Categorii

Cei 14 noi cardinali ai Bisericii Catolice

Louis Raphaël I Sako

Patriarh de Babilonia al caldeilor

Vine din martirizatul Irak, din Zakho, un oraş pus la limita de nord a ţării, la graniţa dintre Turcia şi Siria, patriarhul de Babilonia al caldeilor Louis Raphaël I Sako. Este călăuza spirituală a celei mai mari Biserici orientale prezente în ţara irakiană care, conform tradiţiei, a fost întemeiată de apostolul Toma. Şi a trăit îndelung şi în alte localităţi care, din păcate, au redobândit notorietate datorită devastărilor, războiului şi atrocităţilor comise de aşa-numitul Stat Islamic: e suficient să amintim Mosul şi Kerkuk.

Născut la 4 iulie 1948, s-a transferat după aceea de la Zakho chiar la Mossul, unde a făcut studiile primare. După aceea a intrat în seminarul local „Saint Jean” ţinut de părinţii dominicani. Hirotonit preot la 1 iunie 1974, a desfăşurat slujirea pastorală la catedrala din Mosul, unde a rămas până în 1979, an în care a fost trimis la Roma pentru a completa formarea. A frecventat Institutul Pontifical Oriental, unde în 1983 a obţinut doctoratul în patrologie orientală. În 1984 a obţinut şi licenţa în jurisprudenţă islamică la Institutul Pontifical de Studii Arabe şi de Islamistică.

După aceea s-a transferat la Paris, la Universitatea din Sorbona, unde în 1986 a obţinut doctoratul în istorie. Întors la Mossul în acelaşi an, a devenit paroh la „Ajutorul veşnic”. Din 1997 până în 2002 a ocupat funcţia de rector al seminarului patriarhal din Bagdad. Întors din nou la Mosul, a reluat conducerea parohiei „Ajutorul veşnic” până la alegerea din partea sinodului Bisericii caldee ca arhiepiscop de Kerkuk, la 24 octombrie 2002. Ioan Paul al II-lea a acordat asentimentul pontifical numirii la 27 septembrie 2003.

La 14 noiembrie în acelaşi an a fost consacrat episcop într-un loc simbol din Mossul: mănăstirea „Sfântul Gheorghe” a călugărilor antonieni ai sfântului Ormisda al caldeilor, a cărei faţadă a fost devastată de miliţienii ISIS în 2015 din cauza configuraţiei sale arhitectonice deosebite: de fapt, a fost construită cu cărămizi şi deschideri în aşa fel încât să reprezinte o mare cruce. Consacratorul principal a fost arhiepiscopul emerit de Kerkuk, André Sana, împreună-consacratori arhiepiscopul de Mosul, Paulos Faraj Rahho şi episcopul Shlemon Warduni, titular de Anbar al caldeilor. Începuse de puţin timp războiul în Irak, care s-a terminat abia în decembrie 2011, când arhiepiscopul Sako a trebuit să înfrunte problemele legate de violenţa răspândită, de ură şi de sărăcirea populaţiei. Cu venirea şi proclamarea Statului Islamic, situaţia creştinilor, în special în zonele din nordul ţării, a devenit tot mai dură. În afară de atacurile teroriste şi de persecuţii, a trebuit să se facă faţă exodului masiv al caldeilor. Prelatul a încercat mereu dialogul şi pacea cu majoritatea islamică, şi în momentele de tensiune mai mare, ca atunci când biserici şi instituţii au fost obiectiv de atentate sângeroase. Deschideri la dialog reafirmate şi cu ocazia primei Liturghii duminicale prezidate în noua biserică „Sfântul Paul”, ridicată la zece kilometri de Kerkuk, care a fost primul loc de cult creştin construit în Irak de la căderea lui Saddam Hussein în 2003.

La 31 ianuarie 2013, în cursul sinodului Bisericii caldee convocat la Roma de Benedict al XVI-lea după renunţarea cardinalului Emmanuel al III-lea Delly, a fost ales patriarh de Babilonia. Şi apoi la 1 februarie, papa Ratzinger i-a acordat ecclesiastica communio, care a fost semnificată public prin celebrarea euharistică publică în bazilica vaticană la 4 februarie.

De când este la conducerea caldeilor, acţiunea sa s-a concentrat asupra exortaţiei la speranţă şi la convieţuire, cu numeroase intervenţii publice în apărarea creştinilor irakieni. Preşedinte al adunării episcopilor catolici din Irak, este membru al celui de-al paisprezecelea consiliu ordinar al secretariatului general al Sinodului Episcopilor, al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale şi al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios.

A dedicat studii şi articole despre părinţii Bisericii, despre care a publicat şi unele cărţi.

Luis Francisco Ladaria Ferrer

Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei

Mai întâi a promova şi după aceea, dacă este necesar, a tutela credinţa catolică: acesta este spiritul cu care iezuitul Luis Francisco Ladaria Ferrer a trăit şi a acţionat mereu, ca student, ca profesor şi în funcţiile la care pontifii l-au chemat datorită pregătirii sale teologice şi stilului său deschis de ascultare şi de atenţie.

Spaniol, s-a născut la 19 aprilie 1944 la Manacor, al doilea oraş din insula Mallorca după Palma. A frecventat liceul de la colegiul iezuit antic şi prestigios „Nuestra Señora de Montesión” din Mallorca. Întâlnirea cu acea comunitate de iezuiţi l-a făcut să intre, la 17 octombrie 1966, în Societatea lui Isus – depunând voturile în 1968 – după ce a obţinut doctoratul în jurisprudenţă la Universitatea din Madrid.

În capitala spaniolă, la Universitatea Pontificală Comillas, a făcut studiile de filozofie, înainte de a se transfera la Frankfurt, în Germania, pentru a aprofunda teologia în Facultate din Sankt Georgen. Acolo, între alţii, i-a avut ca profesori pe Alois Grillmeier, devenit după aceea cardinal, Otto Semmelroth şi Herman Josef Sieben. La 29 iulie 1973 a fost hirotonit preot de episcopul de Mallorca, Teodoro Ubeda. După aceea a obţinut doctoratul în teologie în 1975 la Universitatea Pontificală Gregoriana, cu teza despre „Duhul Sfânt în sfântul Ilariu de Poitiers”, urmând învăţătura patrologului Antonio Orbe, precum şi a lui Juan Alfaro şi Zoltan Alszeghy.

Întors în Spania, între 1975 şi 1984 a fost profesor de teologie dogmatică la Facultatea de Teologie de la Universitatea Pontificală Comillas. După aceea, din 1984, a fost profesor ordinar al Facultăţii de Teologie de la Universitatea Pontificală Gregoriana, unde din 1986 până în 1994 a desfăşurat şi rolul de vice-rector.

A ocupat numeroase şi importante funcţii la nivel internaţional. Îndeosebi, între 1992 şi 1997 a fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, devenind secretar general al ei din 2004 până în 2009. La 9 iulie 2008, Benedict al XVI-lea l-a numit arhiepiscop titular de Tibica şi secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, unde a fost consultant încă din 1995. A primit consacrarea episcopală la 26 iulie 2008, în bazilica „San Giovanni in Laterano”, de la cardinalul Tarcisio Bertone, care a ocupat aceeaşi funcţie a sa în timpurile în care era prefect cardinalul Ratzinger.

Preşedinte al Comisiei de studiu despre diaconatul femeilor de la 2 august 2016, la 1 iulie 2017 a fost pus de papa Francisc la conducerea fostului Sfânt Oficiu. În afară de asta este preşedinte al Comisiei Pontificale Ecclesia Dei, al Comisiei Pontificale Biblice şi al Comisiei Teologice Interna?ionale.

În cadrul Curiei Romane este consultant al Congregaţiei pentru Episcopi, al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi face parte din comitetul ştiinţific al fundaţiei vaticane Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea.

A publicat şaisprezece cărţi, dintre care multe traduse în diferite limbi, şi peste o sută cincizeci de articole în reviste teologice. I-au fost conferite doctorate honoris causa de Universitatea Pontificală din Salamanca la 19 mai 2014, de Institutul Pontifical „Ioan Paul al II-lea” pentru Studii despre Căsătorie şi Familie din Roma la 28 noiembrie 2012 şi de Facultatea Pontificală de Teologie din Varşovia la 4 octombrie 2010.

Angelo De Donatis

Vicar general al Sanctităţii Sale pentru dieceza de Roma

şi arhipăstor al bazilicii papale „San Giovanni in Laterano”

„Preot roman până la măduvă”, portret în care se recunoaşte pe deplin, Angelo De Donatis, este esenţialmente om al rugăciunii şi al interiorităţii, foarte apropiat de clerul din Roma prin rolul său de formator şi de părinte spiritual al mai multor generaţii de seminarişti şi de preoţi. Un privilegiat punct de observaţie pe care papa Francisc l-a ales să-l valorizeze chemându-l să desfăşoare slujirea de vicar general pentru dieceza sa.

Originar din Salento, s-a născut la 4 ianuarie 1954 la Casarano, în provincia Lecce şi în dieceza de Nardò-Gallipoli. A fost elev al seminarului din Taranto şi apoi al Seminarului Pontifical Roman Major. A făcut studiile filozofice la Universitatea Pontificală Laterană şi pe cele teologice la Universitatea Pontificală Gregoriana, unde o obţinut licenţa în teologie morală.

La 12 aprilie 1980 a fost hirotonit preot pentru clerul din Nardò-Gallipoli. Şi din 28 noiembrie 1983 este încardinat în dieceza de Roma, deşi menţine o puternicăî legătură cu rădăcinile sale, aşa încât în 2017 primeşte şi distincţia de cetăţean de onoare de Casarano. Tot în 1980 a început slujirea romană în parohia „San Saturnino”, mai întâi colaborator, apoi ca vicar parohial, desfăşurând şi activitatea de profesor de religie.

După aceea, între 1988 şi 1990, a fost ataşat la secretariatul general a vicariatului şi, în acelaşi timp, vicar parohial la „Santissima Annunziata a Grotta Perfetta”. În 1989 a fost admis în Ordinul ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim cu gradul de cavaler şi a fost arhivar al secretariatului colegiului cardinalilor, ocupând funcţia până în 1991.

Între timp, în 1991 a început să conducă oficiul pentru cler de la vicariatul de Roma (rămânând acolo până în 1996) şi să desfăşoare slujirea ca director spiritual la Seminarul Pontifical Roman Major, unde, timp de treisprezece ani, a avut ocazia să cunoască de aproape parcursul de formare şi de creştere al preoţilor.

În 2003 a fost numit paroh de „San Marco evangelista al Campidoglio” şi, în acelaşi timp, a asumat activitatea pentru formarea permanentă a clerului, unde a devenit responsabil în 2014. În cadrul vicariatului a fost şi membru al consiliului prezbiteral diecezan şi al colegiului consultanţilor. În afară de asta, a avut funcţia de asistent pentru dieceza de Roma al asociaţiei naţionale familiale a clerului şi de asistent spiritual al asociaţie „Don Andrea Santoro”, preotul roman fidei donum ucis în Turcia în 2006.

În Postul Mare din 2014, papa Francisc i-a cerut să ţină meditaţiile pentru exerciţiile spirituale ale Curiei Romane, la casa „Divin Maestro” din Ariccia, despre tema „purificării inimii”.

La 14 septembrie 2015 a fost ales episcop titular de Mottola şi numit auxiliar de Roma, cu funcţia de a se ocupa de formarea clerului. La 9 noiembrie a primit consacrarea episcopală de la papa Francisc în bazilica „San Giovanni in Laterano”. Ca motou a ales Nihil caritate dulcius („Nimic nu este mai dulce decât iubirea”), luat din De officiis ministrorum al sfântului Ambroziu.

Din 2016 rector al bisericii „San Sebastiano al Palatino”, la 26 mai 2017 a fost numit de pontif vicar general al său pentru dieceza de Roma şi ridicat la demnitatea arhiepiscopală. A început slujirea la 29 iunie, în solemnitatea patronală a sfinţilor Petru şi Paul, cu o rugăciune de încredinţare pentru dieceză compusă personal. În această funcţie este, printre altele, arhipăstor al bazilicii „San Giovanni in Laterano”, mare cancelar al Universităţii Pontificale Laterane şi preşedinte al Operei Romană Pelerinaje. În afară de asta, prezidează Conferinţa Episcopală din Lazio.

Giovanni Angelo Becciu

Substitut pentru Afacerile Generale de la Secretariatul de Stat

şi delegat special la Ordinul Militar Suveran de Malta

Reprezentant al papei în patru continente, după aceea apropiatul său colaborator ca substitut din 2011 până în 2018 şi apoi ca prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor: acesta este în sinteză itinerarul biografic al lui Angelo Becciu, născut la Pattada (Sassari) din Antonio şi Antonia Curzu la 2 iunie 1948. Primul născut din cei cinci fraţi, după parcursul liceal, a studiat filozofia şi teologia în Facultatea de Teologie din Cuglieri, condusă de iezuiţi, petrecând ultimul an formativ în seminarul şi în facultatea din Cagliari.

Hirotonit preot în biserica parohială „Santa Sabina” la Pattada de episcopul Francesco Cogoni la 27 august 1972, a desfăşurat timp de şapte ani slujirea pastorală în dieceza sa de Ozieri. După aceea a fost trimis la Roma, a frecventat Academia Pontificală Ecleziastică şi a obţinut doctoratul în drept canonic la Universitatea Pontificală „Sfântul Toma de Aquino” (Angelicum).

A intrat în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun la 1 mai 1984, şi timp de peste şaisprezece ani a prestat propria lucrare în şapte reprezentanţe pontificale din patru continente (Republica Centrafricană, Sudan, Noua Zeelandă, Liberia, Marea Britanie, Franţa, Statele Unite ale Americii). La 15 octombrie 2001, Ioan Paul al II-lea l-a numit nunţiu apostolic în Angola şi arhiepiscop titular de Roselle, veche dieceză din Etruria, şi o lună mai târziu, la 15 noiembrie, i-a încredinţat şi reprezentanţa pontificală din São Tomé e Principe. La 1 decembrie din acelaşi an la Pattada a fost hirotonit episcop de secretarul de stat, cardinalul Angelo Sodano. Lunga sa misiune în Angola, în timpul căreia printre altele a vizitat diecezele din marea ţară africa, a culminat cu vizita la Luanda, de la 20 la 23 martie 2009, a lui Benedict al XVI-lea, găzduit în nunţiatura apostolică.

Patru luni mai târziu, la 23 iulie 2009, pontiful l-a numit nunţiu apostolic în Cuba, unde a promovat dezvoltarea raporturilor Sfântului Scaun cu autorităţile civile, susţinând acţiunea episcopatului şi angajarea catolicilor.

La 10 mai 2011, Benedict al XVI-lea l-a chemat în Secretariatul de Stat ca substitut pentru afacerile generale, numindu-l, la 15 iunie 2011, şi consultant al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. În slujba directă a doi papi, l-a însoţit pe Benedict al XVI-lea în ultimele sale călătorii internaţionale (Croaţia, Spania, Germania, Benin, Mexic şi Cuba, Liban). După renunţarea lui Benedict al XVI-lea la pontificat, în timpul scaunului vacant, ca substitut a asigurat conducerea Secretariatului de Stat şi a fost primul care a primit ştirea alegerii noului episcop de Roma. Confirmat în funcţie la 31 august 2013 de papa Francisc, l-a urmat în călătoriile internaţionale şi în cele italiene. Între altele, în cei şapte ani petrecuţi ca substitut în Secretariatul de Stat a înfruntat cu fermitate perioada dificilă a sustragerii de documente rezervate şi în diferite intervenţii a demonstrat apreciere pentru munca desfăşurată de întregul personal, subliniind slujirea tăcută şi eficace a marii majorităţi a angajaţilor, atât ecleziastici cât şi laici.

Pentru a urmări reforma Ordinului Militar Suveran de Malta, la 2 februarie 2017 pontiful l-a numit delegat special al său la acest Ordin.

După anunţarea numirii sale de cardinal, la 26 mai papa l-a ales ca prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor şi a dispus că va lua în posesie noua funcţie la 1 septembrie.

Konrad Krajewski

Elemosinier al Sanctităţii Sale

„Nu vei fi un episcop de birou, nici nu vreau să te văd în spatele meu în timpul celebrărilor. Vrea să te ştiu mereu printre oameni. Tu va trebui să fii prelungirea mâinii mele pentru a duce o mângâiere săracilor, celor dezmoşteniţi, celor din urmă”. Din acea zi, când papa Francisc i-a comunicat decizia de a-l numi elemosinier al său – numire făcută publică la 3 august 2013 – părintele Konrad Krajewski (pentru că „părinte” este unicul titlu cu care îi place să fie numit) umblă în lungul şi în latul Romei şi în împrejurimi pentru a duce solidaritatea directă a pontifului celor din urmă şi celor „rebutaţi”.

Născut la 25 noiembrie 1963 la ŁódŸ, în Polonia, din părinţi ambii profesori, de copil avea un caracter viu, aşa încât cateheta sa, o soră, a decis să amâne un an prima sa împărtăşanie. Crescut în mişcarea catolică, şi astăzi îi trăieşte spiritualitatea, participând punctual în fiecare an la pelerinajul tradiţional pe jos la Częstochowa.

După ce a terminat studiile liceale, în 1982 a intrat în seminarul din dieceza natală. La 13 iunie 1987 l-a întâlnit pentru prima dată pe Ioan Paul al II-lea: în acea zi, în timpul celei de-a treia călătorii în Polonia, papa Wojtyła a făcut oprire la ŁódŸ, observându-l pe acel tânăr seminarist căruia îi fusese încredinţată animarea liturgică a celebrării şi, îndeosebi, momentul întâlnirii cu 1500 de copii care primiseră prima împărtăşanie.

La 11 iunie 1988, după ce a obţinut bacalaureatul în teologie la Universitatea Catolică din Lublin, a fost hirotonit preot. Timp de doi ani a desfăşurat munca pastorală ca vicar parohial, mai întâi la Rusiec şi apoi la ŁódŸ. Din 1990 a continuat studiile la Roma, obţinând la 5 martie 1993 licenţa în liturgie sacră la Institutul Liturgic „Sfântul Anselm” şi la 10 martie 1995 doctoratul în teologie, cu specializare în liturgie, la Universitatea Pontificală „Sfântul Toma de Aquino”. În acei ani a început să colaboreze cu Oficiul Celebrărilor Liturgice al Suveranului Pontif. Şi, întărit de experienţa sa de capelan într-un spital psihiatric din ŁódŸ, a fost şi asistent spiritual în clinica ortopedică şi traumatologică a Universităţii „La Sapienza”.

Întors în Polonia în 1995, a fost ceremonier al arhiepiscopului său şi a predat liturgie în seminarul diecezan – unde era prefect – şi în cele franciscan şi salezian. În 1998 a început slujirea la Sfântul Scaun, la Oficiul Celebrărilor Liturgice, devenind ceremonier pontifical la 12 mai 1999. În acel rol a avut ocazia de a-l urma de aproape, şi în numeroase călătorii internaţionale, pe Ioan Paul al II-lea, pe Benedict al XVI-lea şi pe papa Francisc.

Între timp a organizat o reţea de solidaritate şi o „masă zburătoare” pentru săraci, mai ales cei care trăiesc pe stradă în zona „Sfântul Petru” şi în gările feroviare, împreună cu câţiva voluntari din Garda Elveţiană la bordul furgonetei sale albe. O activitate care a crescut treptat. Ajungând să atragă atenţia papei Francisc, care la 3 august 2013 i-a încredinţat funcţia de elemosinier – numindu-l în acelaşi timp arhiepiscop titular de Benevento – cu un mandat explicit: „La Buenos Aires ieşeam adesea seara pentru a merge să-i vizitez pe săracii mei. Acum nu mai pot: îmi este greu să ies din Vatican. Aşadar, tu vei face asta pentru mine, vei fi prelungirea inimii mele care ajunge la ei şi le duce zâmbetul şi milostivirea Tatălui ceresc”.

Milostivire este motoul esenţial ales în momentul hirotonirii episcopale, care a avut loc la 17 septembrie 2013. Cu o surpriză: pontiful a participat personal la celebrarea prezidată de cardinalul Giuseppe Bertello, aşezându-se în băncile credincioşilor şi impunând mâinile sale pe capul noului prelat.

Elemosineria a devenit cu el un vulcan de iniţiative de caritate şi milostivire. A mers, printre altele, la Lampedusa printre migranţi şi în locurile cutremurelor din Italia centrală pentru a duce binecuvântarea şi solidaritatea pontifului. Sunt continue şi mereu originale iniţiativele de primire a celor mai săraci şi îndeosebi a celor fără locuinţă, pentru a le da lor „demnitate şi chiar ocazii de destindere”: de la duşuri la serviciul de bărbierit sub coloanele lui Bernini, de la ambulatoriile medicale itinerante la distribuirea de mâncare, saci de dormit şi cartele telefonice. În afară de excursiile la mare, la circ şi chiar la stadion.

Joseph Coutts

Arhiepiscop de Karachi (Pakistan)

Când s-a născut, la 21 iulie 1945, Amritsar, oraş sacru pentru sikh, făcea parte din India britanică. Şi Pakistanul încă nu exista. Astăzi municipiul care a dat naştere lui Joseph Coutts este dincolo de graniţă, în teritoriu indian, în dieceza Jullundur. Pentru aceasta arhiepiscopul „cu barbă albă”, cum le place credincioşilor pakistanezi să-l numească în mod afectuos, ţinteşte toată slujirea sa asupra „armoniei”, cuvânt pus în centrul motoului episcopal. Trecând prin fazele diferite şi chinuite ale istoriei naţiunii sale, a văzut cu ochii săi pe de o parte creşterea micii comunităţi catolice şi pe de altă parte islamizarea progresivă a ţării, care nu a avut loc fără violenţe.

A învăţat acest stil de prezenţă pastorală centrat pe armonie şi dialog din mărturia evanghelică a lui James Cornelius van Miltenburg, misionarul olandez prim episcop de Karachi, care a celebrat căsătoria părinţilor săi şi care l-a însoţit spiritual pe Joseph de tânăr preot.

Format în seminarul mare „Cristos Rege” din Karachi şi hirotonit preot la 9 ianuarie 1971, pentru clerul din Lahore, a perfecţionat după aceea studiile la Roma între 1973 şi 1975. Întors la Karachi, a fost profesor de filozofie şi sociologie în seminarul mare şi rector al seminarului mic din Lahore, precum şi vicar general la Karachi, între 1986 şi 1988.

La 5 mai 1988 a fost numit episcop coadiutor al diecezei de Hyderabad, în provincia Sindh, în Pakistanul de sud. A primit hirotonirea episcopală la 16 septembrie acelaşi an. A urmat ca episcop la Hyderabad la 1 septembrie 1990 şi a stabilit imediat propria misiune cu obiectivul de a construi pacea în societate, conform spiritului evanghelic, şi de a contribui la creşterea şi la dezvoltarea poporului, prin opere sociale, şcoli şi spitale care sunt „exprimare concretă a carităţii creştine”. Un proiect pastoral relansat şi în dieceza de Faisalabad – la conducerea cărei a fost transferat la 27 iunie 1998 – care i-a adus recunoaşteri internaţionale precum premiul Shalom, conferit lui în 2007 de Universitatea Catolică din Eichstätt-Ingolstadt în Germania. Şi care a fost repropus apoi la Karachi când, la 25 ianuarie 2012, a fost promovat arhiepiscop al oraşului portuar şi metropolitan cu douăzeci de milioane de locuitori, unde catolicii sunt în creştere mai ales în periferii. Aici s-a angajat în construirea de noi biserici şi şcoli, mereu cu intenţia de a da o contribuţie la dezvoltarea armonioasă a naţiunii şi cu o atenţie deosebită faţă de cei mai săraci. Preşedinte al Conferinţei Episcopale Pakistaneze din 2011 până în 2017, a desfăşurat mereu un rol de prim plan mai ales în Caritas pakistaneză, coordonând personal şi iniţiativele de ajutor cu ocazia calamităţilor naturale.

Această acţiune a sa i-a adus aprecierea şi a necreştinilor. O stimă care i-a permis să promoveze acţiuni de întâlnire cu musulmanii. În fruntea comisiei episcopatului din Pakistan pentru dialogul interreligios, a promovat o muncă de cunoaştere reciprocă dusă înainte fie la nivel de bază, pentru a-i sensibiliza pe oamenii obişnuiţi, fie cu liderii religioşi şi politici.

Puternic susţinător al respectării drepturilor umane, glasul său este unul autoritar mereu gata să se ridice împotriva folosirii improprii a legii controversate cu privire la blasfemie, adesea instrumentalizată pentru a lovi minorităţile religioase. În acest sens n-a ezitat să ia poziţie în apărarea comunităţilor creştine agresate pe nedrept – aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori cu consecinţe tragice – exprimând preocupare profundă faţă de creşterea intoleranţei şi a extremismului. La violenţă a răspuns construind punţi de încredere, respect şi toleranţă între persoane din toate religiile pentru a dărâma zidurile de discriminare. Şi cerând ca în Pakistan creştinii să nu mai fie consideraţi cetăţeni de categoria a doua din cauza credinţei lor.

António Augusto dos Santos Marto

Episcop de Leiria-Fátima (Portugalia)

Păstor de spiritualitate şi de doctrină, António Augusto dos Santos Marto a legat în mod indisolubil propria misiune cu Fátima: ca episcop l-a primit în sanctuarul marian pe Benedict al XVI-lea în 2012 şi pe Francisc în 2017 pentru încheierea centenarului apariţiilor Fecioarei, care au avut loc între 13 mai şi 13 octombrie 1917, şi canonizarea celor doi păstoraşi Francisc şi Iacinta. Dar şi în cotidianitatea de fiecare zi prelatul portughez relansează încontinuu „noutatea de la Fátima” ca invitaţie la convertire, cu o atenţie deosebită faţă de cei mai slabi.

S-a născut la 5 mai 1947 la Tronco, comuna Chaves, în teritoriul diecezei de Vila Real. După ce a terminat studiile pregătitoare în seminarul mic local, a urmat cursurile de filozofie şi teologie la Universitatea Catolică portugheză, ca student al seminarului mare din Porto. Între 1970 şi 1977 a perfecţionat pregătirea la Roma, specializându-se în teologie sistematică la Universitatea Pontificală Gregoriana, unde a obţinut doctoratul cu teza: „Speranţa creştină şi viitorul omului. Doctrina escatologică a Conciliului al II-lea din Vatican”. Tot la Roma, la 7 noiembrie 1971, a fost hirotonit preot al clerului de Vila Real.

Întors în Portugalia, a rămas stabil în oraşul Porto. Aici a predat în Facultatea de Teologie – ocupând şi funcţia de vice-director – şi în Facultatea de Drept din Universitatea Catolică, unde a fost membru al Societăţii Ştiinţifice. În afară de asta, până în 2000 s-a dedicat formării candidaţilor la preoţie în seminarul mare, ca educator şi prefect de studii. Şi a fost şi responsabil al seminariştilor din dieceza de Vila Real.

Din 1977 a exercitat activitatea de profesor în diferite domenii: a fost profesor de diferite zone ale teologiei în Institutul de Ştiinţe Umane şi Teologice şi în Centrul de Cultură Catolică. În ambele instituţii academice cu sediul la Porto a făcut parte din diferite comisii.

Ales episcop titular de Bladia şi numit auxiliar de Braga la 10 noiembrie 2000, a primit hirotonirea episcopală la 11 februarie 2001 de la episcopul de Vila Real, Joaquim Gonçalves. A ales motoul paulin: „Colaboratori ai bucuriei voastre” (2Cor 1,24). La 22 aprilie 2004 a devenit episcop de Viseu. Şi în 2006, tot la 22 aprilie, a fost transferat la dieceza de Leiria-Fátima, luând-o în posesie canonică la 25 iunie.

Pentru Conferinţa Episcopală Portugheză – pentru care a fost vicepreşedinte în trieniul 2008-2011 şi încă este din 2014 – a ocupat funcţia de delegat în Comisia Episcopatelor din Comunitatea Europeană (COMECE) din 2011 până în 2017.

Este autor a numeroase articole de specialitate în diferite publicaţii periodice, îndeosebi în revistele «Humanística e teologia», «Communio» şi «Theologica». În colaborare cu dom Manuel Pelino, a scris cartea despre formarea creştină a adulţilor Catequese para o Povo de Deus. Şi, devenit episcop, a dat la tipar numeroase volume cu temă pastorală şi misionară, aprofundând îndeosebi mesajul marian: ultima lucrare publicată în 2015 este dedicată Mariei, Mãe da Ternura e de Misericórdia.

Pedro Ricardo Barreto Jimeno

Arhiepiscop de Huancayo (Perú)

Are „picioarele în Anzi şi inima în Amazonia”. Şi glasul său este unul dintre glasurile care astăzi în Biserică întrupează cu forţă mai mare tema apărării mediului ca o cale pentru o dezvoltare respectuoasă a popoarelor indigene. Iată profilul iezuitului Pedro Ricardo Barreto Jimeno, arhiepiscop al oraşului andin Huancayo, chiar la graniţele cu acea Amazonie peruviană de unde – la Puerto Maldonado în ianuarie anul acesta – papa Francisc a deschis drumul de pregătire pentru sinodul special dedicat acestei zone a lumii, care se va desfăşura în octombrie 2019.

Născut la 12 februarie 1944 la Lima, a urmat în capitala Peruului cursurile secundare ca aspirant la viaţa călugărească în noviciatul iezuiţilor, în care a intrat în 1961. A făcut studiile filozofice în facultatea Societăţii lui Isus de la Alcalá de Henares, în Spania, şi cele teologice în facultatea pontificală şi civilă din Lima, obţinând apoi titlul de educador la institutul pedagogic Champagnat.

Hirotonit preot la 18 decembrie 1971, a depus voturile perpetue la 3 octombrie 1976. Şi a început imediat misiunea sa, în cadrul familiei călugăreşti a sfântului Ignaţiu, ca asistent al maestrului de novici, precum şi ca profesor şi director spiritual al colegiului „Cristo Rey” din Tacna. Apoi a fost paroh şi superior al aceleiaşi comunităţi din Tacna; responsabil al pastoraţiei vocaţionale din provincie; director spiritual al colegiului „Francisco Javier da Lima”; superior al noviciatului, paroh şi superior al comunităţii „Nuestra Señora de los Desamparados” la Lima; colaborator al provincialului şi consultant al provinciei; paroh şi superior al comunităţii din Ayacucho; paroh şi superior al comunităţii din Tarma.

La 9 noiembrie 2001 a fost ales episcop titular de Acufida şi numit vicar apostolic de Jaén, în nord-estul ţării. A primit hirotonirea episcopală la 1 ianuarie 2002. Apoi la 17 iulie a fost promovat arhiepiscop de Huancayo, oraş în munţii centrali din ţara andină. În contact cu popoarele care locuiesc în pădure a dat viaţă unui magisteriu curajos despre tema păstrării creaţiei. I se datorează lui ideea unei mese de dialog pentru o „soluţie integrală şi sustenabilă la problema sănătăţii ambientale şi a muncii” în oraşul La Oraya şi în bazinul fluviului Mantaro, cu implicarea a peste şaizeci de instituţii statale şi civile din regiunea Junín, coordonate de el. Între altele a desfăşurat rolurile de preşedinte al mesei de dialog ambiental din Junín (Mediarej), de mediator al mesei de dialog pentru reintrarea populaţiei din Marococha şi de coordonator al mesei inter-instituţionale de reflecţie şi acţiune pentru pace. O angajare care n-a fost lipsită de riscuri, aşa încât a primit şi ameninţări cu moartea.

În cadrul Conferinţei Episcopale Peruviene a fost al doilea vicepreşedinte din 2015 până în 2018 şi a fost ales în acest an prim vicepreşedinte, funcţie pe care o va menţine până în 2021. În afară de asta a ocupat funcţia de preşedinte al comisiei de acţiune socială.

Al cincilea cardinal în istoria Peruului, este o figură foarte cunoscută în America Latină, şi pentru rolul său ca membru şi apoi preşedinte al comisiei dreptate şi solidaritate din Consiliul Episcopal Latinoamerican (CELAM). În acest rol, a adus contribuţia sa la conferinţa de la Aparecida în mai 2007.

În afară de asta este vicepreşedinte şi coordonator al Reţelei Ecleziale Panamazoniene (RELAM), întemeiată şi prezidată de cardinalul brazilian Cláudo Hummes. Pentru acest motiv figurează printre membrii Consiliului pre-sinodal ales de Francisc în vederea întâlnirii din 2019, care va avea ca temă „Amazonia: noi drumuri pentru Biserică şi pentru o ecologie integrală”. În Vatican deja a luat parte la adunarea sinodului din 2005 dedicată Euharistiei. Şi în 2012 a fost numit membru al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii.

Pentru acţiunea sa socială i-au fost atribuite numeroase distincţii în patrie: între acestea, premiul naţional al drepturilor umane „Ángel Escobar Jurado” în 2010, mai ales „pentru sprijinul său hotărât dat săracilor”; medalia de onoare cu titlul de cavaler, a Congresului peruvian în 2011 pentru „tutelarea drepturilor fundamentale ale familiei” şi „contribuţia la soluţionarea conflictelor sociale”; şi distincţia maximă a Institutului naţional de dezvoltare şi acţiune socială pentru „lupta împotriva sărăciei” şi în favoarea păcii.

Désiré Tsarahazana

Arhiepiscop de Toamasina (Madagascar)

Al patrulea cardinal malgaş – după Jerôme Rakotomalala, Victor Razafimahatratra şi Gaëtan Razafindratandra – Désiré Tsarahazana – este o figură centrală şi un punct de referinţă pentru aşteptările poporului din insula africană. Mărturiseşte asta şi rolul său în Conferinţa Episcopală, al cărei vicepreşedinte a fost între 2006 şi 2012 pentru a fi ales după aceea preşedinte în 2012, funcţie confirmată în 2015.

Născut la 13 iunie 1954 la Amboangibe, în teritoriul arhidiecezei de Antsiranana, este fiul al lui Régis Tsarahazana şi a lui Pauline Lahady. Intrat în seminarul mic din Mahajanga, unde a urmat primul ciclu de formare din 1970 până în 1976, a completat al doilea ciclu în cel din Antsiranana din 1976 până în 1978.

După ce a obţinut diploma liceală, a intrat în seminarul mare din Antananarivo unde, din 1979 până în 1982, a studiat filozofia. După aceea, între 1983 şi 1986, a dus la capăt şi studiile teologice în universitatea din capitala Madagascarului. Şi mai târziu s-a specializat în teologie la Universitatea Catolică din Lyon, în Franţa. După ce a primit diaconatul la Andapa la 15 august 1985, a fost hirotonit preot în satul său natal la 28 septembrie 1986. Vicar parohial la Mananara-Nord, din 1987 până în 1990 a avut rolul de educator şi profesor în seminarul din Diego-Suarez, precum şi de corespondent diecezan al seminariştilor şi al preoţilor din Antananarivo şi de responsabil al ciclului propedeutic.

Când a fost creată noua dieceză de Fenoarivo Atsinanana, a fost numit acolo prim episcop la 30 octombrie 2000. La 18 februarie 2001 a primit hirotonirea episcopală de la arhiepiscopul de Ansrirananana, Michel Mano. La 24 noiembrie 2008 a fost transferat la Biserica din Toamasina ca al cincilea păstor al diecezei, devenind primul arhiepiscop cu ridicarea la rangul de sediu mitropolitan la 26 februarie 2010.

Întărit de motoul său paulin „A învinge răul cu binele”, a primit purpura de cardinal ca semn şi ocazie pentru „a da mai multă speranţă persoanelor care aspiră la o viaţă demnă” şi a deschide noi drumuri pentru „a susţine populaţia suferindă”. Graţie şi lucrării sale, astăzi Biserica catolică din Madagascar este una „dintre instituţiile cele mai credibile”, aşadar, tot mai multe persoane se îndreaptă spre ea pentru a găsi întărire. Tocmai pentru aceasta nu încetează să-i îndemne pe catolici „să fie demni” că întrupează Biserica lui Cristos şi, îndeosebi, pe preoţi să regăsească motivele interioare pentru a continua să trăiască alături de cei mai săraci, împărtăşind aşteptările şi slăbiciunile lor.

Giuseppe Petrocchi

Arhiepiscop de Aquila (Italia)

O purpură de cardinal care vorbeşte despre apropiere de suferinţele celor sinistraţi de la cutremur. Însuşi arhiepiscopul de Aquila, Giuseppe Petrocchi, a subliniat asta la anunţarea numirii sale de cardinal: „Este un oraş icoană care exprimă suferinţa şi aşteptarea tuturor populaţiilor lovite de mişcarea seismică din 2009 până în 2017, care a devastat Italia centrală”; de aceea alegerea papei Francisc „este semn al unei iubiri care dăruieşte curaj şi deschide perspective de speranţă pentru viitor”. Perspective pe care prelatul s-a angajat mereu să le alimenteze graţie unei capacităţi eficace de organizare şi unei slujiri trăite în perspectiva unei Biserici misionare apropiate de cei din urmă.

Născut la 19 august 1948 la Venagrande, în localitatea şi în dieceza de Ascoli Piceno, a făcut studiile superioare în seminarul episcopal din oraşul din Marche, obţinând bacalaureatul clasic. În 1967, episcopul Marcello Morgante l-a trimis la Seminarul Mare Pontifical Roman. Şi la Universitatea Pontificală Lateran a obţinut bacalaureatul în filozofie şi licenţa în teologie dogmatică. După aceea a luat şi doctoratul în filozofie la ateneul statal din Macerata şi în psihologie la „Sapienza” din Roma.

Hirotonit preot la 14 septembrie 1973 la Ascoli Piceno, a început slujirea pastorală mai întâi ca vicar la parohia „Sfinţii Petru şi Paul” până în 1981 – lucrând în aceşti ani şi în cadrul pastoraţiei tineretului şi desfăşurând funcţia de director al centrului diecezan vocaţional – apoi ca paroh în comunităţi foarte mici din provincie: Cerreto di Venarotta, din 1981 până în 1986, şi Trisungo, din 1986 până în 1998. O perioadă lungă în care a abordat o pastoraţie făcută din apropiere zilnică de fiecare persoană, o angajare formativă şi pedagogică în reşedinţa de judeţ a provinciei, unde a fost, în diferite perioade, profesor la şcoala diecezană de formare teologică pentru laici, colaborator al consultării familiale de inspiraţie creştină, membru al consiliilor pastoral diecezan şi prezbiteral, animator principal al mişcării diecezane „Opera Mariei”, profesor de religie la liceul ştiinţific statal şi de filozofie, pedagogie şi psihologie la secţiunea magistrală a liceului clasic statal, precum şi redactor-şef al buletinului diecezan. Din 15 februarie 1998 până la alegerea episcopală a fost paroh la „Sfinţii Petru şi Paul”, tot la Ascoli Piceno.

Numit episcop de Latina-Terracina-Sezze-Priverno la 27 iunie 1998, a primit hirotonirea episcopală la 20 septembrie în bazilica „Sfântul Francisc” la Ascoli Piceno. În dieceza din Lazio încredinţată lui prelatul a promovat imediat maturizarea unei spiritualităţi de comuniune. Un proiect relansat şi cu ocazia vizitei în întreaga dieceză între 2002 şi 2008, care a avut ca obiectiv formarea unei „conştiinţe diecezane” într-un teritoriu caracterizat de o profundă fragmentare. Îndeosebi a încurajat o mai bună organizare a muncii şi o articulare mai eficace a centrului pastoral diecezan. S-a bazat mult pe contactul cu comunităţile şi pe schimbul reciproc de informaţii, favorizând, printre altele, o administrare ordonată a bunurilor şi dând naştere la diferite iniţiative caritative şi la numeroase opere pentru un ajutor concret dat celor mai săraci.

La 8 iunie 2013, la patru ani după seism şi în toiul drumului complicat al reconstruirii, papa Francisc l-a promovat arhiepiscop mitropolit de Aquila. Intrarea în arhidieceză s-a desfăşurat la 7 iulie, într-o loc foarte simbolic, bazilica „Santa Maria di Collemaggio”. A rămas administrator apostolic de Latina-Terracina-Sezze-Priverno până la 15 decembrie 2013.

Thomas Aquino Manyo Maeda

Arhiepiscop de Osaka (Japonia)

Un preot care se naşte la Nagasaki şi apoi devine episcop la Hiroshima poartă în sine pentru totdeauna moştenirea suferinţelor cauzate de catastrofa atomică, din care scoate forţă pentru a intensifica angajarea pentru pace şi reconciliere. Şi pentru aceasta Thomas Aquino Manyo Maeda a ales ca moto episcopal Milostivire, cuvânt care exprimă bine sentimentul său personal şi cel al credincioşilor săi.

Născut la 3 martie 1949 la Tsuwasaki, Kami-Goto, în teritoriul arhidiecezei de Nagasaki, a terminat studiile în liceul Nanzan din oraşul martir al nebuniei nucleare. Apoi a intrat în seminarul mare „Sfântul Sulpiciu” la Fukuoka. Şi la 19 martie 1975 a fost hirotonit preot la Nagasaki.

A petrecut începuturile slujirii pastorale în diferite comunităţi din arhidieceza sa: a fost vicar parohial la Fukue şi apoi paroh la Hamawaki, Hoki, Rawara şi la „Sfântul Francisc Xaveriu” din Hiradio. Tot la Nagasaki a fost director al buletinului diecezan şi responsabil al comisiei pentru comunicaţii sociale, precum şi decan.

Graţie şi experienţei sale în domeniul mass-media, în aprilie 2006 a devenit secretar general al Conferinţei Episcopale Japoneze. O slujire desfăşurată timp de cinci ani cu atenţie deosebită faţă de problemele educative, ecumenice şi a dialogului cu religiile majoritare. Probleme cărora a continuat să le rezerve atenţie şi când a fost ales episcop de Hiroshima, la 13 iunie 2011. La 23 septembrie a primit hirotonirea episcopală de la episcopul Joseph Atsumi Misue.

După trei ani petrecuţi în oraşul teatru al primului bombardament atomic din istorie. La 20 august 2014 a fost promovat arhiepiscop mitropolit de Osaka, luând în posesie canonică la 23 septembrie. Din 2016 este şi vicepreşedinte al Conferinţei Episcopale din Japonia.

Deosebit de atent la drepturile şi la demnitatea persoanelor cu dezabilităţi, este un păstor de profundă cultură, precum şi un pasionat de pescuit. Este şi un maestru al scurtei forme poetice japoneze numite haiku şi din poeziile sale se inspiră adesea pentru intervenţiile sale publice, pentru articolele sale şi omiliile sale.

Din rădăcinile sale, care se înfig într-un teren şi într-un popor marcate de tragedia celui de-al doilea război mondial, a luat şi motivaţiile pentru a lucra la beatificarea „creştinilor ascunşi”, aşa-numiţii kakure kirishitan, care în ţara Soarelui Răsare – pornind de la începuturile secolului al XVII-lea până la jumătatea secolului al XIX-lea – au trăit credinţa în clandestinitate totală pentru a scăpa de persecuţii. O pagină de istorie cu adevărat deosebită, foarte îndrăgită de papa Francisc, al cărui interpret s-a făcut prelatul pentru a-i relansa conţinuturile de actualitate.

Sergio Obeso Rivera

Arhiepiscop emerit de Jalapa (Mexic)

A fost mereu un promotor al dialogului şi al întâlnirii, tinzând să valorizeze tot ceea ce uneşte şi respingând ceea ce desparte. Arhiepiscopul Sergio Obeso Rivera a demonstrat asta în timpul celor douăzeci şi opt de ani la conducerea scaunului mitropolitan din Jalapa – o realitate dificilă marcată de atâtea contraste – precum şi în contribuţia oferită pentru reluarea, în 1992, a relaţiilor diplomatice dintre stat şi Biserica mexicană, întrerupte de peste o sută de ani.

Născut la Jalapa, în statul Veracruz, la 31 octombrie 1931, fiu al lui Emilio Obeso, originar din Asturia, în Spania, şi al lui Estela Rivera, originară din Las Vigas de Ramírez, la sfârşitul instruirii primare, la 23 ianuarie 1944, a fost admis în seminar. După ce a terminat studiile umaniste, a fost trimis pentru formarea filozofică şi teologică la Universitatea Pontificală Gregoriana la Roma, oraş unde a locuit în Colegiul Pontifical Pio Latino Americano şi unde, după ce a obţinut licenţa în filozofie şi doctoratul în teologie, a fost hirotonit preot la 31 octombrie 1954.

La întoarcerea sa în Mexic, timp de şaptesprezece ani, din 1955 până în 1971, a prestat slujire în seminar ca profesor de filozofie şi de teologie, director spiritual şi rector. În acelaşi timp a fost capelan al conventului călugăriţelor capucine ale Preasfântului Sacrament (astăzi misionare euharistice franciscane). La 30 aprilie 1971 a fost numit episcop de Papantla de Paul al VI-lea şi la 29 iunie a primit hirotonirea episcopală. După ce a condus dieceza timp de doi ani, la 15 ianuarie 1974 a fost transferat la scaunul titular de Uppenna cu titlu personal de arhiepiscop, drept coadiutor cu drept de succesiune al arhiepiscopului de Jalapa, monseniorul Emilio Abascal y Salmerón, căruia i-a urmat la 12 martie 1979.

La 18 noiembrie 1982 a fost ales preşedinte al Conferinţei Episcopale Mexicane (CEM) pentru trieniul 1983-1985. După expirare a fost reales preşedinte pentru un al doilea mandat, până în 1988. În acel an a fost numit preşedinte al comisiei clerului în sânul CEM, desfăşurând şi această funcţie timp de două trienii. Ales pentru a treia oară preşedinte al episcopatului mexican pentru perioada 1995-1997, în noiembrie 2000 a devenit preşedinte al comisiei de pastoraţie socială pentru trieniul 2001-2003 şi apoi reales pentru perioada 2004-2006. Din motive de sănătate, în noiembrie 2005 a renunţat la funcţie şi la 10 aprilie 2007, Benedict al XVI-lea a acceptat renunţarea sa la conducerea pastorală a arhidiecezei de Jalapa pentru ajungerea la limita de vârstă. Actualmente se dedică mai ales să ţină reculegeri spirituale şi conferinţe.

Toribio Ticona Porco

Episcop prelat emerit de Corocoro (Bolivia)

A fost mereu în prima linie în apărarea drepturilor minerilor şi ţăranilor din zonele rurale boliviene. O alegere făcută de Toribio Ticona Porco încă de la începuturile preoţiei sale şi continuată cu vigoare mai mare după hirotonirea episcopală în cei douăzeci de ani în care a condus prelatura teritorială de Corocoro.

Născut la 25 aprilie 1937 la Atocha, în dieceza de Potosí, provine dintr-o familie foarte săracă. Părinţii lucrau în mine şi chiar el de copil a trebuit să-şi câştige existenţa cu meserii umile: lustragiu, vânzător de ziare pe străzi şi miner.

Existenţa sa a fost radical marcat de întâlnirea cu misionarii belgieni pe care Pius al XII-lea i-a trimis în acele teritorii pentru a susţine formarea creştină şi a ajuta păturile mai nevoiaşe din populaţiile indigene. Graţie lor, a putut să frecventeze seminarul din Sucre şi să se menţină la studiile de filozofie şi teologie, la sfârşitul cărora a primit hirotonirea sacerdotală la 29 iunie 1967, în vârstă de aproape 30 de ani. În afară de asta a făcut studii complementare în institutul pastoral al Consiliului Episcopal Latinoamerican (CELAM) şi doi ani de pastoraţie catehetică la centrul Lumen vitae din Bruxelles, în Belgia.

Destinat ca paroh la Chacarilla, a trebuit să fie timp de paisprezece ani şi primar al localităţii la peste trei mii cinci sute de metri deasupra nivelului mării şi la o sută şaptezeci de kilometri distanţă de La Paz, capitala guvernamentală a Boliviei precum şi metropola cu altitudinea cea mai mare din lume. Activitatea sa misionară s-a concentrat îndeosebi pe promovarea umană şi evanghelizarea a circa o mie de persoane constrânse să supravieţuiască într-o realitate dramatică marcată de mizerie, victime şi ale unui neîncetat exod migrator care s-a accentuat în manieră exponenţială după marea secetă din 1982. Duminica el celebra Liturghia pentru toţi locuitorii, desfăşurând o pastoraţie centrată pe trei principii: a vedea, a evalua şi a acţiona. Şi în timpul mandatului său „parohul-primarul” a fost şi însărcinat de autorităţile statale să-i apere pe mineri de abuzurile antreprenorialului străin care îi exploata.

Numit de Ioan Paul al II-lea, la 5 aprilie 1986, episcop titular de Timici şi în acelaşi timp auxiliar al diecezei de Potosí, la 31 mai a primit hirotonirea episcopală. Transferat la 4 iunie 1992 la prelatura teritorială de Corocoro, a luat în posesie canonică la 1 august. Într-o realitate marcat de distanţele enorme dintre satele indigene, cu foarte puţine căi de comunicare, „părintele Toribio” – aşa a continuat să fie numit şi ca episcop – a înfruntat numeroase dificultăţi numai să menţină contactele şi dialogul cu toţi. Şi pentru aceasta a învăţat toate graiurile amerindienilor vorbite în diferitele comunităţi. Şi în pastoraţia sa de proximitate cu cei din urmă, a participat la misiunile de însoţire a  emigraţilor bolivieni în capitala argentiniană, unde l-a cunoscut pe cardinalul Jorge Mario Bergoglio când era arhiepiscop de Buenos Aires.

Deşi a renunţat la conducerea prelaturii la 29 iunie 2012, încă este considerat astăzi una dintre personalităţile cele mai carismatice ale Bisericii din Bolivia.

Aquilino Bocos Merino

Arhiepiscop titular de Urusi

Misionar fiu al acelei Spanii profunde care i-a schiţat temperamentul, Aquilino Bocos Merino a fost un neobosit promotor al vieţii consacrate şi al vestirii evanghelice, îndeosebi în anii reînnoirii conciliare. Reparcurgând carisma sfântului Anton Maria Claret, fondator al congregaţiei Fiilor Inimii Neprihănite, la care aparţine, a imprimat un puternic impuls misiunii ad gentes.

Născut la 17 mai 1938 la Canillas de Esgueva, Valladolid, la doisprezece ani a intrat în postulandatul claretian din Segovia şi a făcut noviciatul la Ciudad Real, depunând primele voturi în 1956. După ce a studiat filozofia la Sigüenza (1956-19579 şi la Segovia (1957-1959), a depus voturile perpetue în 1959. După aceea a completat formarea teologică la La Calzada şi la Salamanca, oraş în care a fost hirotonit preot la 23 mai 1963. A predat filozofie la Segovia timp de un an, apoi a trăit la Salamanca, unde a fost director spiritual timp de trei ani al colegiului major maronit, al misionarilor marianişti libanezi (1964-1967) şi timp de alţi şase ani al teologatului claretian (1967-1973). În timpul acestei perioade a obţinut doctoratul în filozofie la Universitatea Pontificală din Salamanca şi o diplomă în psihologie clinică.

Între timp din 1971 i-a fost încredinţată conducerea prestigioasei reviste spaniole „Vida Religiosa”, pe care a condus-o până în 1980. Transferându-se la Madrid, a fost co-fondator al Institutului Teologic de Viaţă Călugărească şi iniţiator şi organizator al săptămânilor naţionale de viaţă consacrată, de care s-a ocupat între 1972 şi 1980. În afară de asta a fost şi profesor de filozofie timp de mulţi ani în institutele de studii superioare ale congregaţiei sale.

Din 1976 până în 1979 a condus şcoala de formare teologico-catehetică Regina Apostolorum şi din 1981 până în 1985 a fost preşedinte al Federación española de religiosos de la enseñanza(FERE), actuala Escuelas católicas. Între timp, claretianii îi încredinţaseră diferite funcţii de responsabilitate tot mai mare: superior al comunităţii „Buen Suceso” la Madrid din 1977 până în 1980 şi din nou din 2007 până în 2013; provincial de Castilia din 1980 până în 1985; consilier general din 1980 până în 1991. În acest ultim an a fost ales superior general pentru şase ani, după expirarea cărora funcţia i-a fost reînnoită pentru un alt mandat până în 2003. În timpul celor doisprezece ani ai conducerii sale a imprimat o cotitură expansivă puternică, ducând congregaţia în multe ţări unde nu era prezentă, în special în Asia, Africa şi Europa de Est. A voit să dea o contribuţie şi formării iniţiale şi permanente a misionarilor, convins că institutul trebuia „să se angajeze în parcurgerea drumului interculturalităţii”, considerată ca un „proces în care sunt interesate toate zonele vieţii misionare: spiritualitate, vocaţie, formare”. În căutarea carismei originare, a interpretat misiunea nu numai ca acţiune, ci şi contemplaţie şi mulţumire.

Tot din 1991 până în 2003, timp de patru trienii, a fost membru al consiliului Uniunii Superiorilor Generali. În aceeaşi perioadă, timp de zece ani (din 1994 până în 2004), a fost membru al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică şi a participat la trei Sinoade al Episcopilor: la cel despre viaţa consacrată (1994), la a doua adunare specială pentru Europa (1999) şi la cel despre rolul şi despre misiunea episcopului (2001). Din 2007 până în 2012 conferinţa provincialilor din Iberiaa i-a încredinţat catedra „Sfântul Anton Maria Claret”, la Universitatea Pontificală din Salamanca. Actualmente, este membru al consiliului director al „Vida Religiosa”. Profesor invitat la Institutul de Viaţă Consacrată din Madrid şi conferenţiar apreciat, colaborează cu diferite reviste.

După anunţarea consistoriului, la 31 mai i-a fost încredinţat sediul titular de Urusi. Şi la 16 iunie a fost hirotonit arhiepiscop în parohia „Sfântul Anton Maria Claret”, în capitala spaniolă. Devine al treilea cardinal claretian în colegiul cardinalilor.

(După L’Osservatore Romano , 28 iunie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.