Categorii

Cateheza cardinalului vicar Angelo de Donatis despre exortaţia apostolică Gaudete et exsultate (Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, 8 octombrie 2018)

De ce a scris papa Francisc o exortaţie apostolică despre sfinţenie?

Nu cred că nu e cunoscut de fiecare dintre noi că a vorbi astăzi despre „chemare la sfinţenie” reprezintă o provocare. „Sfinţenie” este un cuvânt desuet, departe de limbajul obişnuit. În general, nici noi creştinii nu-l folosim, nu spunem multe (ca în trecut) fraze precum „scopul meu în viaţă este să devin sfânt”.

Şi totuşi, Conciliul al II-lea din Vatican a făcut din chemarea universală la sfinţenie unul dintre punctele cele mai calificatoare ale învăţăturii sale, reafirmând că această chemare este adresată tuturor: „Întăriți cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toți credincioșii, de orice condiție și stare, sunt chemați de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecțiunea sfințeniei Tatălui” (LG 11).

Pentru aceasta, papa Francisc a decis să ne dăruiască această exortaţie: a voit să arate actualitatea perenă a sfinţeniei creştine, prezentându-i conţinutul, aşa cum este relatat de Scriptură (de exemplu în Fericiri), în aşa fel încât s-o poată propune tuturor ca ţintă de dorit a propriului drum uman. Papa Francisc sintetizează astfel: sfinţenia este „viaţa adevărată, fericirea pentru care am fost creaţi” (GeE 1). Contrariul sfinţeniei nu este numai o viaţă în păcat, ci este înainte de toate „să ne mulţumim cu o existenţă mediocră, diluată, inconsistentă” (GeE 1). A fi creştini înseamnă a primi de la Dumnezeu darul unei vieţi frumoase, bogate de sens, plină de gust, a ne pune pe un drum care să ne facă „mai vii şi mai umani” (GeE 32). Împotriva răului de a trăi sau a acceptării (fals împăcate) a nonsensului realităţii pentru a ne limita să locuim în propriul fragment de existenţă, Dumnezeu oferă un drum de sfinţenie, curajos şi umanizator, care trebuie trăit în urmarea lui Cristos şi în reţeaua relaţiilor cu alţii. Dumnezeu este cel de trei ori Sfânt şi revarsă asupra oamenilor însăşi viaţa sa divină: „Fiţi sfinţi, pentru că eu, Domnul, sunt sfânt” (Lev 11,44), transfigurând existenţa omului şi făcând-o tot mai mult după chipul şi asemănarea existenţei Domnului Înviat. Este evident că papa Francisc cu această exortaţie vrea să îndrepte atenţia spre ceea ce este decisiv şi esenţial în viaţa creştină şi să ne ajute să ţinem largă privirea noastră, împotriva ispitei de a reduce viziunea sau de a pierde orizontul, de a ne mulţumi să „tragem înainte”. Apartenenţa la Domnul Isus şi la Biserică se dizolvă şi se goleşte de sens dacă nu ţine foarte dreaptă direcţia drumului în traiectoria sfinţeniei şi în mod fatal ajunge în căutarea a „altceva”, a ceea ce este funcţional pentru propriul „eu” şi care n-are nimic de-a face cu edificarea împărăţiei lui Dumnezeu.

Deci finalitatea exortaţiei nu este să ofere „un tratat despre sfinţenie, cu multe definiţii şi distincţii”, „obiectivul meu umil”, scrie papa Francisc, „este de a face să răsune încă o dată chemarea la sfinţenie, încercând s-o întrupăm în contextul actual, cu riscurile sale, provocările sale şi oportunităţile sale” (GeE 2).

Sfinţenia de la uşa vecină

Înainte de toate, papa vrea să ne spună că sfinţenia nu este un alt lucru faţă de viaţa pe care o trăim în fiecare zi, ci este exact această existenţă obişnuită a noastră în manieră extraordinară, pentru că este făcută frumoasă de harul lui Dumnezeu, de acţiunea Duhului Sfânt primit la Botez. Rodul Duhului este de fapt o viaţă trăită în bucurie şi în iubire, şi în asta constă sfinţenia.

Nu există condiţii deosebite: sfinţenia nu este apanajul celui care trăieşte dedicând mult timp rugăciunii sau studiului teologic sau exercitând o slujire deosebită în Biserică, ci este acea viaţă nouă care prin darul lui Dumnezeu este posibilă concret tuturor, „în ocupaţiile de fiecare zi, acolo unde fiecare se află” (GeE 14). Francisc aminteşte cuvintele cardinalului vietnamez Van Thuan, în zilele lungi de închisoare: nu petrec timpul aşteptând să fie eliberat, ci „trăiesc momentul prezent, umplându-l de iubire” (GeE 17). Papa, în mod voit, dă exemple de sfinţenie luându-le din viaţa obişnuită: „părinţii care-i cresc cu atâta iubire pe copiii lor, în bărbaţii şi în femeile care lucrează pentru a duce pâine acasă, în bolnavi, în călugăriţele bătrâne care continuă să zâmbească” (GeE 7). Sunt sfinţii „de la uşa vecină”, sau „clasa de mijloc a sfinţeniei” (titlul unei cărţi de Joseph Malegue) (GeE 7).

Pentru aceasta, papa Francisc la un moment dat schimbă stilul şi se adresează direct interlocutorului său, celui care îl citeşte, pentru a-i spune că sfinţenia, adică viaţa adevărată şi fericită, este cu adevărat posibilă şi ţie: „Lasă ca harul Botezului tău să rodească pe un drum de sfinţenie. Lasă ca totul să fie deschis lui Dumnezeu şi în acest scop alege-l pe El, alege-l pe Dumnezeu mereu din nou. Nu te descuraja, pentru că ai puterea Duhului Sfânt pentru ca să fie posibil, şi sfinţenia, în fond, este rodul Duhului Sfânt în viaţa ta” (GeE 15; dar acel tu începe şi la numărul 10, 14, etc.). Conciliul, în deja citatul LG 1, spunea: toţi sunt chemaţi, „fiecare pe calea sa”. Nu este vorba de a copia faptele sfinţilor, pentru că în definitiv fiecare are viaţa sa şi locul său în lume; în schimb, este vorba, „sub impulsul harului divin, cu atâtea gesturi construim acea figură de sfinţenie pe care Dumnezeu a voit-o pentru noi” (GeE 18). Chiar dacă viaţa mea ar fi prăvălită în păcat sau în eşec, chemarea la sfinţenie ajunge la mine acolo unde sunt pentru a-mi dărui o repornire şi o posibilitate de răscumpărare.

Sfinţenia ca participare la sfinţenia poporului lui Dumnezeu

Sfinţenia nu este posibilă de unii singuri. Individualismul şi pretenţia de autosuficienţă nu duc la viaţa adevărată. Avem nevoie de ceilalţi, avem necesitatea de a simţi că viaţa noastră este inserată în aceea a poporului lui Dumnezeu, în care Duhul lui Dumnezeu revarsă sfinţenia sa.

Dumnezeu nu ne salvează singuri, ci aşa cum El a voit să se reveleze intrând în istoria unui popor, într-o „dinamică populară”, scrie papa (GeE 6), tot aşa şi parcursul nostru de apropiere de Domnul şi de creştere în credinţă este posibil numai în „reţeaua complexă de relaţii interpersonale care se stabilesc în comunitatea umană” (GeE 6). Francisc citează aici omilia pentru începerea slujirii petrine a papei Benedict: „Nu trebuie să duc singur ceea ce în realitate n-aş putea duce niciodată singur”: sfântul popor al lui Dumnezeu „mă ocroteşte, mă susţine şi mă poartă”.

În Biserică găsesc mărturia celorlalţi, a sfinţilor canonizaţi, a persoanelor cele mai umile, a celui care „cu statornicie merge înainte zi după zi” (GeE 7); în Biserică „vei găsi tot ceea ce ai nevoie pentru a creşte spre sfinţenie. Domnul a umplut-o de daruri cu Cuvântul, Sacramentele, sanctuarele, viaţa comunităţilor, mărturia sfinţilor, şi o frumuseţe multiformă care provine din iubirea Domnului” (GeE 15).

În poporul lui Dumnezeu este prezent un stil masculin şi unul feminin de a trăi sfinţenia, amândouă „indispensabile pentru a reflecta sfinţenia lui Dumnezeu în această lume” (GeE 12). Papa Francisc aminteşte „geniul sfinţeniei la feminin” şi figurile unor mari sfinte: sfânta Hildegard de Bingen, sfânta Brigita, sfânta Ecaterina de Siena, sfânta Tereza de Avila sau sfânta Tereza de Lisieux, ci mai ales, aşa cum este în stilul său, vrea să ne aducă în amintire acele figuri de femei sfinte care au marcat viaţa noastră personală: mame, bunice, „femei necunoscute sau uitate care, fiecare în modul său, au susţinut şi transformat familii şi comunităţi cu forţa mărturiei lor”.

De asemenea: papa adaugă că în afara Bisericii catolice şi în domenii foarte diferite, Duhul ridică „semne ale prezenţei sale, care ajută pe înşişi discipolii lui Cristos” (GeE 9, citând Novo millennio ineunte). Aminteşte că martiriul are o semnificaţie ecumenică foarte înaltă, deoarece creştinii au fost persecutaţi şi ucişi independent de apartenenţa lor la o confesiune creştină specifică, ci numai din cauza mărturie date lui Cristos.

Aşa cum se înţelege, spiritualitatea creştină este în mod esenţial comunitară, eclezială, profund diferită şi departe de o viziune elitară sau de eroism individual al sfinţeniei.

Dacă privim la drumul istoriei umane, în realitate, noi vedem că sfinţenia este curentul misterios şi ascuns prin care însuşi Dumnezeu conduce evenimentele umane. Comuniunea sfinţilor face în aşa fel încât sfinţenia fiecăruia să aducă rod în viaţa altora şi în drumul tuturor. Francisc o aminteşte pe sfânta Tereza Benedicta a Crucii: „În noaptea cea mai întunecată apar cei mai mari profeţi şi sfinţii. Totuşi, curentul dătător de viaţă al vieţii mistice rămâne invizibil. Cu siguranţă, evenimentele decisive ale istoriei lumii au fost influenţate esenţial de suflete despre care nu este spus nimic în cărţile de istorie. Şi care sunt sufletele cărora trebuie să le mulţumim pentru evenimentele decisive ale vieţii noastre personale este ceva ce vom şti numai în ziua în care tot ceea ce este ascuns va fi dezvăluit”.

Izvorul şi ţinta sfinţeniei

Izvorul din care vine sfinţenia este Domnul Isus, ţin ta spre care tinde este istoria umană, transformarea istoriei în împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este punctul central. Scrie papa că fiecare om care vine în această lume are „nevoie să conceapă totalitatea vieţii sale ca pe o misiune” (GeE 23). Când mă întreb: „de ce m-am născut? De ce trăiesc şi la ce foloseşte viaţa mea? Care este contribuţia mea la creşterea acestei lumi?”, mă întreb despre care este misiunea mea. Ei bine. „fiecare sfânt este o misiune” (GeE 19) adică este un trimis de Tatăl pentru a întrupa şi a-l face prezent pe Cristos, omul nou, în lume. De fapt, Isus este izvorul oricărei sfinţenii: Duhul Sfânt nu face altceva decât să reproducă astăzi, în noi, trăsăturile feţei lui Cristos. Însă, fiecare într-un mod diferit: există sfinţi care reproduc viaţa ascunsă la Nazaret, alţi în apropierea sa de cei din urmă; soţii devin sacrament al lui Cristos mire, preoţii sacrament al lui Cristos bun păstor… „Contemplarea misterelor vieţii lui Cristos ne orientează să le întrupăm în alegerile noastre şi în atitudinile noastre” (GeE 20).

Pe de altă parte, Cristos a fost trimis pentru Împărăţie, pentru aceasta spune Francisc, adresându-se tot fiecăruia dintre noi cititorii săi, şi tu „nu te vei sfinţi fără să te încredinţezi trup şi suflet pentru a da ceea ce este mai bun din tine pentru această angajare” a construirii împărăţiei (GeE 25). Sfinţenia creştină nu înstrăinează de angajarea pentru istoria umană, dimpotrivă! Sfinţii sunt revoluţionari periculoşi, pentru că sunt hotărâţi să se pună în joc total pentru misiunea încredinţată lor de Tatăl. Ştiu că acela care îşi pierde viaţa pentru împărăţie, o găseşte, ca Isus. Aşa cum a reafirmat Francisc în Evangelii gaudium (nr. 87-92), din spiritualitatea creştină nu se poate elimina întruparea şi crucea, eventual pentru „a-şi schiţa” un Dumnezeu al bunăstării personale şi al prosperităţii economice, dezlipit de evenimentele umane, de trupul suferind al fiilor săi. Nu există sfinţenie acolo unde spiritualitatea face abstracţie de istorie şi în numele unei comunii vagi, eventual cu „energii armonizatoare”, uită comuniunea cu celelalte fiinţe umane şi căutarea feţei celuilalt, uită fraternitatea şi revoluţia duioşiei.

Nouă ne este încredinţată misiunea de a primi această chemare la sfinţenie, formată din imitarea lui Isus şi angajarea împreună cu El pentru transformarea istoriei umane. „Fie ca tu să poţi recunoaşte care este acel cuvânt, acel mesaj al lui Isus pe care Dumnezeu doreşte să-l spună lumii cu viaţa ta” (GeE 24).

Sfinţenia integrează omul întreg

Această propunere de viaţă care este sfinţenia creştină tinde treptat să-l conformeze pe om cu Cristos unificând şi integrând viaţa sa. Rugăciune şi acţiune în lume, timpuri de tăcere şi timpuri de slujire, viaţă familială şi angajare a muncii, „totul poate să fie acceptat şi integrat ca parte a propriei existenţe în această lume şi face parte din drumul de sfinţire” (GeE 26).

Căutarea de momente de singurătate şi de tăcere, deconectându-ne de cursa febrilă din care este făcută viaţa noastră, este în vederea acestei unificări interioare sub privirea lui Dumnezeu. În acest spaţiu personal, în sfârşit în contact cu adevărul despre noi înşine, vom putea trăi un dialog sincer cu Domnul şi să ne lăsăm invadaţi de El. „Nu-ţi fie frică să ţinteşti mai sus, să te laşi iubit şi eliberat de Dumnezeu. Nu-ţi fie frică să te laşi condus de Duhul Sfânt. Sfinţenia nu te face mai puţin uman, pentru că este întâlnirea slăbiciunii tale cu forţa harului” (GeE 34).

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.