Categorii

Conferinţa de presă a Papei Francisc în zborul de întoarcere din Columbia (duminică, 10 septembrie 2017)

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte, pentru timpul care ni-l dedicaţi astăzi, după călătoria intensă, obositoare, foarte obositoare pentru unii, însă şi o călătorie rodnică. De mai multe ori aţi mulţumit persoanelor pentru lucrurile pe care v-au învăţat; şi noi învăţăm atâtea lucruri în aceste culturi de întâlnire şi vă mulţumim pentru asta. Columbia în mod deosebit, cu trecutul său recent – nu numai recent – ne-a oferit câteva mărturii foarte puternice, mărturii emoţionante de iertare şi de reconciliere. Însă ne-a dat şi o lecţie continuă de bucurie şi de speranţă, două cuvinte pe care dumneavoastră le-aţi folosit mult în această călătorie. Acum probabil că vreţi să spuneţi ceva dumneavoastră şi apoi trecem la întrebări. Mulţumesc.

Papa Francisc:

Bună seara şi multe mulţumiri pentru munca voastră.

Cu adevărat am rămas înduioşat de bucuria, de duioşia, de tinereţea, de nobleţea poporului columbian. Cu adevărat, un popor nobil, căruia nu-i este frică să se exprime aşa cum simte, nu-i este frică să simtă şi să arate ceea ce simte. Aşa am perceput eu. Aceasta este a treia oară [că merg în Columbia], din câte îmi amintesc, dar un episcop a spus: „Nu, dumneavoastră aţi fost a patra oară, dar numai pentru mici reuniuni”, o dată la La Ceja şi alte două ori, sau trei ori, la Bogotá. Dar nu cunoşteam Columbia profundă, aceea care se vede pe străzi. Şi eu mulţumesc pentru mărturia de bucurie, de speranţă, de răbdare în suferinţa acestui popor. Mi-a făcut mult bine. Mulţumesc.

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Prima întrebare este a lui César Moreno, de la „Caracol Radio”.

César Moreno, „Caracol Radio”:

Mulţumesc, Sanctitatea Voastră, o seară foarte bună. Înainte de toate aş dori să vă mulţumesc din partea tuturor mass-media columbiene care ne însoţesc aici în această călătorie, a tuturor colegilor şi prietenilor noştri, pentru că aţi mers în patria noastră, pentru că ne-aţi dat atâtea mesaje aşa de frumoase, aşa de profunde, pentru atâta iubire, pentru atâta apropiere pe care dumneavoastră le-aţi demonstrat poporului columbian. Sanctitatea Voastră, multe mulţumiri. Întrebarea mea este următoare: aţi venit, Sfinte Părinte, într-o ţară divizată, datorită unui proces de pace, între cei care acceptă şi cei care nu acceptă acest proces. Ce trebuie făcut concret, ce paşi trebuie făcuţi pentru a apropia părţile divizate, pentru ca să depăşească această ură, pentru ca să lase această supărare? Dacă Sanctitatea Voastră v-aţi întoarce peste câţiva ani, cum credeţi, cum v-ar plăcea să vedeţi Columbia? Mulţumesc.

Papa Francisc:

Mie mi-ar plăcea măcar ca motoul „Să facem al doilea pas”, măcar să fie acesta. Au fost, eu credeam că erau mai mulţi, calculaţi şaizeci de ani, însă mi-au spus de 54 de ani de gherilă mai mult sau mai puţin, şi acolo se acumulează multă, multă, multă ură, multă supărare, multe suflete bolnave, şi boala nu este vinovată, vine, te-a cuprins pojarul şi te cuprinde… Scuzaţi-mă, vorbesc italiană. Sufletul bolnav… boala nu este un lucru vinovat, vine. Şi cu aceste gherile care cu adevărat au făcut – fie gherila, fie paramilitarii, fie cei de acolo, precum şi corupţia, de atâtea ori, în ţară – au făcut păcate urâte care au adus această boală a urii… Dar există paşi înainte care dau speranţă, paşi în negociere, ultimul este încetarea focului din partea ELN (Armata de Eliberare Naţională): le mulţumesc mult, mulţumesc mult pentru aceasta. Dar este ceva mai mult, ce am perceput eu, care este voinţa de a merge înainte în acest proces, care merge dincolo de negocierile care se fac şi care trebuie făcute. Este o voinţă spontană, şi acolo este forţa poporului. Eu am speranţă în asta. Poporul vrea „să respire”, dar trebuie să-l ajutăm, să-l ajutăm cu apropierea, rugăciunea şi mai ales înţelegerea a câtă durere există în atâţia oameni.

Greg Burke:

Acum, Sfinte Părinte, José Mojica, de la „El Tiempo”.

José Mojica, de la „El Tiempo”:

Sfinte Părinte, este o onoare să fim aici cu dumneavoastră. Numele meu este José Mojica, sunt ziarist de la „El Tiempo” – editură din Columbia – şi vă salut şi în numele colegilor mei columbieni şi al tuturor mijloacelor de comunicare din ţara mea. Columbia a suferit multe decenii de violenţă datorită războiului, datorită conflictului armat şi datorită traficului de droguri; totuşi, pagubele corupţiei în politică au fost aşa de dăunătoare ca şi războiul însuşi, şi deşi corupţia nu este nouă, am ştiut mereu că există, ştim că mereu a existat corupţie, acum este mai vizibilă pentru că deja nu avem ştirile despre război, despre conflictul armat. Ce este de făcut în faţa acestui flagel, până unde trebuie duşi corupţii, cum trebuie pedepsiţi şi, în sfârşit, corupţii trebuie excomunicaţi?

Papa Francisc:

Dumneavoastră puneţi o întrebare pe care eu mi-am pus-o de multe ori, mi-am pus-o în această manieră: cel corupt poate obţine iertarea? M-am întrebat aşa. Şi m-am întrebat când a avut loc un fapt, în provincia Catamarca, în Argentina, un act de maltratare, abuz, violare a unei fetiţe în care au fost implicate puteri politice şi economice din provincia aceea. Am văzut un articol al lui [Rogelio] Frigerio publicat în „La Nacion”, în acel timp; eu am scris o carte mică intitulată „Păcat şi corupţie”. Toţi suntem păcătoşi, şi ştim că Domnul este aproape de noi şi nu încetează să ne ierte. Însă diferenţă există: Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte, însă păcătosul uneori găseşte curajul şi cere iertare. Problema este că cel corupt cu greu cere iertare şi uită chiar cum se cere iertare: aceasta este problema gravă. Este o stare de insensibilitate în faţa valorilor, a distrugerii, a exploatării persoanei. Nu este capabil să ceară iertare. Este ca o condamnare, motiv pentru care este foarte dificil a ajuta un corupt, foarte dificil. Dar Dumnezeu poate face asta. Eu mă rog pentru asta.

Greg Burke:

Sfinte Părinte, acum Hernan Reyes, de la „Télam”.

Hernan Reyes, de la „Télam”:

Sanctitate, întrebarea este de la grupul de jurnalişti de limbă spaniolă. Dumneavoastră aţi vorbit despre acest prim pas pe care l-a făcut Columbia. Astăzi la Liturghie aţi spus că n-a fost suficient dialog între două părţi, dar a fost necesar să se încorporeze mai mulţi actori. Dumneavoastră credeţi că este posibil de replicat acest model columbian în alte conflicte din lume?

Papa Francisc:

A integra [a implica] alte persoane [alţi subiecţi]… Şi astăzi, în omilie, a vorbit despre asta inspirându-mă din textul Evangheliei. A implica alţi subiecţi: nu este prima dată. În atâtea conflicte au fost implicaţi alţi subiecţi. Este un mod de a merge înainte, un mod sapienţial, politic… Există înţelepciunea de a cere ajutor. Cred că, aşa cum am voit să amintesc astăzi în omilie – care era mai mult un mesaj decât o omilie – cred că aceste resurse tehnico-politice ajută, ele cer uneori intervenţia Naţiunilor Unite pentru a ieşi din criză. Însă un proces de pace va merge înainte numai atunci când îl ia în mână poporul. Dacă poporul nu-l ia de mână, se va putea merge înainte un pic, se va ajunge la un compromis… Este ceea ce am încercat să fac să se simtă în această vizită: ori protagonistul pacificării este poporul, ori se va ajunge numai până la un anumit punct. Dar atunci când un popor ia în propria mână acest lucru, este capabil să-l facă bine. Aceea este calea superioară [privilegiată]. Mulţumesc.

Greg Burke:

Acum Elena Pinardi.

Elena Pinardi, de la EBU-UER:

Bună seara, Sanctitate. Înainte de toate, am vrea să vă întrebăm cum vă simţiţi? Am văzut toţi că v-ţi lovit la cap: cum vă simţiţi? Vă este rău?

Papa Francisc:

M-am aplecat un pic pentru a saluta nişte copii, nu am văzut geamul şi… „pum”.

Elena Pinardi:

Aşadar, întrebarea este aceasta. În timp ce suntem în zbor, trecem aproape de uraganul Irma care a cauzat zeci de morţi şi daune enorme în Caraibe şi în Cuba şi există temerea că zone mari din Florida pot ajunge sub apă. Şase milioane de persoane au trebuit să fie evacuate. După uraganul Harvey, au fost aproape în acelaşi timp trei uragane asupra zonei. Oamenii de ştiinţă consideră că încălzirea oceanelor este un factor care contribuie să facă furtunile şi uraganele mai intense. Există o responsabilitate morală a liderilor politici care refuză să colaboreze cu celelalte naţiuni pentru a controla emisiile de gaze cu efect de seră, negând că această schimbare climatică este şi operă a omului?

Papa Francisc:

Mulţumesc. Pornesc de la ultima parte, ca să n-o uit: cine neagă asta trebuie să meargă la oamenii de ştiinţă şi să-i întrebe pe ei. Ei vorbesc foarte clar. Oamenii de ştiinţă sunt precişi. Alaltăieri, când a apărut ştirea despre acea navă rusă – cred – care a mers din Norvegia în Japonia sau la Taipei şi a traversat Polul Nord, fără spărgător de gheaţă, şi fotografiile arată bucăţi gheaţă… Prin Polul Nord, acum, se poate trece. Este foarte clar, este foarte clar. Când a apărut această ştire, dintr-o universitate – nu-mi amintesc unde – a apărut alta care spunea: „Avem numai trei ani pentru a ne întoarce înapoi, altminteri vor fi consecinţe teribile”. Eu nu ştiu dacă cei „trei ani” sunt adevăraţi sau nu; dar că, dacă nu ne întoarcem înapoi, mergem „în jos”, acest lucru este adevărat! Schimbarea climatică se vede în efectele sale şi oamenii de ştiinţă spun clar drumul care trebuie urmat. Şi noi toţi avem o responsabilitate, toţi. Fiecare o mică, sau mai mare, o responsabilitate morală: în acceptare, în a da opinia sau în luarea deciziilor. Şi trebuie să luăm în serios acest lucru. Cred că este un lucru cu care nu trebuie să glumim, este foarte serios. Dumneavoastră mă întrebaţi: care este responsabilitatea morală? Fiecare o are pe a sa. Şi politicienii o au pe a lor. Fiecare are propria responsabilitate. Conform răspunsului pe care-l dă.

Elena Pinardi:

Există unii care percep că ne îndreptăm spre apocalipsă cu toate aceste evenimente atmosferice…

Papa Francisc:

Nu ştiu. Eu spun: fiecare are responsabilitatea sa morală, primul. Al doilea: dacă unul este un pic în îndoială că acest lucru nu este atât de adevărat, să-i întrebe pe oamenii de ştiinţă. Ei sunt foarte clari. Nu sunt opinii lăsate în aer: sunt foarte clare. Şi apoi să decidă. Şi istoria va judeca deciziile. Mulţumesc.

Greg Burke:

Este Enzo Romeo şi apoi Valentina.

Enzo Romeo, de la RAI:

Bună seara, Sfinte Părinte. Eu mă leg cu întrebarea pe care a pus-o mai înainte colega, pentru că dumneavoastră de multe ori în discursurile pe care le-aţi făcut în Columbia aţi amintit de necesitatea de a face pace cu creaţia, de a respecta mediul drept condiţie necesară pentru ca să se poată crea o pace socială stabilă. Şi vedem efectele schimbărilor climatice şi în Italia: nu ştiu dacă sunteţi informat, au fost mulţi morţi la Livorno…

Papa Francisc:

… Da, după trei luni şi jumătate de secetă…

Enzo Romeo:

… Exact. Atâtea daune la Roma… Deci, suntem toţi implicaţi în această situaţie. Dar de ce întârzie o conştientizare? Mai ales din partea guvernelor, care în schimb par aşa de atenţi eventual în alte sectoare – mereu discursul armamentelor: vedem de exemplu criza din Coreea. Şi despre această mi-ar plăcea să am o opinie a dumneavoastră.

Papa Francisc:

Motivul? Îmi vine în minte o frază din Vechiul Testament: omul este un nesăbuit, un încăpăţânat care nu vede. Unicul animal care cade de două ori în aceeaşi groapă, este omul. Calul şi celelalte nu, nu fac asta. Există mândria, îngâmfarea de a spune: „Nu, dar nu va fi aşa…”. Şi apoi este „dumnezeul buzunar”, nu-i aşa? Nu numai cu privire la creaţie: atâtea lucruri, atâtea decizii, atâtea contradicţii şi unele dintre acestea depind de bani. Astăzi la Cartagena am început vizitând o parte săracă a oraşului. Săracă. De cealaltă parte este partea turistică, luxul, şi un lux fără măsuri morale, să spunem. Dar aceia care merg acolo nu-şi dau seama de asta? Analiştii sociopolitici nu-şi dau seama de asta? Omul este un nesăbuit, spunea Biblia. Şi astfel, când nu se vrea să se vadă, nu se vede. Se priveşte numai dintr-o parte. Nu ştiu, şi cu privire la Coreea de Nord, îţi spun adevărul, eu nu înţeleg, cu adevărat. Pentru că într-adevăr nu înţeleg acea lume a geopoliticii, este foarte puternic [greu] pentru mine. Dar cred că, din ceea ce văd, acolo există o luptă de interese care îmi scapă, nu pot să explic într-adevăr. Dar celălalt aspect este important: nu se conştientizează. Gândiţi-vă la Cartagena, astăzi. Acest lucru este nedrept şi se poate conştientiza? Asta îmi vine în minte. Mulţumesc.

Greg Burke:

Valentina…

Papa Francisc:

… „decana”…

Valentina Alazraki, de la „Televisa”:

(îl întreabă cum se simte)

Papa Francisc:

… dar nu doare. Mi-au pus un ou în compot [râd]

Valentina Alazraki:

Oricum ne pare rău. Chiar dacă nu vă doare, ne pare rău.

Sanctitate, dumneavoastră de fiecare dată când întâlniţi tinerii, în orice parte din lume, le spuneţi mereu: „nu lăsaţi să vi se fure speranţa, nu lăsaţi să vi se fure bucuria şi viitorul”. Din păcate, în Statele Unite a fost abolită legea lui „dreamers”, a „visătorilor”: vorbim despre 800 de mii de tineri, foarte mulţi mexicani, columbieni, din atâtea ţări. Dumneavoastră nu credeţi că prin această lege, prin această abolire, aceşti tineri pierd bucuria, speranţa, viitorul? Şi apoi, abuzând de gentileţea dumneavoastră şi de cea a colegilor, aţi putea face o mică rugăciune, un mic gând pentru toate victimele cutremurului din Mexic şi ale uraganului Irma. Mulţumesc.

Papa Francisc:

Într-adevăr, da, vă întrebam la care lege se referea. Am auzit despre această lege; n-am putut să citesc articolele şi despre modul în care se ia decizia. Nu o cunosc bine, însă, mai întâi, a-i dezlipi pe tineri de familie nu este un lucru care aduce roade bune nici pentru tineri, nici pentru familie. Eu cred că această lege – care vine de la executiv şi nu de la parlament – dacă este aşa, dar nu sunt sigur, există speranţa ca să se răzgândească un pic. Pentru că l-am auzit vorbind pe preşedintele Statelor Unite: se prezintă ca un om pro-life şi dacă este un bun pro-life, înţelege că familia este leagănul vieţii şi că trebuie apărată unitatea familiei. Pentru aceasta, eu am interes să se studieze bine acea lege. Dar, într-adevăr – în general, fie acest caz sau alte cazuri – când tinerii se simt exploataţi, ca în atâtea cazuri, la sfârşit se simt fără speranţă. Şi cine le-o fură? Drogurile, celelalte dependenţe, sinuciderea… Sinuciderea în rândul tinerilor este foarte puternică şi se întâmplă când sunt smulşi din propriile rădăcini. Este foarte important raportul unui tânăr cu rădăcinile sale. Tinerii dezrădăcinaţi, astăzi, cer ajutor: vor să regăsească rădăcinile. Pentru aceasta eu insist aşa de mult pe dialogul dintre tineri şi bătrâni, trecând un pic peste părinţi. Să dialogheze cu părinţii, dar bătrânii [sunt importanţi], pentru că acolo sunt rădăcinile; şi sunt un pic mai îndepărtate, pentru a evita conflictele pe care le pot avea cu rădăcinile mai apropiate, ca acelea ale părinţilor. Însă tinerii, astăzi, au nevoie să regăsească rădăcinile. Orice lucru care merge împotriva rădăcinilor, le fură speranţa. Nu ştiu dacă am răspuns.

Valentina Alazraki:

Pot să fie deportaţi din Statele Unite…

Papa Francisc:

Eh da, da, pierd o rădăcină… Aceasta este o problemă. Dar într-adevăr cu privire la acea lege nu vreau să mă exprim pentru că n-am citit-o şi nu-mi place să vorbesc despre ceea ce n-am studiat mai întâi. Şi apoi, Valentina este mexicană şi Mexicul a suferit aşa de mult, şi cu acest ultim lucru eu cer tuturor din solidaritate cu „decana” – este celălalt „decan” acolo – o rugăciune pentru patria sa. Mulţumesc.

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Acum Fausto Gasparroni, de la Ansa.

Fausto Gasparroni, de la Ansa:

Sanctitate, în numele grupului italian vreau să pun o întrebare despre chestiunea migranţi, îndeosebi despre faptul că recent Biserica italiană a exprimat – să spunem aşa – un soi de înţelegere faţă de politica guvernului de a restrânge cu privire la chestiunea plecărilor din Libia şi apoi a debarcărilor. S-a scris şi că referitor la acest lucru a existat o întâlnire a dumneavoastră cu preşedintele Consiliului, Gentiloni. Am vrea să ştim dacă efectiv în această întâlnire s-a vorbit despre această temă, dacă a fost această întâlnire şi a fost tratată această temă, şi mai ales ce credeţi dumneavoastră despre această politică de închidere a plecărilor, luând în considerare şi faptul că migranţii care rămân în Libia – aşa cum a fost documentat şi de investigaţii – trăiesc în condiţii inumane, în condiţii foarte, dar foarte precare. Mulţumesc.

Papa Francisc:

Înainte de toate, întâlnirea cu primul ministru Gentiloni a fost o întâlnire personală şi nu despre această temă. A fost înainte de această problemă, care a apărut după câteva săptămâni, aproape după o lună. A fost înainte de problemă. Al doilea: eu simt datoria să exprim recunoştinţă faţă de Italia şi Grecia pentru că au deschis inima pentru migranţi. Dar nu este suficient a deschide pe migranţi. Problema migranţilor este, mai întâi, inimă deschisă, mereu. Este şi o poruncă a lui Dumnezeu, de a-i primi, „pentru că tu ai fost sclav, migrant în Egipt” (cf. Lev 19,33-34): asta spune Biblia. Dar un guvern trebuie să gestioneze această problemă cu virtutea proprie a guvernantului, adică prudenţa. Ce înseamnă? Mai întâi: câte locuri ai? Al doilea: nu numai a-i primi, ci şi a-i integra. A-i integra. Am văzut – aici în Italia – exemple de integrare foarte frumoasă. Când am mers la universitatea „Roma Tre”, mi-au pus întrebări patru studenţi; una, ultima, care mi-a pus întrebarea, eu o priveam [şi mă gândeam]: „Dar această faţă o cunosc…”. Era una care în urmă cu mai puţin de un an a venit din Lesbo cu mine în avion. A învăţat limba, şi de vreme ce studia biologia în patria sa, a făcut echivalarea studiilor şi a continuat. A învăţat limba. Asta se numeşte a integra. Într-un alt zbor – când mă întorceam din Suedia, cred – am vorbit despre politica de integrare din Suedia ca un model, dar şi Suedia a spus, cu prudenţă: „Numărul este acesta; mai mult nu pot”, pentru că există pericolul non-integrării. Al treilea: există o problemă umanitară, ceea ce spuneaţi dumneavoastră. Omenirea conştientizează aceste lagăre, acolo? Condiţiile în care aceşti migranţi trăiesc în deşert? Am văzut fotografii… Există exploatatorii… Dumneavoastră vorbeaţi despre guvernul italian: îmi dă impresia că face orice pentru lucrări umanitare, pentru a rezolva şi problema că nu poate asuma…

Dar [rezumând]: inimă mereu deschisă, prudenţă, integrare şi apropiere umanitară.

Şi este un ultim lucru pe care vreau să-l spun şi este valabil mai ales pentru Africa. Există, în inconştientul nostru colectiv, un moto, un principiu: „Africa trebuie exploatată”. Astăzi la Cartagena am văzut un exemplu de exploatare, umană, în acel caz [cel al sclavilor]. Şi un şef de guvern, despre aceste lucru, a spus un adevăr frumos: „Cei care fug de război, este o altă problemă; dar pentru atâţia care fug de foame, să facem investiţii acolo, pentru ca să crească”. Însă în inconştientul colectiv este că de fiecare dată când atâtea ţări dezvoltate merg în Africa, merg pentru a exploata. Trebuie răsturnat acest lucru: Africa este prietenă şi trebuie ajutată să crească. Apoi, celelalte probleme, de războaie, merg într-o altă parte. Nu ştiu dacă am clarificat cu asta…

Greg Burke:

Sanctitate, trebuie să mergem. Însă, dacă putem pune o ultimă întrebare? Xavier Le Normand, I.Media.

Xavier Le Normand, I.Media:

Bonsoir, très Saint Père. Sanctitate, astăzi dumneavoastră aţi vorbit despre Venezuela, după Angelus. Aţi cerut să se respingă orice tip de violenţă în viaţa politică. Joi, după Liturghia de la Bogotá, aţi salutat cinci episcopi venezuelani. Ştim toţi: Sfântul Scaun a fost şi este încă foarte angajat pentru un dialog în acea ţară. Sunt mai multe luni de când dumneavoastră cereţi terminarea tuturor violenţelor. Însă preşedintele Maduro pe de o parte foloseşte cuvinte foarte violente împotriva episcopilor, pe de altă parte spune că este cu papa Francisc. Nu ar fi posibil să aveţi cuvinte mai puternice şi probabil mai clare? Mulţumesc, Sanctitate.

Papa Francisc:

Cred că Sfântul Scaun a vorbit în mod puternic şi clar. Ceea ce spune preşedintele Maduro, să explice el: eu nu ştiu ce anume are în minte. Însă Sfântul Scaun a făcut mult: a trimis acolo, în acel grup de lucru compus din cei patru foşti preşedinţi, a trimis un nunţiu de prim nivel; apoi a vorbit, a vorbit cu persoanele, a vorbit public. Eu, de atâtea ori, la Angelus am vorbit despre situaţie căutând mereu o ieşire, ajutând, oferind ajutor pentru a ieşi din această situaţie. Nu ştiu… Dar se pare că lucrul este foarte dificil şi ceea ce este mai dureros este problema umanitară: atâţia oameni care fug sau suferă… O problemă umanitară pe care trebuie să ajutăm să se rezolve în orice mod. Cred că Naţiunile Unite trebuie să se facă auzite şi acolo, pentru a ajuta… Mulţumesc.

Greg Burke:

Mulţumim, Sanctitate. Cred că trebuie să mergem

Papa Francisc:

Datorită turbulenţelor?

Greg Burke:

Da…

Papa Francisc:

Spun că sunt nişte turbulenţe, că trebuie să mergem. Dar vă mulţumesc mult, vă mulţumesc mult pentru munca voastră. Şi o dată în plus, aş vrea să mulţumesc poporului columbian. Şi aş vrea să termin cu o imagine, aceea care m-a lovit mai mult la columbieni: în cele patru oraşe era mulţimea pe stradă, salutând… Ceea ce m-a lovit este că taţii, mamele ridicau copiii lor pentru a-i arăta papei şi pentru ca papa să le dea binecuvântarea. Ca şi cum ar fi spus: „Aceasta este comoara mea, aceasta este speranţa mea, acesta este viitorul meu. Eu cred asta”. Acest lucru m-a lovit. Duioşia. Ochii acelor taţi şi ai acelor mame. Foarte frumos, foarte frumos! Acesta este un simbol, simbol de speranţă de viitor. Un popor care este capabil să aibă copii şi apoi să-i arate, să-i arate astfel, ca şi cum ar spune: „Aceasta este comoara mea”, este un popor care are speranţă şi are viitor. Multe mulţumiri. Mulţumesc.

Greg Burke:

Mulţumim, Sanctitate! Odihnă plăcută!

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.