Categorii

Cincizeci de ani ai lui Humanae vitae, teologul Lintner: „Sfârşitul unui conflict”

Ce rămâne astăzi, la exact 50 de ani de la Humanae vitae? Ce rămâne din polemicile aprinse dezvoltate după aceea cu privire la textul lui Paul al VI-lea? Se poate afirma că această aniversare, aşa cum s-a întâmplat deja cu lucrările celor două Sinoade despre familie şi mai ales cu publicarea exortaţiei apostolice post-sinodale, reprezintă cu adevărat „sfârşitul unui conflict”? Există unii care răspund în manieră afirmativă, ca în cazul lui Martin M. Lintner în ultimul său text cu titlul „Cincizeci de ani ai lui Humanae vitae. Sfârşitul unui conflict. Redescoperirea unui mesaj” (Queriniana) dedicat unei lecturi a enciclicei cu modul de a simţi de astăzi.

Deja autor al „Redescoperirea erosului” (EDB 2015) unde examina tema sexualităţii şi a relaţiilor umane în Biserică, teologul sud-tirolez, călugăr din Ordinul Slujitorilor Mariei, profesor la Bressanone şi la Innsbruck, căruia mulţi îi recunosc capacitatea de ascultare a trăirilor persoanelor, este cunoscut pentru o teologie deloc abstractă şi formulată la măsuţă: pe de o parte, indicaţia clară a unei căi de parcurs, dar în acelaşi timp determinarea fermă de a merge la descoperirea a ceea ce consideră binele (mult) existent în recunoaşterea angajării fiecăruia.

O sintonie ideală cu Amoris laetitia a papei Bergoglio, care pentru Lintner constituie un autentic „punct de neîntoarcere” şi tocmai în lumina exortaţiei apostolice post-sinodale, el sugerează o recitire a enciclicei Humanae vitae: singura cale care poate fi parcursă pentru a-i înţelege mesajul originar. Nu a trăit personal dezbaterile din timpurile publicării – el care se defineşte „mai tânăr decât Humanae vitae” fiind născut în 1972 – dar nu par acestea obiectul interesului său, decât în scop didactic pentru a-i schiţa genealogia şi evenimentele alterne care au condus la documentul care, scrie el, „uneori amintesc drama unui roman poliţist”.

Lectura textului relatează mai degrabă despre o tentativă (reuşită) de a înfrunta problemele cele mai controversate în mod deloc polemic, menţinându-se pe cât posibil la obiectivitatea afirmaţiilor şi a faptelor. Îndeosebi istoria receptării lui Humanae vitae, pornind de la primele reacţii şi luări de poziţie ale celor 38 de conferinţe episcopale mondiale şi de sprijinul hotărât al lui Ioan Paul al II-lea până la constatarea „sentimentului de insatisfacţie” pe care l-a provocat publicarea textului în teologul Ratzinger confirmată în circumspecţia totală cu privire la doctrina normativă a enciclicei reieşite în cursul mandatului său la conducerea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

În această optică de abordare „senină” şi fără prejudecăţi uimeşte mai ales voinţa de a lărgi orizontul – cu mult dincolo de simpla reglementare a naşterilor – pentru a recupera mesajul autentic al lui Humanae vitae în linie cu invitaţia explicită a papei Francisc (AL 82). Un studiu istorico-genealogic al enciclicei (bogat în amănunte decisive pentru o înţelegere a dezbaterii care a urmat imediat) se conclude cu afirmaţia că este vorba despre „un punct de cotitură şi nu numai în pontificatul lui Paul al VI-lea”. De fapt, o atenţie deosebită este dedicată mai întâi rolului determinant al arhiepiscopului de atunci de Cracovia, Karol Wojtyła, şi vestitului Memorandum (însă demonstrează ca nenimerită ipoteza că a fost ghostwriter), şi apoi la consultările despre „Schema a XIII-a” care au ajuns în constituţia pastorală Gaudium et spes cu adăugarea capitolului „Demnitatea căsătoriei şi familiei şi valorizarea sa” (nr. 47-52).

Deşi nu intră în pregătirea lui Humanae vitae, pentru Lintner acestea au exercitat un efect decisiv în scopul „unei viziuni despre căsătorie şi despre depăşirea doctrinei tradiţionale cu privire la scopurile căsătoriei”: căsătoria comuniune de viaţă şi de iubire (în afară de „contract” care stătea la baza CIC 1917) care atribuie iubirii conjugale o demnitate proprie care depăşeşte scopul generativ. Cu toate acestea, subliniază că nu se poate uita că şi Conciliul a ţinut deschisă problema crucială a evaluării etice a noilor metode pentru reglementarea naşterilor optând pentru o suspendare decizională.

Lectura, aproape didactică, a textului enciclicei care urmează contribuie la ilustrarea conceptelor sale importante: totalitatea iubirii umane, paternitatea responsabilă, respectarea reglementării natalităţii orânduite etic. Printre rânduri, Lintner observă de fapt preocuparea faţă de problema demografică la nivel mondial şi, în paralel, neliniştea datorită riscului unei creşteri a recurgerii la avort ca mijloc de planificare familială, şi nu în ultimul rând o diminuare a demnităţii femeii.

Demnă de interese, şi în anumite privinţe probabil mai puţin cunoscută, „scurta istorie a receptării lui Humanae vitae”: este de netăgăduit că în faţa tentativelor lăudabile ale unor teologi şi cardinali – Marie Rosaire Gagnebet, Pericle Felici, Edouard Hamel – de a pregăti terenul pentru o receptare pozitivă, praful gros de critici care s-a ridicat (îndeosebi pentru condamnarea metodelor contraceptive non-naturale) a împiedicat o lectură conştientă a declaraţiilor diferitelor conferinţe episcopale. Pentru a da un exemplu, se citează cea italiană care invită la milostivire şi bunătate, distingând între diferitele situaţii şi subliniind pentru soţi „dificultatea uneori foarte serioasă în care se află de a concilia exigenţele paternităţii responsabile cu acelea ale iubirii lor reciproce”.

Mai explicite cu privire la evaluarea de conştiinţă conferinţele episcopale din Germania şi din Austria care recomandă soţilor „o examinare conştiincioasă” şi preoţilor „să ţină cont de alegerea de conştiinţă responsabilă a credincioşilor” (episcopii din Austria, precum şi cei belgieni, subliniază explicit că „în enciclică nu este prezentă o evaluare de credinţă infailibilă” pentru că „evaluarea cu privire la oportunitatea de a transmite o nouă viaţă aparţine în ultimă instanţă soţilor înşişi, care trebuie să decidă în faţa lui Dumnezeu), chiar fără a se declara spre o permitere generală a oricărui mijloc.

Este evidenţiată şi dezamăgirea a numeroşi participanţi la Conciliu când în textul enciclicei cele nouă citate din Gaudium et spes (documentul cel mai citat) erau inserate mai degrabă în contextul unei tradiţii neîntrerupte despre căsătorie şi familie şi nu ca o evoluţie mult mai substanţială a învăţăturii Bisericii. „Probabil – comentează Lintner – receptarea unilaterală a lui Gaudium et spes 48-52 în Humanae vitae constituie unul din motivele pentru numeroasele controverse deschise şi astăzi cu privire la enciclica lui Paul al VI-lea”: ca şi cum ar însemna că dimensiunea şi profunzimea enunţărilor din Gaudium et spes au ajuns în ea, dar, în mod inexplicabil, fără a o influenţa prea mult.

După ce s-a închis analizarea motivaţiilor în sprijinul refuzării oricărei forme de control al naşterilor adoptate de Ioan Paul al II-lea până la discursul său adresat participanţilor la Congresul internaţional de teologie morală din 1988 (unde cardinalul Caffarra a exprimat opinia conform căreia „intenţionalitatea care se află la baza contracepţiei artificiale ar fi comparabilă cu atitudinea unui asasin”). „Nu este vorba despre o doctrină inventată de om: ea a fost înscrisă de mâna creatoare a lui Dumnezeu” spunea cu acea ocazie pontiful vorbind în caz contrar despre zădărnicirea crucii lui Cristos şi despre o concepţie greşită despre conştiinţă: „Învăţătura din Humanae vitae este ridicată aici în mod expres la planul de etică revelată”, comentează Lintner care găseşte o confirmare succesivă în argumentarea din Veritatis splendor şi aminteşte de asemenea cum în cursul pontificatului său lung consensul necondiţionat dat lui Humanae vitae a reprezentat unul dintre criteriile decisive pentru numirea episcopilor şi autorizarea la învăţământ.

Este diferită abordarea lui Ratzinger care n-a dedicat niciodată atenţii deosebite temei specifice decât în capitolul al IV-lea din Donum vitae (contrar problemei referitoare la divorţaţii recăsătoriţi): „Nu este acelaşi lucru pentru o persoană să se întrebe dacă propria acţiune corespunde categoriei a ceea ce este natural sau să se întrebe dacă ea corespunde responsabilităţii în faţa persoanelor cu care a fost unită de legătura căsătoriei, şi dacă ea corespunde responsabilităţii în faţa Cuvântului lui Dumnezeu”. Pe de o parte coincidenţa cu privire la validitatea conţinutului normativ, pe de altă parte o diferenţă de netăgăduit de limbaj şi „lipsa în Benedict al XVI-lea a rigorii normative şi pastorale”.

Ajungând la prezent, deja din chestionarul pregătitor pentru Sinodul extraordinar totul apare condus din nou într-o albie mai comprehensibilă pentru cupluri: de la formula „surprinzător de deschisă” din Raportul final până la invitaţia de a se concentra mai mult pe mesaj decât pe doctrina sau norma care îşi are apogeul său în exortaţia post-sinodală. Astăzi, conclude teologul sud-tirolez, „nu se mai vorbeşte despre «evaluarea morală a metodelor de reglementare a natalităţii», cât mai degrabă despre «frumuseţea şi demnitatea de a deveni mamă sau tată», precum şi despre «ecologia umană a generării»”. De fapt, nemaifiind reafirmată în mod expres distincţia dintre metode naturale şi artificiale de reglementare a naşterilor – o distincţie pe care nu numai mulţi teologi, ci şi credincioşii o consideră cu adevărat problematică – acestea devin singurele criterii pentru o evaluare etică.

Problematica între normă şi conştiinţă are argumentări definitive atât în Raportul final la Sinodul 2015 cât şi în textul din Amoris laetitia (82 şi 222) unde Lintner recunoaşte că „o concepţie despre conştiinţă dobândeşte o importanţă decisivă”. Cu privire la problema transmiterii vieţii şi a planificării familiale papa Francisc scrie: „În ultimă analiză, această evaluare trebuie s-o formuleze, în faţa lui Dumnezeu, soţii înşişi” (AL 222). „O viziune antropologic densă şi deschisă despre conştiinţa morală, după ce aceasta a fost un pic retrogradată în linia a două în alte documente ale magisteriului” este citat din colegul Antonio Autiero fost profesor la Münster şi director al Centrului pentru Ştiinţe Religioase FBK din Trento. Pace făcută după 50 de ani? Pentru Lintner ar părea că ar fi chiar aşa.

De Maria Teresa Pontara Pederiva

(După Vatican Insider, 25 iulie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.