Categorii

Cinci cuvinte pentru Francisc

Milostivire

Cine îşi aminteşte de Misericordină? Acele cutii mici care păreau un medicament, dar care conţineau un rozariu şi o iconiţă, remediu spiritual pentru a îngriji şi a vindeca în adâncime inima şi spiritul? Au făcut furori la începutul pontificatului pentru că acea farmacie a inimii era un simbol perfect al tratamentului prescris Bisericii catolice de noul papă. Pe foiţa ilustrativă se citeau două cuvinte repetate de atâtea ori de Francisc: „revoluţia duioşiei”.

Indicau o terapie, dar mai ales şi o diagnoză. Aceea a unei Biserici catolice care nu reuşea să propună mesajul său cel mai esenţial, compasiunea şi milostivirea lui Cristos faţă de toate mizeriile vieţii. Mântuitorul nu refuză niciuna din ele, mai ales pe cele mai ascunse, pe cele mai de nemărturisit, acel ţesut celular invizibil unde prosperă adevăratul acid al conştiinţei umane, acel virus letal care-l convinge pe om de două lucruri: că nu va putea ieşi niciodată din drojdiile sale şi că Dumnezeu nu-l va ierta niciodată. Un ingredient perfect al disperării profunde, pentru că este tăcut şi secret.

Şi totuşi mesajul milostivirii venea de departe şi de mult timp. Pentru a rămâne la secolul al XX-lea, sora Faustina Kowalska, sfânta poloneză a milostivirii divine, a avut o influenţă decisivă asupra lui Karol Wojtyła care a dedicat milostivirii a doua sa enciclică. Şi tocmai sub semnul milostivirii, inimă a Evangheliei, a fost deschis şi a fost încheiat conciliul.

Cu o privire retrospectivă se poate spune că acel mesaj preţios al milostivirii divine a fost foarte observat dar n-a reuşit să cucerească favoarea opiniei publice, credincioase sau necredincioase, creştine şi chiar catolice. Opinie publică ce continua să aibă despre Biserica catolică imaginea unui jandarm moral intransigent. De fapt era dificil, după secole de moralism scrupulos, să se şteargă acea imagine negativă explicând că de acum domnea „milostivirea inimaginabilă”, cum spunea sora Faustina, şi nu contabilitatea tristă a păcatelor.

Iată probabil una dintre marile răsturnări din aceşti primi cinci ani de pontificat al lui Francisc. Acest papă, insistând pe spovadă, celebrând un an sfânt extraordinar dedicat milostivirii, a reuşit să cucerească marele public şi să comunice acel mesaj spiritual al iubirii divine necondiţionate, milostivirea. Ceea ce predecesorii săi au semănat apare acum cultiva pe scară vastă de Francisc. Şi sub formă de hrană spirituală pentru toţi.

De Jean-Marie Guénois

***

Periferii

Papa venit de la capătul lumii a adus imediat la Roma, în Vatican, periferia prin ochii săi. Punctul de vedere din care a privit la rolul pe care trebuia să-l asume, la modul de a trăi prevăzut pentru un papă, era aşa de nou încât a cuprins imediat riscul de dezlipire de viaţa adevărată, de raporturile cu celelalte fiinţe umane, mai ales de acele raporturi neprevăzute din care – el ştia bine asta – putea să vină inspiraţia şi forţa.

A privi lumea din punctul de vedere al periferiilor a inspirat fiecare gest şi fiecare decizie a pontificatului său: încă de la prima călătorie la Lampedusa, insulă pierdută în Mediterana, al cărei interes în ochii săi era acela de a fi punct de sosire pentru mii de migranţi, periferie care îi primea pe cei care fugeau din periferiile sinistrate ale lumii. Apoi au venit călătoriile la graniţa dintre Mexic şi Statele Unite, alt loc unde se consumă tragedia migraţiilor, şi în zonele cele mai devastate ale planetei – cum sunt bidonvilurile din oraşele latinoamericane unde se pregătesc şi se distribuie drogurile vândute apoi în ţările bogate – mereu în căutarea cuvintelor juste pentru a zdruncina o lume bogată care nu vrea să audă vorbindu-se despre săraci.

Papa Francisc ştie bine că din periferii vine răul, şi apoi poate să vină binele, pentru lume. În această optică, revoluţionând tradiţiile curiale, a creat mulţi cardinali care lucrează în locuri periferice şi considerate de mică valoare, pentru a face să se înţeleagă încă o dată că a privi la periferii însemna a răsturna masa şi a reînnoi în mod serios.

Două sunt actele cele mai puternice pe care le-a îndeplinit: enciclica Laudato si’, care a răsturnat complet punctul de vedere din care se priveşte poluarea, aruncând în faţa ochilor lumii – obişnuită cu plângerile datorită smogului din oraşele mari – preţul enorm şi nedrept pe care-l plătesc cei care trăiesc în ţările sărace unei dezvoltări care nu ţine cont de exigenţele fiinţelor umane şi ale naturii, ci numai de câştig.

Şi apoi deschiderea jubileului milostivirii la Bangui: când Francisc a deschis poarta acelei catedrale sărace, în mijlocul unei populaţii chinuite de război, toată lumea a înţeles că era Bisericii triumfale care îşi arată frumuseţea sa şi opulenţa sa din „Sfântul Petru” era depăşită. Biserica însăşi cerea milostivire pentru periferiile adesea uitate.

Dar există o altă periferie care mai trebuie salvată, chiar în inima Bisericii: femeile, călugăriţe şi laice, care au atât de mult de spus, atât de mult de dat şi nu sunt ascultate.

De Lucetta Scaraffia

***

Săraci

Interiorul Capelei Sixtine. Ovaţie. Numărarea voturilor s-a terminat. Nu se mai poate întoarce înapoi. Prim plan. Faţa senină a lui Bergoglio, meditativă. Alături de el Hummes. O îmbrăţişare. Îi spune ceva la ureche. Foarte prim plan. „Nu uita de săraci”. O şoaptă a brazilianului. Dumnezeu, cu voce scăzută. Briză a Duhului care devine ecou în capul argentinianului, „săracii, săracii”. Imediat un alt cuvânt se naşte din inimă. Se naşte Francisc. Un alt „sărăcuţ”. Aceia care nu contează pentru societate, condamnaţii să trăiască fără nume, dau nume noului pontificat. Şi sens. Minutul zero. „Visez o Biserică săracă şi pentru săraci”. Programul episcopului de Roma pentru toţi catolicii. Vis, nu fantasmagorie.

Foaia de parcurs pe care el însuşi o stabileşte cu pasul său, cu sandale uzate de pescar care-l duc la Lampedusa ca primă destinaţie. Refugiaţii pe care marea îi înghite, împinşi în abis de cei puternici. Săraci printre săraci. De atunci valiza papală călătoreşte printre suburbiile lumii. De la o fetiţă victimă a traficului de persoane în Filipine la mamele deţinute în Columbia. Pentru a spăla picioarele unui migrant musulman şi pentru a întinde mâna chinuiţilor rohingya. „Luând un copil l-a pus în mijlocul lor şi l-a îmbrăţişat”. De la periferie la centru. Francisc îmbrăţişează sărăcia ca stil de viaţă. O provocare. Pentru că sărăcia are un miros urât, nu este fotogenică şi comportă numai probleme. Ştie bine asta păstorul care a parcurs în lung şi în lat villas din Buenos Aires, care a voit să-şi complice viaţa cu cartoneros, cu copiii dependenţi de paco şi cu mamele singure. Şi ca papă a complicat viaţa mai multor persoane care preferau să privească de departe realitatea aceea. Sau maxim s-o atingă cu mănuşi sterilizate.

Francisc a făcut ca Biserica să coboare din automobilul oficial al compasiunii false pentru a se murdări de noroi. Nu s-a pierdut în discursuri de salon, în fiecare zi rosteşte la „Sfânta Marta” omilia austerităţii, a umilinţei şi a simplităţii care se naşte din grajdul de la Betleem.

Deoarece pentru el a îmbrăţişa sărăcia nu este un postulat etic nici simplu asistenţialism. Este Evanghelia, a descoperi faţa lui Isus în privirea celui lipsit care pătrunde înăuntru. Este înduioşare până la măruntaie ca tatăl fiului risipitor, pentru a se răzvrăti împotriva situaţiilor de nedreptate care au dus la crearea de ghetouri în toate popoarelor. Premisa bergogliană: eu sunt privilegiat să fiu dator celui sărac şi nu contrariul. De aceea acesta este un pontificat incomod. Pentru primul papă latinoamerican a îmbrăţişa sărăcia înseamnă a-i denunţa cauzele şi a le combate. Indignare în faţa inegalităţii. A striga pentru a pune capăt unei economii care rebutează şi ucide de foame, împotriva unui război pe episoade care creează noi zone de mizerie, împotriva unei opinii publice care-l face invizibil pe cel care doarme în faţa unei bănci sau cere pomană la intrarea unui supermagazin. Săracii, în prim plan pentru Francisc. De la minutul zero. Până astăzi.

De José Beltrán

***

Ieşire

Ieşire. Un cuvânt care cuprinde una dintre noutăţile pontificatului lui Francisc, cuvânt în jurul căruia s-a concentrat programul pastoral încredinţat în exortaţia apostolică Evangelii gaudium. Fără îndoială, este o expresie cu care pontiful vrea să explice cum, în faţa unei omeniri suferinde datorită rănilor de tot felul, trebuie să aibă loc evanghelizarea, adică ducând Evanghelia până la periferiile existenţiale.

„Voi ieşiţi pe străzi şi mergeţi la răscruci: toţi cei pe care-i veţi găsi, chemaţi-i, niciunul exclus” (cf. Mt 22,9). Mai ales însoţiţi pe cei care au rămas la marginea străzii, „şchiopi, ologi, orbi, surzi” (Mt 15,30). „Oriunde aţi fi, nu construiţi niciodată ziduri nici graniţe, ci pieţe şi spitale de campanie”. Cu aceste cuvinte, adresate episcopilor italieni la 10 noiembrie 2015 în catedrala florentină „Santa Maria del Fiore”, papa arată care trebuie să fie stilul Bisericii „în ieşire”, capabilă să mângâie, să ajute, să îngrijească şi mai ales să facă vizibilă milostivirea lui Dumnezeu.

A fi o Biserică în ieşire presupune a-l căuta pe cel care s-a pierdut şi a-l primi pe cel care cere ajutor. Aşadar Biserica este în „dinamism de «ieşire»”, pentru că este însufleţită de „puterea eliberatoare şi renovatoare” a cuvântului lui Dumnezeu. Însă pentru Francisc ieşirea prevede un pas antecedent: cel al convertirii, pentru că nu suntem pregătiţi dacă mai întâi nu ieşim din noi înşine, spre Dumnezeu şi spre ceilalţi.

Disponibilitatea la ascultare este una dintre cheile de interpretare pentru a înţelege toată acţiunea lui Francisc, este modul în care papa vede în magisteriul său semnele naturii misionare a Bisericii. Bergoglio a avut intuiţia eclezială şi pastorală de a ieşi, de a merge în periferii şi de a răsturna privirea pornind din nou chiar de la acestea, acolo unde cu celebrarea Euharistiei în comuniune găseşte imaginea de Biserică pe care o preferă: aceea exprimată de Conciliul al II-lea din Vatican în Lumen gentium, de „sfânt popor credincios al lui Dumnezeu”.

Aşadar, sentire cum Ecclesia înseamnă pentru papa Francisc a fi Biserică „în permanentă stare de misiune”. O Biserică „în ieşire” şi din autoreferenţialitatea închisă într-o „capelă mică ce poate conţine numai un mic grup de persoane selecţionate”. O Biserică misionară proiectată spre o lume în care prevalează „globalizarea indiferenţei”. Indiferenţă care provoacă acea „cultură a rebutului” bazată pe proeminenţa interesului individual căruia, conform lui Francisc, trebuie să i se contrapună Evanghelia milostivirii.

De Silvina Pérez

***

Diavol

„Diavolul există şi în secolul al XXI-lea şi noi trebuie să învăţăm din Evanghelie cum să luptăm împotriva lui”. În această frază din omilia la „Sfânta Marta” din 11 aprilie 2014 este condensată gândirea papei Francisc nu atât despre existenţa diavolului, cât mai ales – mult mai în profunzime – despre modul în care creştinul trebuie să înfrunte această prezenţă care, deşi privată de imagini şi personificări stereotipate, nu încetează să aibă incidenţă asupra trăirii zilnice a fiecăruia.

Pe Francisc nu-l interesează atât să-l descrie pe diavol, „dezbinătorul” care încearcă neîncetat să ne despartă de Dumnezeu şi să ne opună pe unii altora. La inima papei este mai ales ca fiecare creştin să ştie să lupte zi după zi împotriva diavolilor, folosind ca armă Evanghelia, vestea bună a lui Dumnezeu care s-a făcut om pentru a-i îngriji pe bolnavi, a salva pe cel care era pierdut, a reconcilia cu sine orice creatură.

Şi armele Evangheliei care este Isus Cristos se ascut cu discernământul – gândurilor, cuvintelor, acţiunilor şi omisiunilor – care duce la recunoaşterea a ceea ce vine de la Dumnezeu şi ceea ce vine de la cel rău. Un discernământ care ştie să perceapă cum ia trup în noi (ca individ şi comunitate eclezială) ispita din partea diavolului, care „are trei caracteristici, creşte, contagiază şi se justifică”, precizează papa. Da, ispititorul ca virus se strecoară cu viclenie, arătându-se mai întâi ca entitate uşoară, apoi transmiţând în jurul său propria contagiere, ajungând să apară ca o condiţie până la urmă justificabilă.

Aşadar lupta trebuie să aibă loc cu sabia cuvântului lui Dumnezeu (cf. Evr 4,12) care pătrunde şi realizează o „diviziune” contrapusă celei a diavolului, inspirând o luare de poziţie care îl resituează pe creştin în urmarea Domnului, îi îndreaptă drumul, îl conduce la convertire. Asiduitatea cu cuvântul lui Dumnezeu împiedică ispita să crească şi să-şi înfigă rădăcinile, îi opreşte contagierea şi îi elimină justificările. În acelaşi timp Duhul luptă în noi şi alături de noi, întărindu-ne, ridicându-ne din disperare, anunţându-ne vestea bună a Domnului care iartă păcatele noastre.

Această faţă milostivă a Domnului este antidotul pe care Francisc îl aminteşte constant pentru a-i întări pe creştini în lupta lor anti-idolatrică şi pentru a-l mângâia pe cel care este tentat să cedeze în faţa linguşirilor diavolului. Domnul Isus – relatat şi predicat în Evanghelie, cel care a dărâmat zidul de despărţire, care a creat unitatea celor două popoare (cf. Ef 2,14) şi care în fiecare zi recreează comuniunea dintre discipolii săi – este singurul care poate să-l învingă pe dezbinător şi să unifice inima noastră. De altfel, papa a afirmat asta încă din ziua care a urmat după alegerea sa, citându-l pe Léon Bloy: „Când nu este mărturisit Isus Cristos, este mărturisită mondenitatea diavolului”.

De Enzo Bianchi

(După L’Osservatore Romano, 13 martie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.