Categorii

Cinci ani ai papei Francisc şi acel discurs despre „Misterul Lunii”

„Gândindu-mă la următorul papă: un om care, din contemplarea lui Isus Cristos şi din adoraţia faţă de Cristos, să ajute Biserica să iasă din ea însăşi spre periferiile existenţiale, care s-o ajute să fie mamă fecundă care trăieşte din «dulcea şi mângâietoarea bucurie de a evangheliza»”. Înainte de a intra în conclavul care avea să-l aleagă episcop de Roma, Jorge Mario Bergoglio a schiţat cu acest cuvinte puţine şi sugestive profilul omului pe care şi-l dorea să-l vadă urcând pe scaunul lui Petru, pentru binele Bisericii şi al lumii. La expirarea celor cinci ani de pontificat bergoglian, în orgia de bilanţuri şi previziuni care se revarsă din toate părţile, discursul scurt rostit în pre-conclav de viitorul papă oferă coordonatele obiective pentru a înregistra cum a mers până acum. Şi cum va putea merge în timpul care trebuie să vină.

Discursul lui „Mysterium lunae”

În pagina de notiţe scrise cu stiloul, citită de Bergoglio în faţa colegilor cardinali, nu era niciun proiect de pontificat. Nu se vorbea despre Curia Romană, despre pedofilia clericală, despre IOR. Nu era agenda „provocărilor” de înfruntat. În puţine puncte, se atesta numai o privire asupra Bisericii, care recunoştea în termeni elementari punctul său originar, natura sa proprie şi acţiunea care-i convine.

Bergoglio a spus că Biserica „este chemată să iasă din ea însăşi” nu prin efort sau proiect propriu, ci contemplându-l şi urmându-l pe Cristos. A spus că numai Cristos poate atrage Biserica să iasă din ea însăşi şi că însuşi Cristos „bate dinăuntru pentru ca să-l lăsăm să intre”, în timp ce „Biserica autoreferenţială pretinde să-l ţină pe Cristos înlăuntrul ei şi nu-l lasă să iasă”. A găsit rădăcina patologiilor ecleziale în autoreferenţialitate, în prezumţia de autosuficienţă a Bisericii care conduce la „mondenitatea spirituală”, definită de el ca „trăirea pentru a-şi da glorie unii altora”. Acea „formă de narcisism teologic” – a spus viitorul papă – face în aşa fel încât Biserica, „fără să-şi dea seama, crede că are lumină proprie” şi „lasă să fie „Mysterium lunae” despre care vorbeau Părinţii greci şi latini din primele secole. Pentru care era evident că Biserica, asemenea lunii, trăieşte numai din lumină reflectată, când trupul său opac este luminat de harul luminos al lui Cristos.

În discursul scurt la pre-conclav, Bergoglio a sugerat că numai contemplând şi mărturisind „Mysterium Lunae” al Bisericii, non-autosuficienţa sa, dependenţa sa permanentă de har, se putea încerca „posibilele schimbări şi reforme care trebuie făcute pentru mântuirea sufletelor”. N-a prefigurat nicio inginerie a aparatelor. Niciun plan pentru „a schimba” Biserica. A făcut aluzie numai la faptul că singurele schimbări necesare şi interesante sunt acelea puse în act pentru a elimina zăvoarele şi piedicile în calea lucrării harului în dinamismul istoric real al Bisericii. Şi pentru a face mai uşoară comunicarea mântuirii aduse de Cristos.

Respiraţia Evangheliei şi auto-congestiile ecleziale

Prima predică şi primele gesturi publice ale papei Bergoglio au desfăşurat în faţa poporului lui Dumnezeu aceeaşi privire asupra Bisericii şi asupra lumii pe care noul pontif o exprimase în intervenţia scurtă la pre-conclav. „Noi putem merge cât vrem, putem edifica atâtea lucruri”, a spus papa Francisc deja în ziua de după alegerea sa pontificală, în omilia de la liturghia cu cardinalii, „dar dacă nu le mărturisim lui Isus Cristos, treaba nu merge. Vom deveni o ONG miloasă, dar nu Biserica, mireasa Domnului”.

În acei primi paşi ai pontificatului, percepţia răspândită şi recunoscătoare a unei noi respiraţii evanghelice cuprindea şi aşteptări şi speranţe crescute în trupul eclezial în perioadele precedente. La sfârşitul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, amprenta agonistică a acelui pontificat imens răsuna încă în cei care continuau şi continuă să identifice orizontul crucial al misiunii creştine cu acela al „mobilizării culturale” pentru a zăgăzui derivele spirituale ale modernităţii. Însă tocmai măreţia pontificatului combatant al lui Wojtyła, protagonismul care determina la identificarea întregului trup eclezial ca un butaş şi un produs al leadership-ului papal, a lăsat Biserica într-o stare de extenuare, de auto-congestie.

În schimb anii papei Ratzinger s-au încheiat în travaliul luptelor între alianţe crescute şi întărite în umbra orizontului comun „ratzingerist”, dezvăluit de scandalurile purulente din Vatileaks. Pentru unele dintre ele, tocmai pontificatul ratzingerian ar fi trebuit să fie volant al unui mare proiect cultural-ideologic. O „revoluţie papală”, gândite ca „vaste programme”, pentru a relansa protagonismul social şi cultura al Bisericii, pornind de la Occident, în antagonism clar cu presupusele docilităţi „secularizante” ale catolicismului post-conciliar. Însă după aceea, tocmai blândul papă-teolog, cu trecerea anilor, a ales un mod de a conduce pe care vreun teolog atent şi liber din perioada post-conciliară ar fi putut să-l definească „profetic”.

Aşa cum a spus despre el sociologul catolic Giuseppe De Rita: „Benedict al XVI-lea scrie cărţi şi dă ideea că a decis să nu comande”. În timp ce în clerul înalt se muşca şi se devora (a spus asta odată însuşi papa, vorbind seminariştilor din Roma), el nu se ocupa de asta. Vorbea despre altceva. În catehezele sale emoţionante, papa contrar popularităţii relata despre sfântul Francisc, despre sfânta Tereza de Lisieux, despre sfânta Iozefina Bakhita, prin cuvinte care erau idee de întărire pentru milioane şi milioane de creştini săraci. Fără măcar s-o spună, sugera tuturor că însuşi Domnul conduce Biserica sa şi asta îi permite să treacă şi prin dezastrele provocate de oamenii Bisericii.

Însă indecizia sa aparentă dezamăgea mai ales pe teoreticienii „papei conducător”, care în ochii lor ar fi trebuit să omologheze organigramele ecleziale cu ideologia „musculară” a bătăliilor culturale. De fapt, primii care au vorbit despre posibila demisie a papei Benedict al XVI-lea au fost capete şi personaje „ultra-ratzingeriste”, gata să lichideze ca manifestare de slăbiciune tonurile „penitenţiale” asumate de Ratzinger în faţa scandalurilor pedofiliei clericale. Papa bavarez, înălţat anterior ca un drapel identitar, pierde lovituri, şi în ochii anumitor foşti estimatori ar fi fost oportun să se înceapă a se insista asupra unuia mai „energic”, în vederea conclavului viitor.

Escamotaj ieftin

În schimb a venit papa Francisc, luat „aproape de la capătul lumii”. Imediat, prin cuvinte şi gesturi, a luat-o pe drumul care apărea mai potrivit pentru timpul prezent şi pentru o imagine de Biserică neconcentrată asupra sieşi, gata să-l urmeze pe Cristos pe drumurile lumii: a uşura structurile, a concentra privirea pe lucrurile esenţiale care hrănesc caracterul obişnuit vieţii creştine: rugăciunea, sacramentele, predilecţia faţă de cei săraci, faptele de caritate ca semn al milostivirii lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii. Eventual rărind documente, pronunţări şi ceea ce Ratzinger numea „structurile celebrative permanente”. Pentru că papa nu este administratorul unic al unei organizaţii cultural-asistenţiale. Ci simplul păzitor al credinţei apostolilor.

Poporul lui Dumnezeu l-a recunoscut imediat pe păstorul său şi a fost imediat mulţumit. „Convertirea pastorală” sugerată de noul episcop de Roma, cu respiraţia sa misionară, repeta la fiecare pas că Cristos face Biserica şi îi dă viaţă clipă de clipă. Ţinea de toate acestea şi recunoaşterea propriei sărăcii, acel „a-l lăsa pe Cristos să facă”, prin Duhul Sfânt, eliberându-se de pretenţia de a porni de la el, de la propriile idei, de la propriile calcule.

Însă cărarea luată în lumina lui „Mysterium Lunae” era prea stâncoasă şi ameţitoare pentru bandele, cercurile şi partidele clericale de orice teapă care în marele „joc de rol” din ansamblul ecleziastic continuă să se ţină ocupate, să mânuiască roluri şi funcţii, să imagineze noi „competenţe la înălţimea timpurilor”, de împărţit între clerici şi laici „profesionalizaţi”. Pentru a dezamorsa ameţelile unei posibile noi aventuri, aşa de fericit ameninţătoare faţă de orice nomenclatură clericală de tip vechi şi nou, exista un escamotaj ieftin, cu efect aproape garantat: a concentra reflectoarele precum şi neînţelegerile şi bătăliile asupra lui, asupra persoanei şi asupra figurii papei care a „îndrăznit” să se numească Francisc. A ascunde orizontul sugerat de cuvintele sale şi de gesturile sale, având mereu încredere în credibilitatea acelui vechi proverb chinezesc: când degetul arată luna, cel nesăbuit priveşte degetul.

De Gianni Valente

(După Vatican Insider, 14 martie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.