunem aşa – Bisericii tradiţionale catolice şi a episcopului din Biserica patriotică: împreună, amândoi, şi credincioşii din ambele Biserici. Pentru mine, acesta a fost un semn al lui Dumnezeu. Şi al doilea lucru: noi uităm că în America Latină – mulţumire lui Dumnezeu că s-a depăşit! – uităm că timp de 350 de ani regii Portugaliei şi ai Spaniei numeau episcopii. Şi papa dădea numai jurisdicţia. Uităm cazul imperiului austro-ungar: Maria Tereza a obosit să semneze numiri de episcopi, şi dădea Vaticanului jurisdicţia. Alte epoci mulţumire fie lui Dumnezeu, care să nu se repete! Însă cazul actual nu este pentru numire: este un dialog despre eventualii candidaţi. Treaba se face în dialog. Dar numirea este a Romei; numirea este a papei, acest lucru este clar. Şi ne rugăm pentru suferinţele unora care nu înţeleg sau care au în urma lor atâţia ani de clandestinitate.

Vă mulţumesc mult! Ne spun că este gata cina şi zborul nu este lung. Multe mulţumiri! Multe mulţumiri pentru munca voastră. Şi rugaţi-vă pentru mine.

Greg Burke:

Mulţumim dumneavoastră, Sfinte Părinte. Poftă bună şi odihnă plăcută.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.