Categorii

Conferinţă de presă a Sfântului Părinte Francisc în zborul de întoarcere din călătoria apostolică în Chile şi Peru (23 ianuarie 2018)

Greg Burke:

Sfinte Părinte, mulţumesc! Mulţumesc pentru timpul care ni-l daţi, în această seară, după o călătorie lungă şi intensă, uneori un pic caldă şi umedă, însă o călătorie bogată în care dumneavoastră aţi atins inima oamenilor, „santo Pueblo fiel de Dios”, cu un mesaj de pace şi speranţă. Dar dumneavoastră aţi tratat şi provocările pentru Biserica din Chile, pentru Biserica din Peru, precum şi pentru cele două societăţi, cu o atenţie specială faţă de demnitatea umană, faţă de popoarele indigene şi faţă de Amazonia. Mulţumesc pentru oportunitatea de a vă urma de aproape. Şi acum să încercăm să aprofundăm un pic temele călătoriei.

Papa Francisc:

Bună seara. Mulţumesc pentru munca voastră. A fost o călătorie… nu ştiu cum se spune în italiană, dar în spaniolă se spune „pasterurizado”, cum se face cu laptele: se trece de la rece la cald, de la cald la rece, şi noi am trecut din sudul Chilei, răcoros, acel peisaj foarte frumos, la deşert, la pădurea din Maldonado, apoi la Trujillo, marea, şi apoi Lima: toate temperaturile şi toate climele. Şi asta oboseşte. Multe mulţumiri. Şi acum, întrebările.

Greg Burke:

Avem întrebări din Peru şi din Chile, pentru a începe. Îl avem pe Armando Canchanya.

Papa Francisc:

Să începem cu acelea despre călătorie, toţi, şi când se termină acestea, dacă lipseşte ceva despre călătorie voi spune eu, şi după aceea celelalte întrebări, dacă sunt.

Greg Burke:

Perfect. Armando Canchanya Alaya de la RPP din Peru.

Armando Canchanya Alaya, RPP, Peru:

Ce duceţi cu dumneavoastră din această călătorie în Peru?

Papa Francisc:

Duc cu mine impresia despre un popor credincios care a trecut şi trece prin multe dificultăţi, dar are o credinţă care mă impresionează. Nu numai credinţa la Trujillo, unde evlavia populară este foarte bogată şi foarte puternică, ci credinţa de pe străzi. Voi aţi văzut ceea ce erau străzile: şi nu numai la Lima, unde desigur se observă, dar şi la Trujillo. Şi la Puerto Maldonado mă gândeam să ţin întâlnirea într-un loc ca acesta – şi era o piaţă plină – şi atunci când mergeam dintr-o parte în alta, şi străzile. Adică, un popor care a ieşit pentru a exprima bucuria sa şi credinţa sa. Este adevărat că voi aveţi, aşa cum am spus astăzi la amiază, că voi sunteţi o ţară făcută din sfinţi [ensantada], sunteţi poporul latinoamerican care are mai mulţi sfinţi. Şi sfinţi de înalt nivel: Toribiu, Roza, Martin, Ioan. Cred că aveţi credinţa foarte coborâtă înlăuntrul vostru. Duc cu mine din Peru o impresie de bucurie, de credinţă, de speranţă, de a merge din nou, şi mai ales … mulţi copii! Adică am văzut din nou acea imagine pe care am văzut-o în Filipine şi în Columbia: taţi şi mame, la trecerea mea, care ridică pe copiii lor, şi asta înseamnă viitor, înseamnă speranţă, pentru că nimeni nu aduce pe lume copii dacă nu are speranţă. Singurul lucru pe care vi-l cer este să vă îngrijiţi de bogăţie, nu numai aceea pe care o au bisericile şi muzeele – operele de artă sunt geniale – nu numai aceea a istoriei sfinţeniei şi a suferinţelor care v-au îmbogăţit mult, ci această bogăţie pe care am văzut-o în aceste zile.

Giovanni Hinojosa Navarro: „La Republica”

Problema corupţiei din Peru a implicat fie clasa politică fie unii membri ai Bisericii cu victimele lui Sodalicio de Vida Cristiana care aşteaptă justiţie. Ce părere aveţi despre ambele cazuri?

Papa Francisc:

Bine, mai întâi problema corupţiei. N-aş şti să răspund istoric cu privire la progresul corupţiei sau istoric în alte locuri din lume. Ştiu că în unele ţări din Europa este multă corupţie, unele, nu toate. Da, în America Latină există atâtea focare de corupţie. Acum este la modă să se vorbească despre cazul Odebrecht (societate braziliană în centrul acuzelor de corupţie care-l implică şi pe preşedintele peruan Paolo Kuczynsky, n.r.), de exemplu. Însă acesta este un fenomen care apare [botón de muestra]. Originea corupţiei este, aş spune că este păcatul strămoşesc care te duce la asta… Am scris o carte mică odată, foarte mică, numită Corrupción y pecado; şi mesajul pe care-l iau din aceasta, din această carte, este „păcătos da, corupt nu”. Toţi suntem păcătoşi. Dar eu ştiu că noi toţi, cei care suntem aici – şi eu fac partea mea şi cred gine că voi o faceţi – când ne aflăm în offside (ofsaid), într-un păcat puternic: „Bine, acesta este rău, aici m-am comportat rău cu un prieten sau am furat, sau am făcut asta sau m-am drogat”, şi atunci mă înfrânez şi încerc să nu mai fac asta. De păcat nu mi-e frică, mi-e frică de corupţie , deoarece corupţia îţi viciază sufletul şi trupul; şi un corupt este atât de sigur de sine însuşi încât nu se poate întoarce înapoi. Adică, corupţia este ca nisipurile mişcătoare din care vreţi să ieşiţi: şi faci un pas şi mergi înăuntru mai mult, înăuntru mai mult, şi te-a înghiţit. Este o mlaştină. Asta da, este distrugerea persoanei umane. Nu ştiu dacă am răspuns şi dacă vreţi să întrebaţi ceva mai mult despre corupţie; după aceea trec la Asociaţie. În mod clar politicianul are multă putere. Şi antreprenorul are multă putere. Un antreprenor care plăteşte jumătate din ceea ce se cuvine muncitorilor săi este un corupt, şi o femeie de casă care este obişnuită şi crede că este lucrul cel mai normal posibil să exploateze femeile care fac curăţenie, fie cu salariul, fie cu modul de a gestiona, este o coruptă, deoarece consideră acest fapt ca normal. Odată, îmi amintesc de o conversaţie pe care am avut-o cu o persoană, un profesionist. Îmi spunea cum funcţionau treburile. Tânăr, să fi avut 30 de ani. Îmi spunea că el trata personalul familial într-o manieră deloc nobilă, şi menţiona lucrurile pe care le făcea cu personalul familial. Eu i-am spus: „Dar dumneavoastră nu puteţi face asta. Acesta este păcat”. „Părinte – mi-a spus el – să nu confruntăm aceşti oameni cu mine, aceşti oameni sunt acolo pentru aceea”. Şi este ceea ce gândeşte traficantul sexual, traficantul de muncă sclavă: corupţii. Şi în Biserică, este corupţie? Da.

Există cazuri de corupţie în Biserică. În istoria Bisericii au fost mereu cazuri. Au fost mereu, pentru că bărbaţi şi femei din Biserică au intrat în jocul corupţiei. Şi asta îmi foloseşte ca punte pentru a vorbi despre Asociaţie. Asociaţia a început cu un caz al unei persoane care părea foarte virtuoasă, cu multe virtuţi: a murit şi investigându-se s-a descoperit că avea o viaţă dublă. Este cazul Asociaţiei pe care eu îl cunosc. Dar asta în urmă cu douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani în urmă, şi după o denunţare de abuz, nu numai sexual, ci de abuz de manipulare a conştiinţei faţă de fondator. Procesul făcut împotriva fondatorului a ajuns la Sfântul Scaun, i-a fost aplicată o condamnare, nu a fost expulzat din Asociaţie, dar trăieşte singur, asistat de o persoană. Se declară nevinovat cu privire la dovezile prezentate la proces şi a făcut apel la Signatura Apostolică, deci curtea supremă de justiţie a Vaticanului. Cauza este în apel. Din câte ştiu, [sentinţa] va ieşi în mai puţin de o lună. Procesul durează de un an. În mai puţin de o lună va ieşi. Dar ce s-a întâmplat acum? Acel proces a fost ocazie şi pentru alte victime ale acelei persoane să facă denunţ atât în sediu civil cât şi ecleziastic. Aşadar,  dacă Signatura Apostolică pune capăt acestui prim proces – pentru sau împotrivă – de acum nu are sens, pentru că asupra acelui om, acum da, există lucruri foarte grave asupra cărora se va pronunţa justiţia, dar sunt diferite cazuri grave, şi a intervenit justiţia civilă, lucru care în aceste cazuri de abuzuri este mereu bine, pentru că este un drept – şi cred că situaţia devine defavorabilă pentru fondator. Pe de altă parte, nu era o situaţie personală numai, acolo erau alte lucruri neclare. Aşadar, în urmă cu aproape doi ani, am trimis un vizitator în Asociaţie, pe cardinalul Tobin, episcop de Newark. Cardinalul Tobin face vizita; descoperă lucruri pe care nu le înţelege sau care nu sunt clare; numeşte doi verificatori economici şi acesta este al treilea abuz care se rotea în jurul fondatorului: traficuri economice. Şi după un studiu recomandă să se „comisarieze” (înlocuirea conducătorilor cu un comisar) Asociaţia. A venit scrisoarea sa în urmă cu patru săptămâni, s-a studiat cazul şi în urmă cu două săptămâni a fost numit un comisar. Dacă actualmente Asociaţia este „comisariată” de Sfântul Scaun este pentru toate acestea. Un caz asemănător – aş spune în noile proceduri, nu în acuze – este cel al Legionarilor şi deja a fost rezolvat la timpul său de papa Benedict al XVI-lea, care în asta a fost foarte ferm şi foarte puternic. Benedict nu tolera acele lucruri. Şi eu am învăţat de la el să nu le tolerez nici eu. Nu ştiu dacă ţi-am răspuns. Adică, statul juridic actual al Asociaţiei este „comisarierea” şi în acelaşi timp continuă vizita apostolică.

Juan Pablo Iglesias Mori, „la Tercera”:

În primul discurs din Chile aţi fost foarte dur împotriva abuzurilor. Dumneavoastră aţi vorbit de „ruşine” şi de a înţelege durerea victimelor. Însă în declaraţiile următoare referitoare la cazul episcopului Barros, de ce aţi crezut mai mult în mărturia acestuia din urmă decât în cea a victimelor?

Papa Francisc:

Înţeleg întrebarea. Despre Barros am făcut o declaraţie, nu declaraţii: una singură. Am vorbit în Chile, şi asta a fost la Iquique, la sfârşit. În Chile am vorbit de două ori despre abuzuri: cu multă putere în faţa guvernului, care însemna a vorbi în faţa patriei, şi în catedrală cu preoţii. Discursul pe care l-am făcut preoţilor este ceea ce simt mai profund cu privire la acest caz. Voi ştiţi că a început papa Benedict cu toleranţa zero, şi după aproape cinci ani de pontificat n-am semnat nicio cerere de iertare. Procesele sunt aşa: intră în Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi Congregaţia pronunţă sentinţa. În cazurile de înlăturare din starea clericală procesul în prima instanţă este definitiv; persoana care este condamnată are dreptul să facă apel. Există un tribunal de apel de a doua instanţă. Tribunalul de apel ştie că dacă există dovezi clare de abuz, nu există spaţiu pentru ale; nu se face apel, pentru ceea ce se poate face apel sunt procedurile: defecte în proceduri, iregularităţi, atunci acolo trebuie să se dea sau să se revizuiască sentinţa, ca la orice proces, nu-i aşa? Dacă a doua instanţă o confirmă pe prima, singura cale de ieşire este să se apeleze la papa cerând iertarea. Eu, în cinci ani, am primit – nu-mi amintesc numărul – 20 sau 25 de cazuri de cereri de iertare care au avut curajul de a cere. N-am semnat niciuna. Numai într-un caz, care nu era cerere de iertare şi discutarea unei sentinţe juridice, în primul an al meu de pontificat, şi m-am trezit cu două sentinţe. Una foarte serioasă care provenea de la dieceză şi alta dată de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Cea a congregaţiei era cea mai dură, cea care provenea dela dieceză era foarte serioasă, foarte atentă şi foarte condiţionată. Adică, având aceste condiţii: trebuie să aştepţi un pic şi să vezi, adică nu închidea cazul. Aşa cum trebuie făcut în jurisprudenţa bună, mereu în favoarea celui vinovat, am optat pentru cea mai uşoară, cu condiţiile. După doi ani, a fost evaluat că acele condiţii nu erau satisfăcute, deci am lăsat să fie aplicată cealaltă. Este unicul caz în care m-am îndoit, dar pentru că erau două sentinţe şi exista un principiu juridic: in dubio pro reo, corect? Şi după aceea am optat pentru aceea. Aceasta este poziţia mea. Acum cazul episcopului Barros. A fost un caz care am cerut să fie studiat, investigat, să se lucreze mult, şi realmente nu există elemente evidente – folosesc termenul „elemente evidente”, pentru că mai târziu voi vorbi despre probe – nu există elemente evidente de vinovăţie şi pare cu adevărat că nu se vor găsi, pentru că există o coerenţă într-un alt sens. Deci pe baza acestui fapt de a nu avea elemente evidente aplic principiul juridic de bază în orice tribunal: nemo malus nisi probetur, nimeni nu este vinovat până la proba contrarie. Şi aici a fost cuvântul „probă”, care cred că este acela care mi-a făcut o glumă urâtă. Intram şi o jurnalistă din Iquique mă întreabă: „Noi în Chile avem marea problemă a episcopului Barros, ce părere aveţi?”. Cred că acestea erau cuvintele pe care le-am spus, dar mai întâi m-am gândit: răspund sau nu răspund? Mi-am spus să răspund. Pentru ce motiv? Pentru că Barros a fost episcop de Iquique şi o credincioasă a sa îmi cerea asta. Are drept la un răspuns. Şi am spus: „În ziua în care voi avea o probă, voi vorbi”. Cred că am spus „nu am probe”; cred, dar nu-mi amintesc. Însă a fost înregistrat, poţi să găseşti. Eu aş vorbi despre elemente evidente şi, desigur, ştiu că există mulţi oameni abuzaţi care nu pot să aducă o probă, nu o au. Şi n-o pot avea. Sau uneori o au, dar ruşinea îi blochează şi suferă în tăcere. Drama celor abuzaţi este teribilă, este teribilă. A trebuit să mă ocup în urmă cu două luni de o femeie abuzată în urmă cu patruzeci de ani, patruzeci! Căsătorită şi cu trei copii. Acea femeie nu primea împărtăşania din acea perioadă, pentru că în mâna preotului vedea mâna abuzatorului. Nu se putea apropia. Şi era credincioasă, era catolică. Nu putea. Aşadar cuvântul „probă” nu era cel mai bun pentru a mă apropia de o inimă îndurerată; eu aş spune mai degrabă „elemente evidente”. În cazul lui Barros, s-a studiat, s-a restudiat şi nu există elemente evidente, şi e ceea ce intenţionam să spun: nu am elemente evidente pentru a condamna. Şi acolo, dacă aş condamna fără elemente evidente sau fără certitudine morală, aş comite eu un delict ca judecător rău. Dar mai este un alt lucru pe care vreau să-l spun în plus. Înţelegi italiana? Voi explica în italiană. Unul dintre voi s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „aţi văzut scrisoarea care a apărut?”, şi mi-a arătat o scrisoare pe care eu o scrisesem în urmă cu câţiva ani, când a început problema lui Barros. Trebuie să explic scrisoarea aceea pentru că este în favoarea prudenţei cu care a fost gestionată problema Barros. Acea scrisoare nu este relatarea unui fapt punctual; acea scrisoare este relatarea a mai mult sau mai puţin de zece sau douăsprezece luni. Când a izbucnit scandalul Karadima, un bărbat al cărui scandal îl cunoaştem cu toţii, s-a început să se vadă câţi preoţi formaţi de Karadima au fost abuzaţi sau au fost abuzatori. Există în Chile patru episcopi pe care Karadima i-a trimis în seminar. Unele persoane din Conferinţa episcopală au sugerat ca aceşti episcopi – trei, pentru că al patrulea era foarte bolnav şi nu avea o funcţie diecezană, dar trei aveau o funcţie diecezană – dacă aceşti episcopi n-ar fi mai bine ca să renunţe, să-şi dea demisia, să-şi ia un an sabatic, şi apoi, după ce a trecut furtuna, pentru a evita acuze, pentru că sunt episcopi buni. Ca Barros: Barros avea atunci deja douăzeci de ani de episcopat. Urma să termine mandatul său de ordinariu militar, pentru că el a fost mai înainte auxiliar la Valparaíso, apoi episcop de Iquique şi apoi ordinariu militar timp de aproape zece ani. Spune [scrisoarea]: „Să-i cerem demisia, poate explicându-i”; şi el cu generozitate şi-a dat demisia. A venit la Roma şi eu am spus: „Nu. Nu se joacă aşa. Pentru că asta însemna să admit o vinovăţie prealabilă. În orice caz, dacă există vinovaţi, se investighează”. Şi am respins demisia. Acestea sunt cele zece luni din acea scrisoare. Apoi, când a fost numit [la Osorno], a mers înainte toată această mişcare de protest, şi el mi-a prezentat demisia pentru a doua oară. Am spus: „Nu, tu mergi!”. Am vorbit îndelung cu el, alţii au vorbit îndelung cu el: „Tu mergi!”. Şi voi ştiţi ce s-a întâmplat acolo în ziua luării în posesie canonică şi toate acestea. S-a continuat să se investigheze despre Barros: nu apar elementele evidente. Pentru aceasta, este ceea ce eu am voit să spun. Nu pot să-l condamn, pentru că nu am elemente evidente; dar şi eu sunt convins că este nevinovat. Trec la un al treilea punct; cel al scrisorii l-am explicat clar, aşa cum a fost; trec la un al treilea punct: ce simt cei abuzaţi. Despre asta trebuie să cer scuze, deoarece cuvântul „probă” a rănit, a rănit atâţia abuzaţi. „

pe mulţi dintre ei. „Oare trebuie să merg ca să caut un certificat despre asta, sau să fac aia?”. Nu. Este un cuvânt de traducere a principiului legal şi a rănit, şi le cer iertare dacă i-am rănit fără să-mi dau seama, dar este o rană făcută fără să vreau asta. Şi mie acest lucru îmi provoacă atâta durere, pentru că eu îi primesc, şi în Chile am primit doi, care se ştiu; şi au fost alţii mai în ascuns. În Peru, nu. Însă în fiecare călătorie există mereu vreo posibilitate. Au fost publicate cele din Filadelfia, celelalte, două, trei, au fost publicate; alte cazuri nu s-au publicat. Ştiu cât suferă. A auzi că papa le spune în faţă „aduceţi-mi o scrisoare cu dovada”, este o palmă. Şi acum eu îmi dau seama că exprimarea mea n-a fost fericită, pentru că nu m-am gândit la asta. Şi înţeleg – cum scrie Petru într-una din scrisorile sale – incendiul care s-a provocat. Asta e ceea ce pot să-ţi spun cu sinceritate. Barros va rămâne acolo dacă eu nu găsesc modul de a-l condamna. Eu nu pot să-l condamn dacă nu am – nu spun probe – elemente evidente. Şi există atâtea moduri pentru a ajunge la un element evident. Clar? Foarte bine. Îmi spun că turbulenţa lui Barros şi a Asociaţiei, avem una meteorologică. Eu aş rămâne aici. Dacă voi nu aveţi dificultăţi, vom face fără să ne privim, aşezaţi, pentru a nu pierde timp: pentru că după aceea vine cina şi ne taie conferinţa de presă. Spun că îngerii nu au coloană vertebrală: să vedem. Eu voi rămâne în picioare dacă nu se mişcă; dacă se mişcă, voi continua aşezat.

Matilde Burgos, „CNN/Chile”:

Despre cazul Barros: de ce pentru dumneavoastră mărturia unei victime nu este un element evident? Şi după aceea: cui i se atribuie faptul că vizita în Chile este considerată ca un eşec de credincioşi şi un eşec al Bisericii care apare mai dezbinată?

Papa Francisc:

Mărturia victimelor este întotdeauna un element evident. Mereu. În cazul lui Barros nu există: nu există elemente evidente. A început probabil cu acea decizie rea a demiterii şi s-a început acuzarea lui. Dar nu există elemente evidente de abuz.

Matilde Burgos:

Că a acoperit abuzurile?

Papa Francisc:

Da, da, de a acoperi, este tot un abuz. Adică, a ascunde un abuz este un abuz. Nu există elemente evidente. Dacă în mod onest cred că este aşa. Eu în acest moment nu cred că este aşa pentru că nu există, dar am inima deschisă ca să primesc astfel de elemente evidente. Şi celălalt lucru, despre Chile, este o legendă. Eu din Chile mă întorc fericit. Nu mă aşteptam la aşa mulţi oameni pe stradă – n-am plătit intrarea, eh? Aceste persoane n-au fost plătite sau aduse în autocare – spontaneitatea exprimării chiliene a fost foarte puternică; şi la Iquique, unde credeam că va fi ceva foarte mic, pentru că Iquique este în deşert. Voi aţi văzut câţi oameni erau. În sud acelaşi lucru. Şi străzile din Santiago vorbeau de la sine. În asta cred că responsabilitatea celui care informează este aceea de a merge la faptele concrete. Şi după aceea poporul dezbinat? Nu ştiu de unde vine. Este prima dată că aud asta. Probabil că acest caz al lui Barros este cel care a creat asta, dar situându-l în realitatea sa ar putea să fie pentru asta. Însă impresia pe care am avut-o a fost foarte mare şi gratificatoare, şi foarte puternică. Apoi aş vrea să mă întorc – măcar un moment – la ceea ce m-a înduioşat mai mult în Chile, dar înainte de a trece la alte teme dacă avem timp.

Andrea Tornielli, „La Stampa”:

Sanctitate, voiam să vorbesc despre ceea ce aţi spus în Amazonia, pentru că în discurs era nu numai ameninţarea reprezentată de marile grupuri economice ci şi cea – ba chiar dumneavoastră aţi vorbit despre „perversiunea” – anumitor politici ambientaliste care ajung să sufoce viaţa persoanelor. Aşadar, există un ambientalism care este împotriva omului?

Papa Francisc:

Da. Eu n-aş putea în acest moment să descriu bine, dar acea protejare a pădurii pentru a salva unele triburi care după aceea au rămas afară şi pădurea s-a terminat prin exploatare. Însă realitatea concretă a acestui caz este în statisticile zonei. Acolo cred că tu vei găsi cu siguranţă datele precise. Este un fenomen că pentru a păstra mediul se ajunge să se izoleze: au rămas izolaţi de un progres real; un fenomen care a avut loc acolo, în acea zonă, şi în informaţiile pe care l-au trimis pentru a pregăti călătoria eu am studiat asta. Mulţumesc.

Aura Vistas Miguel, „Rádio Renascença”:

Cu privire la căsătoriadin avion. De acum înainte, ce aţi spune parohilor, episcopilor, când logodnicii vin să ceară să se căsătorească oriunde, plajă, parcuri, nave, avioane?

Papa Francisc:

Dumneavoastră vă imaginaţi: croazieră cu căsătorie! Asta ar fi… Unul dintre voi mi-a spus că eu sunt nebun să fac aceste lucruri. Treaba a fost simplă. Domnul, bărbatul, era în zborul precedent, ea nu era. Şi am vorbit cu el. După aceea, mi-am dat seama că m-a sondat: a vorbit despre viaţă, despre ce gândeam eu despre viaţă, despre viaţa de familie, vorbea, am avut o discuţie frumoasă. După aceea, ziua următoare, erau amândoi şi când am făcut fotografiile, ei mi-au spus asta: „Noi urma să ne căsătorim în biserică, am fost căsătoriţi cu ritul civil, dar în ziua dinainte – se vede că erau dintr-un oraş mic – biserica s-a dărâmat datorită cutremurului şi n-a fost căsătoria”. Asta în urmă cu zece ani, poate opt: în 2010 a fost cutremurul, în urmă cu opt ani. „Da, o facem mâine, poimâine. Aşa e viaţa, apoi vine o fiică, apoi altă fiică. Dar noi am avem mereu asta în inimă: noi nu suntem căsătoriţi”. Eu i-am interogat un pic şi răspunsurile erau clare: „Pentru toată viaţa”. „Şi cum ştiţi aceste lucruri? Mai ţineţi minte catehismul?”. „Nu, noi am făcut cursurile prematrimoniale pentru acel timp”. Erau pregătiţi. Parohilor să le spuneţi că aceştia erau pregătiţi şi eu am considerat că erau pregătiţi. Mi-au cerut asta: sacramentele sunt pentru persoanele umane. Toate condiţiile erau clare. De ce să nu facem astăzi ceea ce se poate face astăzi şi să nu amânăm pe mâine, o zi de mâine care poate avea să fie peste alţi zece, opt ani? Acesta este răspunsul. Am considerat că erau pregătiţi, că ştiau ceea ce făceau. Fiecare dintre ei s-a pregătit înaintea Domnului, cu sacramentul pocăinţei, şi apoi i-am căsătorit. Şi când au ajuns aici totul era terminat. Mi-au spus că spuseseră cuiva dintre voi: „Mergem la papa să-i cerem ca să ne căsătorească”. Nu ştiu dacă este adevărat sau nu că aveau intenţia aceea. Aşa s-a întâmplat. Dar se poate spune parohilor că papa i-a interogat bine; şi apoi când mi-au spus că au făcut cursul. Dar erau conştienţi, erau conştienţi că erau în situaţie iregulară. Mulţumesc.

Nicole Winfield, „Associated Press”:

Cuvintele cardinalului O’Malley au făcut să se înţeleagă durerea victimelor abuzurilor? Şi după aceea: expirarea mandatului primilor membri ai comisiei pentru protecţia minorilor, condusă de cardinalul O’Malley, pare pentru unii că este semn al unei non-priorităţi date temei.

Papa Francisc:

Am înţeles, am înţeles. Cardinalul O’Malley, eu am văzut declaraţia cardinalului O’Malley; am spus şi: „papa a apărat mereu [victimele], papa are toleranţă zero”. Cu această expresie nefericită, s-a întâmplat ceea ce dumneavoastră aţi spus, şi asta mă face să mă gândesc la efectul cuvântului „probă”… Calomnie: da, unul care spune cu tenacitate fără a avea elemente evidente, că dumneavoastră aţi făcut asta, că acesta a făcut asta, aceasta este calomnie. Dacă eu spun: „Dumneavoastră aţi furat”. „Nu, eu nu am furat”, „Dumneavoastră aţi furat, aţi furat”, eu calomniez, pentru că nu am elemente evidente. [Winfield replică vorbind despre victime]. Dar eu n-am auzit nicio victimă a lui Barros. Nu au venit, nu au dat elemente evidente pentru proces. Este un pic vag asta, este un lucru care nu se poate lua. Dumneavoastră, cu bunăvoinţă, îmi spuneţi că sunt victime, dar eu nu le-am văzut pentru că nu s-au prezentat. Este adevărat că Barros era din grupul tinerilor acolo, Barros a intrat în seminar nu ştiu când, dar astăzi are 24 sau 23 de ani ca episcop, poate că avea 15 ani de preoţie. De atâţia ani, a intrat foarte tânăr. El spune că n-a văzut. Era din grup, dar după aceea a mers pe alt drum. În asta trebuie să fim clari: unul care acuză fără elemente evidente, cu tenacitate, asta este calomnie. Însă dacă vine o persoană şi îmi dă elemente evidente, eu sunt primul care îl ascult. Trebuie să fim corecţi în asta, foarte corecţi. Eu m-am gândit la ceea ce a spus cardinalul O’Malley, îi mulţumesc pentru declaraţie deoarece a fost foarte corectă, a spus tot ceea ce eu am făcut şi fac şi ceea ce face Biserica, şi apoi a spus despre durerea victimelor, nu din acest caz, în general. Pentru că, aşa cum am spus la început, există atâtea victime care nu sunt capabile, de ruşine, din orice alt motiv, să aducă un document, o mărturie. Asta este. Şi a doua întrebare pe care mi-o adresaţi dumneavoastră? Comisia. Comisia, da, era numită pentru trei ani, cred. A expirat; s-a studiat noua comisie şi ei, comisia însăşi, a decis să reînnoiască mandatul pentru o parte şi pentru o altă parte să numească noi [membri]. Marţi, înainte de plecare – de plecare în această călătorie –, a venit lista comisiei definitive şi acum urmează itinerarul normal din Curie. Erau unele observaţii despre unii care trebuie clarificate, deoarece pentru cei noi, pentru persoanele noi, se studiază curriculum-ul, aşa cum a făcut. Existau două observaţii care trebuiau clarificate. Însă despre asta cardinalul O’Malley a lucrat bine, comisia a lucrat aşa cum trebuie. Nu, nu, vă rog, să nu credeţi că… Timpii sunt timpii normali ai unei numiri de acest gen.

Catherine Marciano, AFP:

Sanctitate, unul dintre scopurile Bisericii este să lupte împotriva sărăciei. Chile în douăzeci de ani a scăzut nivelul de sărăcie de la 40 la sută la 11 la sută. Este rezultatul unei politici liberale? Şi cu privire la cardinalul Rodríguez Maradiaga… Ce părere aveţi despre banii care se referă la el?

Papa Francisc:

Despre cardinalul Maradiaga, nu este despre călătorie, dar răspund. El a făcut un material video şi eu spun ceea ce a spus el. Cu privire la liberalism, eu aş spune că trebuie să studiem bine cazurile de politică liberală. Există alte ţări din America Latină cu politici liberale care au dus ţara la o sărăcie mai mare. Acolo n-aş şti ce să răspund pentru că nu sunt tehnician în asta, însă, în general, o politică liberală care nu implică întregul popor este selectivă şi duce în jos. Dar este o regulă generală, cazul din Chile într-adevăr nu-l cunosc aşa încât să pot răspunde. Dar vedem că în alte ţări din America Latină asta duce mereu în jos. Cu privire la călătorie, eu aş vrea să spun ceva ce m-a emoţionat mult. Închisoarea pentru femei: eu aveam inima acolo. Eu mereu sunt foarte sensibil faţă de închisoare şi faţă de cei închişi şi întotdeauna, când merg într-o închisoare, mă întreb: de ce ei şi nu eu? A vedea aceste femei, a vedea creativitatea acestor femei, capacitatea de a se schimba şi de a voi să-şi schimbe viaţa, să se reinsereze în societate cu forţa Evangheliei. Unul dintre voi mi-a spus: „Am văzut bucuria Evangheliei”. M-a emoţionat asta, într-adevăr eram foarte emoţionat la întâlnirea aceea. Este unul dintre lucrurile cele mai frumoase din călătorie. Apoi, la Puerto Maldonado, acea întâlnire cu aborigenii, să lăsăm deoparte pentru că este clar că e emoţionant, înseamnă a da un semn lumii. Ziua aceea a fost prima reuniune a comisiei pre-sinodale a Sinodului pentru Amazonia care va fi în 2019. Dar am fost înduioşat de Hogar [El] Principito: a vedea aceşti copii, majoritatea abandonaţi, acei băieţi şi acele fete care au reuşit, cu educaţia, să meargă înainte. Sunt profesionişti, acolo. Asta m-a înduioşat mult. Lucrările care le duc în sus o persoană, precum şi lucrurile despre care am vorbit mai înainte duc persoana în jos. Asta m-a înduioşat mult din călătorie. Şi după aceea, căldura oamenilor. Astăzi aici era de necrezut, asta era la Lima! De necrezut! Căldura oamenilor… Eu spun: acest popor are credinţă şi această credinţă mi-o contagiază, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Şi vă mulţumesc vouă pentru lucrul care vă aşteaptă pentru a face articolele şi ştirile pe care trebuie să le faceţi. Mulţumesc pentru răbdare şi mulţumesc pentru că aţi făcut întrebările exacte. Mulţumesc.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.