Categorii

China, acea privire comună a lui Benedict şi Francisc

Există o cale de parcurs pentru ca Biserica catolică din China să fie „pe deplin chineză şi pe deplin catolică”. Asta a indicat în urmă cu zece ani Benedict al XVI-lea cu Scrisoare către catolicii chinezi, într-un moment în care, graţie muncii răbdătoare a Secretariatului de Stat, raporturile cu Pechinul ofereau licăriri de speranţă. O parcurge Francisc, care de mai multe ori în timpul pontificatului său a trimis semnale de mare atenţie faţă de poporul chinez şi faţă de marea sa ţară. Vorbeşte despre asta într-o analiză aprofundată în noul număr din „La Civiltà Cattolica” părintele Federico Lombardi, fost director al Sălii de Presă a Vaticanului şi astăzi preşedinte al Fundaţiei Ratzinger.

Lombardi afirmă înainte de toate că atenţia papei „este răsplătită în China” şi pentru că în ochii chinezilor „Francisc are câteva avantaje faţă de predecesorii săi. Nu este un european, deci nu aparţine acelui continent de popoare colonizatoare care, mai ales în secolul al XIX-lea şi al XX-lea, au făcut ca să simtă China puterea lor militară şi povara intereselor lor economice; şi nici n-a fost implicat direct în confruntarea istorică cu ideologia comunistă şi regimurile care se inspirau din ea. Este un fiu de emigraţi care vine dintr-un alt continent şi este profund înrădăcinat într-o realitate populară la care face referinţă încontinuu. Este membru al unei familii călugăreşti care în istorie s-a apropiat de China cu respect şi cu o capacitate de dialog rodnic, care reprezintă de secole punctul cel mai înalt al raportului dintre marea ţară asiatică şi Occident”. Aşa cum atestă numele iezuiţilor precum Matteo Ricci, Adam Schall, Ferdinand Verbiest, Giuseppe Castiglione.

Părintele Lombardi scrie că „atunci când Francisc vorbeşte cu convingere despre necesitatea de a construi pacea între popoare, chinezii aud ecoul unui ideal de «armonie» care le este familiar şi, dată fiind că el nu se poate lăuda cu nicio putere militară sau economică, nu au niciun motiv să se îndoiască de sinceritatea sa”. Graţie şi acelei „culturi a întâlnirii” pe care Bergoglio nu numai că o propune ci „se angajează s-o trăiască”.

Există unii care consideră excesive cuvintele de deschidere şi de simpatie faţă de China folosite de papa, de exemplu în interviul cu Francesco Sisci pentru Asia Times, însă privirea pozitivă „empatia” – alt termen foarte iubit de Francisc – „devin – explică Lombardi – tocmai provocarea de care are nevoie interlocutorul pentru a face acel pas înainte care-l duce dincolo de limita care până acum îl închidea în sine şi îl reţinea”. Printre mesajele papei care trezesc interes mai mare în China este „insistenţa sa asupra solidarităţii”, atenţia „faţă de cei săraci şi denunţarea formelor de exploatare” , „condamnarea dură a oricărei forme de corupţie” şi atenţia faţă de păzirea „casei comune” exemplificată de enciclica Laudato si’.

În articolul publicat de revista iezuiţilor se amintesc, cu privire la situaţia chineză, „consecinţele foarte grave ale unei lungi perioade de difuzare sistematică a ideologiei atee şi antireligioase şi de distrugere a valorilor sociale şi morale ale tradiţiei, după care urmează un ghiont spre progresul economic, care răspândeşte o mentalitate nu mai puţin materialistă decât precedenta. Şi ţesutul familial tradiţional şi echilibrul demografic au fost profund tulburate şi zguduite de violenta „politică a copilului unic”. În faţa la toate acestea este prezentă în China o „renaştere a religiosului” şi până şi autorităţile politice „îşi dau seama că dimensiunea religioasă trebuie recunoscută ca o componentă permanentă a realităţii vieţii şi ca o contribuţie importantă la armonia şi la coeziunea societăţii”. Aici se inserează mesajul milostivirii pe care-l repetă Francisc, invitând nu numai pe catolici ci întregul popor chinez „să se reconcilieze cu istoria sa, inclusiv cu luminile sale şi umbrele sale, inclusiv cu greşelile înseşi”.

Cât priveşte Biserica chineză, Lombardi aminteşte solidaritatea „mereu manifestată clar de papi” creştinilor din acea ţară. În lunga perioadă a „Revoluţiei culturale” (1966-1976) persecuţia i-a unit pe toţi catolicii – nu numai pe cei care nu au aderat la Asociaţia patriotică, ci şi pe cei care au aderat la ea – şi, în afară de ei, pe toţi credincioşii de orice credinţă religioasă. Mesajele papei Bergoglio despre milostivire şi despre reconciliere, culminate în recentul An Jubiliar (care în China a fost foarte urmărit, cu deschiderea a sute de „porţi ale milostivirii” în toată ţara), „sunt – scrie Lombardi – deosebit de pertinente pentru comunitatea catolică chineză, care a trăit în interiorul său, şi continuă să trăiască, diviziuni şi tensiuni care au urmat după persecuţiile şi presiunile îndurate şi după diferitele modalităţi asumate pentru a răspunde la ele sau pentru a se adapta la el”.

„La Civiltà Cattolica” afirmă aici, dincolo de interpretări parţiale şi adesea în mod interesat deviante, „continuitatea clară” a lui Francisc cu predecesorul său, „a cărui Scrisoare punea unitatea Bisericii pe primul loc şi arăta calea pentru a o realiza în comuniune, în caritate şi în disponibilitate la atitudini concrete şi reciproce de milostivire şi de reconciliere la diferitele niveluri ale vieţii ecleziale, între episcopi, preoţi şi credincioşi”.

Chiar dacă situaţia s-a îmbunătăţit, nu lipsesc încă tensiuni interne, care „oricât de comprehensibile ar fi în lumina trecutului – afirmă părintele Lombardi – sunt unul dintre principalele obstacole pe calea mărturiei, a credibilităţii şi a elanului apostolic al camunităţii catolice, şi de aceea trebuie depăşite cu curaj”. Autorul articolului aminteşte „tradiţia formidabilă de angajare reală de caritate” a Bisericii chineze, care şi aici este „un spital de campanie”, aşa cum doreşte papa, şi „asta favorizează mult o primire pozitivă a sa din partea societăţii chineze”. Perspectiva comună între Benedict al XVI-lea şi succesorul său se poate sintetiza „în relansarea evanghelizării”.

„Comunitatea catolică se naşte, creşte, lucrează şi îşi dă contribuţia în realitatea chineză – mai scrie Lombardi – nu în virtutea unei legături externe şi străine, ci ca rod al seminţei Evangheliei… Comunitatea catolică din China vrea şi trebuie să fie pe deplin chineză, vrea să fie pentru China, pentru a-i oferi Evanghelia lui Isus fără a căuta nimic pentru ea însăşi, ci numai pentru a sluji binele persoanelor şi al poporului. Dar pentru a fi cu adevărat aşa şi a aduce roadele sale nu trebuie să fie despărţită de comunitatea catolică universală, pentru că tocmai din unirea vie cu aceasta, cu rădăcinile sale de credinţă şi bogăţiile tradiţiei sale şi ale experienţelor sale, ea îşi scoate vitalitatea sa şi profunzimea inspiraţiei sale şi a doctrinei sale. Despărţite de comunitatea universală, Bisericile particulare simt că urmează să piardă o dimensiune esenţială proprie”.

În această prerogativă îşi află sensul „problema contactelor şi a dialogului autorităţii care guvernează Biserica catolică universală – Sfântul Scaun – cu autorităţile Republicii Populare Chineze” care astăzi sunt în desfăşurare şi care au ca scop „să garanteze comunităţii catolice din China condiţiile esenţiale pentru ca să poată fi ea însăşi, să trăiască şi să-şi desfăşoare slujirea în cel mai bun mod, adică fiind în acelaşi timp pe deplin chineză şi pe deplin catolică, inserată în poporul său şi părtaşă a comunităţii universale a Bisericii”.

Lombardi aminteşte „perioada dură a diviziunilor dintre catolici şi în episcopat”, după crearea, în 1957, a Asociaţiei Patriotice şi hirotonirile de episcopi valide dar fără aprobarea papei. În timp ce de la Roma erau acordate „facultăţi speciale” episcopilor rămaşi în comuniune cu Petru, aşa încât să le permită lor să hirotonească noi episcopi în mod autonom, datorită stării de necesitate. O fafză pe care Sfântul Scaun o consideră depăşită definitiv, dat fiind că acelaşi papă Ratzinger a reevocat „facultăţile speciale”. „Există – explică Lombardi – un număr crescând de episcopi «ilegitimi», aderenţi la Asociaţie, care cer în manieră rezervată şi obţin comuniunea cu Sfântul Părinte, aflându-se astfel în condiţia de a fi recunoscuţi de cele două părţi. Acestei situaţii, impropriu descrise ca o coexistenţă a unei «Biserici clandestine» şi a unei «Biserici patriotice» în tensiune între ele, vrea să pună capăt cu claritate şi hotărâre Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea”, oferind indicaţii pentru participarea credincioşilor la celebrările euharistice cu un „înţelept spaţiu de evaluare şi discernământ celor interesaţi” şi propunând „ca evident şi indiscutabil obiectivul de a ajunge să constituie o Conferinţă Episcopală unită”.

Tot Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea doreşte „în mod explicit reluarea unui dialog al Sfântului Scaun cu autorităţile chineze, recunoscând că în viaţa Bisericii nu trebuie să fie considerat normal faptul de a se afla într-o situaţie de «clandestinitate»”. Un dialog care „trebuie să tindă înainte de toate să rezolve problemele deschise cu privire la numirea episcopilor (este necesar ca să se recunoască faptul că mandatul hirotonirii trebuie să vină de la papa); în afară de asta poate să tindă să faciliteze exercitarea deplină a credinţei catolicilor respectând o libertate religioasă autentică şi, în sfârşit, normalizarea raporturilor dintre Sfântul Scaun şi guvernul de la Pechin”.

După câţiva ani de răceală, acest dialog „a fost reluat sistematic în timpul pontificatului lui Francisc, graţie noului climat care s-a creat”. „Realismul sănătos” la care invită papa „comportă – afirmă părintele Lombardi – o privire atentă asupra realităţii efective, care adesea nu este descrisă în mod adecvat de definiţiile formale. De fapt, acestea prezintă riscul de a fi abstracte sau de a trasa graniţe rigide între «alb» şi «negru», care nu dau cont despre complexitatea şi despre varietatea situaţiilor. De aceea abordarea lui Francisc insistă asupra «discernământului», pentru ca în aplicarea principiilor generale la situaţiile concrete să se ţină cont de circumstanţe şi aspecte particulare, aşa încât să se ajungă la o evaluare de ansamblu mai adecvată a atitudinilor care trebuie asumate şi a deciziilor care trebuie luate”.

Biserica din China – conclude articolul din „La Civiltà Cattolica” – „pe deplin chineză, trebuie să se angajeze cu elan reînnoit în misiunea de evanghelizare, pentru a contribui în modul cel mai eficace la binele poporului chinez, cu mesajul său religios şi moral şi cu angajarea sa caritativă şi socială: aceasta este prima şi cea mai mare urgenţă. În această operă ea este însoţită şi susţinută de atenţia şi simpatia sinceră a papei Francisc faţă de poporul chinez şi de solidaritatea şi unirea spirituală cu Biserica catolică universală. Dialogul Sfântului Scaun cu autorităţile Republicii Populare Chineze tinde exclusiv să pună Biserica catolică chineză în cele mai bune condiţii pentru a desfăşura această misiune, coerent cu natura sa religioasă”.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 2 noiembrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.