Categorii

Celli: iată ce ne învaţă Tereza, „Patroana misiunilor”

La 14 decembrie 1927, exact cu 90 de ani în urmă, Pius al XI-lea a proclamat-o pe sfânta Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe co-patroană a misiunilor, împreună cu sfântul Francisc Xaveriu. Chiar ea, carmelitana care şi-a consumat scurta şi fragila sa viaţă – a murit la numai 24 de ani – între zidurile Carmelului din Lisieux, în aparenţă aşa de departe de trudele şi de problemele ţinuturilor care atunci se numeau „ţări de misiune”.

Arhiepiscopul Claudio Maria Celli a dedicat deja în 1969 propria teză de doctorat în teologie vocaţiei misionare a Terezei. El vede şi astăzi în alegerea papei Pius al XI-lea o sugestie profetică şi rodnică pentru toţi cei chemaţi să dea propria contribuţie acţiunii apostolice a Bisericii. Precum şi un antidot la orice reducţie ideologică a dinamismului propriu al misionarităţii creştine. Incomparabilă faţă de orice formă de propagandă culturală sau religioasă.

Tereza de Lisieux povesteşte dorinţa sa de a fi misionară. Dar atunci pentru ce alege să intre într-o mănăstire de claustrare?

Viaţa Terezei de Lisieux arată în manieră definitivă inconsistenţa anumitor contrapoziţii între „viaţă activă” şi „viaţă contemplativă”. În ea vocaţia carmelitană nu este niciodată separată de o grijă apostolică ce are ca orizont lumea. „Aş vrea să fiu misionară, nu numai pentru câţiva ani, aş vrea să fi fost aşa încă de la crearea lumii, şi să fiu aşa până la sfârşitul veacurilor”, scrie Tereza în jurnalul său. Dorinţa sa a părut chiar să se concretizeze, când s-a oferit să participe la întemeierea unui carmel la Hanoi. Dar în acelaşi timp se manifestaseră primele simptome ale tuberculozei, care o va consuma în scurt timp.

Care este pentru Tereza scopul oricărei griji apostolice?

Mântuirea sufletelor. „Ceea ce veneam să fac la Carmel”, scrie Tereza, „am declarat la picioarele lui Isus Ostie, în examinarea care a precedat depunerea voturilor: am venit pentru a mântui sufletele, şi în special pentru a mă ruga pentru preoţi”. Asta, pentru Tereza, înseamnă un singur lucru: „a-l iubi pe Isus şi a-l face iubit”. A cere să fie atrasă de El pentru a atrage la El pe toţi ceilalţi. Tereza îşi dă seama că va putea să-i dăruiască lui Cristos numai sufletele pe care El însuşi i le va anterior. Dumnezeu face să se dorească ceea ce se vrea să se dăruiască. Este „dinamica dorinţelor”, aşa de prezentă în toată viaţa Terezei. Numai din întâlnirea şi din iubirea faţă de Isus se naşte grija apostolică. Nu este o pulsiune auto-produsă. Şi eficacitatea apostolică – recunoaşte încă de la început Tereza – este dar al lui Dumnezeu, care se poate cere numai în rugăciune. Ea scrie că „a face bine sufletelor, fără ajutorul lui Dumnezeu, este la fel de imposibil ca a face să strălucească soarele în timpul nopţii”. Numai Cristos însuşi, fiind viu şi activ, poate atrage la sine sufletele. Fără El, activitatea oricărui apostol este inutilă, destinată să fie fără rod.

Oferirea totală de sine este propunerea de viaţă „eroică” ce îi este propusă la Carmel.

O oferire de sine care Terezei îi apare „mare şi generoasă”. Dar apoi ea îşi dă seama că este departe de a şi-o putea însuşi. La prima misiune care îi este încredinţată în mănăstire, drept colaboratoare în creşterea spirituală a novicelor, îşi dă seama că misiunea de „a pătrunde în sanctuarul sufletelor” este „mai presus de forţele mele”.

Această descoperire ce anume trezeşte în ea?

Mica Tereză mai întâi scrutează cu umilinţă această incapacitate a sa, gândind că descoperirea motivului propriilor limite îi va permite să găsească remedii. Apoi, recunoscând propria limită de creatură, îşi dă seama că dacă Isus o cheamă să favorizeze mântuirea sufletelor, numai Isus însuşi îi poate da mijloacele pentru a-şi îndeplini misiunea sa. Urmând această cale, are loc pentru ea o cotitură.

În ce constă?

În descoperirea că însăşi opera apostolică este operă a lui Cristos şi manifestă realitatea cea mai intimă a misterului lui Dumnezeu, adică milostivirea sa care iartă şi vindecă. Dumnezeu însuşi vrea să se înjosească pentru a intra în comuniune cu cel care are nevoie. Cu cât omul este mai mizerabil, cu atât Domnul se înjoseşte mai mult pentru a-l atrage la sine. Izvorul oricărei misionarităţi umane este misionaritatea însăşi a iubirii lui Dumnezeu, venirea sa în întâmpinarea oamenilor şi îmbrăţişarea lor. Tereza experimentează că nu mai este ea, carmelitana mică, ce „acţionează apostolic”, ci este însuşi Dumnezeu care exercită pe pământ, în manieră nouă, milostivirea sa faţă de oameni. Punctul de plecare, punctul de început al operei misionare nu este dispoziţia şi fervoarea apostolică a unei fiinţe umane, chiar şi cea mai sfântă, ci numai lucrarea divină a lui Dumnezeu milostiv, care vrea să mântuiască şi pentru aceasta este dispus să dea fiecărui om iertarea.

Papa Francisc, citându-l pe papa Ratzinger, repetă mereu că Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie. O dinamică amintită încontinuu şi de Tereza de Lisieux.

„Atrage-mă, noi vom alerga la mirosul miresmelor tale”, este scris în Cântarea Cântărilor. Acel text din Cântarea Cântărilor o impresionează pe Tereza. Ea recunoaşte că atracţia este dinamica proprie cu care se comunică opera de mântuire şi răscumpărare a lui Cristos. Este „Delectatio” sau „dilectio”, atracţia iubitoare a harului, cum o numea sfântul Augustin. Şi această atracţie a lui Cristos este unica forţă dinamică a oricărei munci apostolice. Apostolul, misionarul, este cel care poate atrage pe alţii la Cristos numai pentru că el este atras la rândul său. Numai pentru că prin intermediul lui se exercită atracţia lui Cristos. „Atrăgându-mă”, scrie Tereza, „atrageţi sufletele pe care le iubesc: Acest cuvânt simplu, «atrage-mă», este suficient”.

Ce sugerează toate acestea cu privire la opera apostolică şi misionară a Bisericii?

Într-o epocă în care şi în Biserică atenţia pare concentrată în întregime pe mijloace şi metode pentru „a anima creştineşte” lumea, uneori par dispărute de la orizont cuvintele lui Isus, care oferă un criteriu definitiv pentru a considera orice slujire apostolică sau eclezială: „Ni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl meu care m-a trimis”. Tereza recunoaşte că misiunea este în întregime acolo, în această forţă de atracţie a harului care lucrează în cel care este unit cu Cristos: „Cu cât voi spune mai mult: «atrage-mă» – scrie în jurnalul său – cu atât mai mult sufletele care se vor apropia de mine (sărmană, mică epavă de fier inutilă, dacă m-aş îndepărta de cavalerul divin) vor alerga rapid la revărsarea miresmelor Iubitului lor”.

O modalitate care apare incomparabilă cu propagandele şi cu sistemele proiectate pentru a insufla în oameni credinţe şi convingeri, chiar şi religioase…

Tereza repetă că acela care este atras de harul lui Cristos se mişcă „fără constrângere” şi „fără efort”. Şi numai aşa devenim creştini. Forţa activă a lui Cristos viu atrage la sine astfel inimile oamenilor, fără constrângere, şi nu prin efectul parcursurilor obositoare şi al drumurilor grele de pregătire şi formare.

Sunt unii care spun că în opera apostolică/misionară mai întâi vine vestirea, propunerea „adevărurilor creştine”, şi apoi vin activităţile de ajutor, faptele de caritate şi milostivire. Ce sugerează în această privinţă sfânta din Lisieux?

În Tereza nu se regăseşte această dialectică a priorităţilor între vestire şi fapte, nici măcar în formă nuanţată. Pentru ea opera apostolică trece mereu prin gesturile concrete ale carităţii fraterne. Ajunge la existenţele reale ale celui care trăieşte în condiţia pământească nu drept „Caritas”. Ea repetă că „pe pământ caritatea fraternă este totul. Dumnezeu este iubit în măsura în care ea este practicată”. Şi asta pentru că fiecare gest de caritate nu este aplicarea practică a unei învăţături corecte, ci este un gest realizat de Cristos însuşi, care mişcă sufletele unite cu El: „Îl simt, când sunt caritabilă”, recunoaşte Mica Tereză, „numai Isus e cel care acţionează în mine”.

Dar după aceea, pentru Tereza ajunge boala şi apropierea morţii. Ce efect au toate acestea asupra grijii sale apostolice?

Condiţia bolii, şi apoi moartea, mortifică şi la sfârşit elimină în mod fatal orice impuls de prozelitism, orice fervoare de militantism. În schimb Tereza priveşte la moarte ca trecere la o condiţie care va face mai eficace şi rodnică vocaţia sa apostolică. Ea ştie deja că „îşi va petrece cerul său ca să facă bine pe pământ”. Credinţa Terezei în viaţa viitoare nu este o fericită dar inactivă contemplare a lui Dumnezeu, ci deschidere spre o activitate apostolică mai intensă. „Mult mai mult decât aici pe pământ, eu voi fi utilă sufletelor care îmi sunt dragi”. Ar fi suficientă această încredere, încrederea în eficacitatea comuniunii sfinţilor, ca să marcheze diferenţa substanţială care distinge opera apostolică de orice formă de mobilizare propagandistă pentru a căuta noi „adepţi”.

În afară de toate acestea, Tereza a fost aleasă ca „soră spirituală” a doi misionari, pe care-i însoţea cu rugăciunile sale. Unul şi-a desfăşurat misiunea în China. Ce poate sugera astăzi Tereza patroană a misiunilor creştinilor din acea ţară?

Eu cred că Tereza poate să fie un punct de referinţă şi pentru Biserica din China. Papa Benedict, în Scrisoarea către catolicii chinezi, a scris că şi ei nu sunt chemaţi numai să supravieţuiască în dificultăţi, ci şi să vestească Evanghelia, adică „să-l iubească pe Isus şi să-l facă iubit”, în condiţiile concrete în care se află. În asta, Tereza poate să fie de întărire pentru fiecare dintre ei. Ea care l-a iubit pe Isus şi l-a făcut iubit şi în condiţia de boală şi de suferinţă în care se afla.

Şi ce ne poate sugera nouă tuturor?

Multe lucruri. Poate furniza şi antidoturi la caracterul abstract îngâmfat al anumitor proiecte sprijinite pe etalarea propriilor raţionament şi a capacităţilor umane. Ori pe pretinsa abilitate de a impune un anumit discurs. Poate întări pe cel care suferă datorită insuccesului unei dedicări apostolice sincere. Dar mai ales, aşa cum a sugerat papa Benedict al XVI-lea, toţi putem să ne bucurăm de faptul că „drumul parcurs de Tereza este la îndemâna tuturor”, tocmai pentru că „este drumul încrederii totale în Dumnezeu”.

De Gianni Valente

(După Vatican Insider, 14 decembrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.