Categorii

Categoria excesului. Maria Magdalena după cardinalul Martini

Există un fir care leagă reflecţiile şi comentariile lui Carlo Maria Martini la cele patru evanghelii. Este vorba despre un subiect ritmat de etape care indică aspectele fundamentale ale vieţii creştine: urmare, etică, vestire, contemplaţie. Este ceea ce scoate în evidenţă volumul Cardinalul Martini şi figura globală a creştinului (Il cardinale Martini e la figura globale del cristiano, Milano, Jaka Book, 2017, 174 pagini). Din volum publicăm fragmente luate din capitolul în care autorul se opreşte asupra comentariilor dedicat figurii paradigmatice a Mariei Magdalena, considerată „apostolă a apostolilor”, a cărei comemorare liturgică anul trecut Papa Francisc, în contextul Jubileului Milostivirii, a voit s-o ridice la gradul de sărbătoare pentru „a reflecta în mod mai profund asupra demnităţii femeii, asupra noii evanghelizări şi asupra măreţiei misterului milostivirii divine”.

Pentru Martini excesul este „categoria” care ne permite nu numai să înţelegem misterul lui Dumnezeu adumbrit în pătimirea, moartea şi învierea lui Isus, ci ceea ce exprimă sensul profund al vieţii creştine, al maturităţii creştine.

Încă o dată Martini, prin intermediul personajelor din Ioan, construieşte această viziune a sa, îndeosebi Maria din Magdala este cea care ne conduce pe această ultimă bucată de drum. „Maria din Magdala este o figură deosebit de importantă în Evanghelii, este prototipul persoanei care ajunge la credinţa în Cel Înviat. Dacă celelalte două episoade relatate de Ioan reprezintă mai degrabă o comunitatea care primeşte misterul Învierii, episodul care are ca protagonistă pe Magdalena este mai degrabă dedicat fiecărui credincios sau mai bine zi celui necredincios care devine credincios”.

Cine este Maria Magdalena? Toate evangheliile o numără printre femeile care merg la mormânt. Probabil, spune Martini, această menţiune indică „o oarecare funcţie de leadership”, dar nu avem elemente suficient. În afară de asta, apare în relatările pătimirii şi în viaţa publică a lui Isus, unde este pusă „pe acelaşi plan cu discipolii”. Însă figura sa se poate înţelege şi graţie confruntării cu alte figuri feminine prezente în evanghelie. De exemplu, păcătoasa din casa lui Simon, „Mariile din Betania” şi, în sfârşit, mireasa din Cântarea cântărilor; asemenea ei, Magdalena „l-a căutat pe Isus cu o pasiune inepuizabilă, cu o perseverenţă invincibilă şi prin urmare este o figură a căutării lui Isus şi a Domnului înviat”. Toate fac trimitere într-un fel la un „exces de iubire”.

În text se citeşte că în prima zi după sâmbătă, Maria merge la mormânt „dis-de-dimineaţă”, când încă era întuneric. O atitudine neobişnuită şi chiar un pic riscantă, care o reprezintă imediat ca o „femeie care depăşeşte convenţiile”. Iese din casă pentru că nu-şi dă pace şi nu se preocupă de ceea ce i s-ar putea întâmpla sau de ceea ce ar putea crede oamenii. Când ajunge la mormânt are o primă intuiţie a evenimentelor, dar încă parţială, deformată. Tulburată, merge la Simon Petru şi la ceilalţi discipoli, dar, notează Martini, prezintă o proprie versiune a faptelor. În fond ce anume a văzut? Piatra dată la o parte şi mormântul gol; pe aceste elemente construieşte o istorie; trupul lui Isus a fost furat. Neliniştea de a nu şti unde l-au dus nu-i dă pace. În acest moment scena se mută asupra lui Petru şi asupra celuilalt discipol, acela pe care-l iubea Isus. Se relatează despre alergarea lor la mormânt şi despre modul diferit de a înţelege cele întâmplate. Apoi „camera de filmat” revine asupra Mariei, care se află în afara mormântului şi plânge. Nu ştim „motivul pentru care rămâne, probabil o nevoie a inimii, din moment ce nu există motiv de a se opri acolo: dacă trupul lui Isus nu este acolo, nu va apare chiar dacă este aşteptat”. Textul insistă în mod repetat asupra plânsului Mariei: este zguduită de o „emoţie foarte profundă” şi sinceră, dar întunecată de durere, rămâne neclintită în convingerile sale. Nici viziunea îngerilor şi cuvintele lor nu reuşesc s-o smulgă din situaţia sa, le repetă şi lor propria versiune a faptelor. În acest moment Isus îi vine în întâmpinare şi pune încă o dată întrebarea fundamentală: pe cine cauţi? Şi lui Maria îi repropune propria sa istorie. Numai sunetul intim al numelui său rostit de Domnul său reuşeşte să facă să cadă vălul neînţelegerii sale şi s-o facă să-l recunoască pe Cel Înviat: „i se prezintă cu un cuvânt de afect, de interpelare directă şi personală, nu-i dă nicio veste şi o atinge în maniera cea mai delicată şi afectuoasă posibilă, rostind numele său, un cuvânt foarte personal care este pentru Magdalena o revelaţie. În acest moment ea se întoarce spre El, profund schimbată. Sufletul său este de acum îndreptat complet spre gloria şi iubirea Domnului”.

În acest moment Isus o trimite la discipoli, ca mesageră a adevăratei veşti. În Ioan „Maria Magdalena nu este numai prima căreia îi apare Isus, este şi prima care primeşte de la El misiunea formală de a vesti învierea”. Figura sa a fost interpretată diferit: unii au evidenţiat imperfecţiunea căutării sale, alţii în schimb au scos în evidenţă perseverenţa şi fidelitatea dincolo de convenţii. La rândul său, Martini afirmă că Isus răsplăteşte afectul, iubirea, perseverenţa Mariei, deşi comportamentul său este la început „incomplet”.

Tocmai graţie amabilităţii cu Isus se raportează cu ea, Maria devine figura „prietenului lui Isus”. Este figura creştinului deplin care a parcurs diferitele „faze” pe care le aminteam: este o slujitoare fidelă, care l-a urmat şi l-a slujit pe Isus, şi acolo unde ceilalţi discipoli n-au fost în stare să ajungă, dar este şi în stare să meargă mai departe, devenind capabilă de un „exces de iubire”, pentru că estimează iubirea faţă de Isus mai importantă decât însăşi integritatea sa, decât reputaţia sa, decât viaţa sa. Şi astfel Isus o face să se simtă „imens de iubită”, primind sentimentele sale, apreciind „nebunia” sa. Şi iubirea al cărei obiect se simte, face din Maria o vestitoare a Evangheliei.

Mesajul „cu privire la exces”, cuprins în experienţa Mariei constituie apogeul formării creştinului. După Martini, este excesul care permite să se trăiască experienţa Celui Înviat: „Când suntem în faţa acestui exces? Atunci când binele depăşeşte, trece peste categoricul do ut des, categoricul contract paritar, pentru că aici încă suntem în echilibru. Excesul de bine are loc în momentul în care se depăşeşte relaţia de dreptate strictă. Atunci dăruim în gratuitate totală, dăm în pură pierdere: iertarea hiperbolică este în întregime în pierdere, înseamnă a da celui care nu merită, celui care ne este ostil, chiar depăşind bunele maniere, aşa-numitul bun simţ al oamenilor, simţul comun al măsurii. Este în întregime un exces de bine”.

De Francesco Emmolo

(După L’Osservatore Romano, 18 iulie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.