Categorii

Cardinalul Zen: Perplexităţile mele cu privire la dialogul China – Sfântul Scaun şi repercusiunile asupra Bisericii chineze

Cardinal_ZenArticolul cardinalului John Tong, publicat astăzi, citează unele dificultăţi şi neplăceri trăite de credincioşii neoficiali din China în a vedea modul în care sunt duse dialogurile China – Sfântul Scaun; faţă de tăcerile Vaticanului cu privire la persecuţia îndurată de credincioşi; ambiguităţile faţă de Asociaţia patriotică, organismul de control al Bisericii din China. Adesea este purtător de cuvânt al multor catolici neoficiali cardinalul Joseph Zen, episcop emerit de Hong Kong. Pentru a înţelege dificultăţile în care se zbat credincioşii Bisericii din China şi umbrele pe care cardinalul Tong încearcă să le alunge cu privire la dialogul China – Sfântul Scaun, publicăm un articol al episcopului emerit, apărut pe blogul său personal.

La origine, postarea era un răspuns articulat la o acuză adresată cardinalului Zen de un jurnalist de la Vatican Insider, conform căruia bătrânul cardinal ar împinge la „revoltă” împotriva deciziilor Sfântului Scaun. Cardinalul răspunde la interpretarea falsă a gândirii sale, dar prezintă şi toate perplexităţile pe care le trezesc tăcerile cu privire la violenţele împotriva creştinilor şi reeditarea unei politici vaticane asemănătoare cu Ostpolitik din timpurile cardinalului Agostino Casaroli.

În textul pe care-l publicăm mai jos, majusculele şi sublinierile sunt în original.

UN APEL DUREROS

După trei săptămâni (11 iunie – 2 iulie) de bătălie teribilă împotriva atacului unui virus care se numeşte „mycoplasma pneumoniae” m-am întors la casa mea călugărească pentru o lungă convalescenţă. Dar aici îmi este comunicat că am fost obiectul unui alt gen de atac, pe paginile prestigioase ale „La Stampa”, de „prietenul” meu Gianni Valente.

Condiţia mea de sănătate m-ar putea dispensa să fiu implicat într-o altă bătălie, dar adevărul are drepturile sale şi nu pot dezerta de la datoria mea de a oferi câteva clarificări.

1. APELUL MEU ÎN CAUZĂ

Înainte de toate „status quaestionis”. Este vorba despre un scurt apel pe care l-am făcut de pe blogul meu fraţilor mei din China continentală. Valente a găsit acolo în sfârşit corpul delict şi strigă că e scandal, fără a ascunde o anumită complăcere.

Titlul apelului meu este tradus: „Fraţi şi surori, să ne facem onoare!” Nu critic traducătorul din chineza mea. N-aş şti nici eu cum să traduc exact chineza mea. Este dificil (este chineză!).

Cuvintele folosite de mine sunt, literalmente, „să ne ţinem răsuflarea!”. Aici „răsuflarea” corespunde cu „a sufla o vorbă” şi specific este vorba despre ultima „suflare”, ultimul cuvânt. A putea să tragi răsuflarea este semn de demnitate, în timp ce este mare ruşine a trebui să-ţi ţii răsuflarea şi a sta liniştit, pentru că unul se află de partea greşelii.

Însă ironia vrea că aici în cazul nostru ultimul cuvânt va fi tocmai o tăcere sonoră. Iată, conţinutul real al apelului meu ar fi: „Să ne retragem în tăcere cu demnitate”.

Nu este o chemare la bătălie cum vrea Valente. „… Ignoraţi! Nu luaţi în considerare! Disociaţi-vă!”. Nu. Este eventual un ordin de retragere, este o invitaţie la calm, la acceptarea înfrângerii, fără a se deda la reacţii nepotrivite. (Să nu-i facem profeţi pe duşmanii noştri care spun că din papişti vom deveni apostaţi!).

2. CE ÎNFRÂNGERE? ORDIN DE A SCHIMBA RUTA

Dar despre ce înfrângere este vorba? Se ştie că în China regimul ateu a voit mereu să controleze totalmente religiile. Până acum grupuri consistente de catolici, atât în clandestinitate cât şi în oficialitate, cu mari jertfe rămân fideli faţă de Biserica întemeiată de Isus pe Petru şi pe apostoli. Dar astăzi li se prezintă spectrul unei declaraţii care provine chiar de la autoritatea Bisericii care le spune să schimbe ruta. Ceea ce era declarat contrar învăţăturii şi disciplinei Bisericii va deveni legitim şi normal, toţi vor trebui să se supună guvernului care gestionează Biserica, toţi vor trebui să asculte de episcopi care până astăzi sunt ilegitimi şi chiar excomunicaţi. Aşadar, au greşit timp de decenii aceşti sărmani „confruntaţionişi”?

Iată, apelul meu este pentru a pregăti sufletele la o astfel de eventualitate, care odinioară părea imposibilă, acum ni se prezintă foarte probabilă. Ce-i de făcut? A accepta să ne întoarcem, cum spune Valente, la condiţia de catacombe. Condiţia de catacombe nu este condiţie obişnuită. Dar când obişnuitul este ilegitim şi legitimul nu este permis, nu există altă alegere decât a ţine ferm la legitim într-o condiţie neobişnuită.

Gianni Valente menţionează o „pax sino-vaticana”, asta mă face să mă gândesc la faimoasa „Pax Romana”, o pace construită şi menţinută cu fierul şi focul, al cărei simbol este întoarcerea triumfală a trupelor conchistadore târând în spatele lor cete de sclavi.

Aşadar, apelul meu este unul plin de tristeţe şi de durere. Aici aş putea termina discursul meu, rugându-l pe Valente să aibă milă de noi, să respecte măcar durerea noastră şi să ne lasă să plângem în pace în tăcere.

(Îmi amintesc de o expresie apărută deja cu mult timp în urmă pe un sit internet catolic în China: „De atâţia ani duşmanii noştri n-au reuşit să ne omoare. Acum ne revine să murim de mâna Tatălui nostru. Bine, să mergem ca să murim”). (N-aţi observat niciodată că copilul, chiar şi atunci când primeşte vreo palmă la fund de la mama, nu fuge, ci se agaţă de piciorul mamei, eventual plângând şi strigând. Nu are unde să meargă departe de mama).

3. ACCEPTAREA ACORDULUI ŞI OBIECŢIA DE CONŞTIINŢĂ. FIDELITATE FAŢĂ DE PAPA ÎN POFIDA PAPEI

Sunt sigur că Valente nu mă va lăsa în pace aşa de uşor. Va spune: „Şi interdicţia dumneavoastră peremptorie de a intra în Asociaţia patriotică?”.

Prima mea afirmaţie este: „Nu este necesar să urmăm (acel acord până la capăt)”. Da, în acceptarea dispoziţiilor de la Roma din partea noastră există o limită, limita conştiinţei. Nu putem urma acel eventual acord în ceea ce conştiinţei îi apare în mod clar contrar credinţei catolice autentice. Papa Francisc a apărat adesea dreptul la obiecţia de conştiinţă; apoi el, un iezuit care încredinţează şi lucrurile cele mai delicate discernământului personal, nu va nega fiilor săi acest drept.

Această limită a acceptării noastre o face şi mai dureroasă. Va fi pentru mine o adevărată sfâşiere a inimii, între instinctul salezian de devoţiune faţă de papa (da, o numim devoţiune; cele trei devoţiuni: faţă de Preasfântul Sacrament, faţă de Sfânta Fecioară Maria şi faţă de Papa) şi imposibilitatea de a-l urma până la capăt, de exemplu, în cazul în care ar încuraja să se îmbrăţişeze Asociaţia patriotică şi să se intre într-o Biserică total aservită unui guvern ateu.

Va trebui să refuzăm să facem acel pas tocmai pentru că el este în mod formal în contradicţie cu autoritatea petrină. Da, în cazul contemplat (şi în acest moment sperăm şi mai puternic ca el să nu aibă loc), noi vrem să fim fideli faţă de Papa (faţă de papalitate, faţă de autoritatea Vicarului lui Cristos) în pofida Papei. Dacă Gianni Valente se scandalizează, înseamnă că el nu cunoaşte istoria Bisericii.

În partea finală a articolului său, Valente vorbeşte despre „comuniunea reală cu Episcopul de Roma”. Să încredinţăm Judecătorului veşnic să judece dacă adevărata comuniune reală cu Papa este a noastră sau aceea a celor care astăzi strigă cu glas tare (de exemplu, cum a spus cineva intervievat de L’Eglise d’Asie): „Hai, gata, toţi, să ascultăm de Papa, orice lucru decide el!” (desigur acesta are mare speranţă că Papa va confirma starea actuală anormală, în care acesta va putea continua să se bucure de avantajele sale dobândite).

4. A NU INTRA ÎN ASOCIAŢIA PATRIOTICĂ. ÎNVĂŢĂTURA AUTORITARĂ A PAPILOR

Valente va insista: „Există în apelul său interdicţia peremptorie de a intra în Asociaţia patriotică”. Da, am spus: „În mod absolut nu trebuie să se intre în Asociaţia patriotică”. Dar n-am spus asta cu autoritatea mea. Este autoritatea Papei Benedict, confirmată de Papa Francisc care a spus că Scrisoarea Papei Benedict este încă pe deplin valabilă şi trebuie citită de toţi.

Eu am spus: „Conform Scrisorii Papei Benedict, principiul unei Biserici independente, adică, modul de a lăsa guvernul să gestioneze Biserica, nu se armonizează cu credinţa noastră”. Valente ar avea dreptate să spună că nu este un citat exact, dar neg că nu ar „coincide cu textul original”. Oricine cunoaşte realitatea Bisericii din China, va găsi că expresia „statul gestionează Biserica” este o sinteză exactă a ceea ce Papa Benedict descrie în Scrisoare cu alte cuvinte:

„(Capitolul VII Paragraf I): … Situaţia dureroasă a contrastelor puternice care îi are implicaţi pe credincioşii laici şi pe păstori scoate în evidenţă, printre diferitele cauze, rolul semnificativ desfăşurat de organisme care au fost impuse ca responsabili principali ai vieţii comunităţii catolice. De fapt, şi astăzi recunoaşterea din partea acestor organisme este criteriul pentru a declara o comunitate, o persoană sau un loc religios, legale deci oficiale.

(Paragraf V): … Este evident că pretenţia unor organisme, voite de stat şi străine de structura Bisericii, de a fi mai presus de episcopii înşişi şi de a conduce viaţa comunităţii ecleziastice nu corespunde învăţăturii catolice.

(Paragraf VI): … Finalitatea declarată a acestor organisme de a realiza «principiile de independenţă şi autonomie, autogestiune şi administraţie democratică a Bisericii» este inconciliabilă cu învăţătura catolică. (Numele Asociaţiei patriotice este menţionat în mod expres în notă).

(Capitolul VIII, Paragraf II): … Persoane «nehirotonite» şi uneori chiar nebotezate controlează şi iau decizii cu privire la chestiuni ecleziale importante, inclusiv numirea episcopilor, în numele diferitelor organisme statale. Prin urmare, s-a asistat la o slăbire a slujirilor petrină şi episcopală…”.

Guvernul spune că Biserica „oficială” este condusă de „o Asociaţie şi o Conferinţă” (Asociaţia patriotică şi Conferinţa episcopală), dar cine conduce acest organism „două în unul” este guvernul în persoana oficialului de la S.A.R.A. (Agenţia Statală de Afaceri Religioase), care prezidează reuniunile sale. (Guvernul nu simte nici nevoia de a masca această realitate, arătând fotografii în care directorul de la SARA conduce reuniunile, în timp ce preşedintele Asociaţiei patriotice şi preşedintele Conferinţei episcopale la dreapta şi la stânga sa, cu capul înclinat, primesc instrucţiunile sale).

Apoi, autoritatea supremă a acelei Biserici se află în Adunarea Reprezentanţilor Catolicilor Chinezi care se adună la fiecare cinci ani. Dar această Adunare era mereu prezidată de dl. Liu Bai Nian având la masa prezidenţială pe preşedinţii şi vicepreşedinţii Asociaţiei şi Conferinţei care ar urma să fie „aleşi” în timpul Adunării. Liu Bai Nian a fost declarat, în ultima Adunare, preşedinte de onoare, adică, deja la pensie, dar în realitate lucrează încă pe deplin şi aleargă din nordul în sudul Chinei. Vom vedea cine va prezida următoarea Adunare.

Eu cred că am reuşit să dovedesc suficient că ceea ce spun coincide perfect cu Scrisoarea Papei Benedict. Dar Valente nu pare la fel de sigur de ceea ce afirmă. El referă la acel eventual acord, care după părerea mea contrazice învăţătura Papilor, în termeni aşa de greu de înţeles, încât cu toate studiile mele filozofice şi teologice şi cu cunoştinţele mele de limbă italiană cu greu înţeleg. Prezintă acel acord aşa: „… măsuri şi practici… ca extrema ratio pentru a dribla implicaţiile unui posibil, viitor început de înţelegere între Pechin şi Scaunul Apostolic” (fericit cel care înţelege asta!).

5. SUNTEM ÎN ÎNTUNERIC ŞI IPOTEZELE NU NE LASĂ LINIŞTIŢI

Am spus că eventualitatea unui acord inacceptabil se prezintă ca probabil. Am spus că şi acum sperăm ca faptul să nu aibă loc. Aşadar nu există încă nimic sigur. Deci, pentru ce, mi se va spune, atâta agitaţie?

Chiar este adevărat, nu ştim nimic sigur, suntem ţinuţi complet în întuneric. Ştim că se înmulţesc contactele, dar nu ştim nimic despre ceea ce tratează în acele colocvii.

Contactele neoficiale existau şi înainte. În timpurile cardinalului Tomko, prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, adică până în 2000, [când] încă nu era Comisia pentru Biserica din China, dar se ţineau reuniuni periodice despre chestiunile Bisericii din China, reuniuni comune şi lărgite („comune”, adică Secretariatul de Stat şi Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor împreună; „lărgite”, adică participau şi experţi). Ca preşedinte al Uniunii Superiorilor Călugăreşti la Hong Kong, apoi ca profesor în Seminariile din China, şi în sfârşit ca episcop coadiutor de Hong Kong, eram invitat la acele reuniuni în care mons. Celli, pe atunci subsecretar al Secretariatului de Stat şi principal negociator cu China, ne informa amănunţit despre ceea ce tratau în acele întâlniri.

În timpul anilor succesorului cardinalului Tomko totul era oprit. Apoi, cu succesorul succesorului, în pofida constituirii unei Comisii adevărate, tratativele cu China au devenit afaceri extrem de rezervate Curiei Romane, nefiind dată o minimă informare membrilor Comisiei.

Apoi astăzi şi Comisia a dispărut în mod silenţios. După alegerea Papei Francisc ne este comunicat că această Comisie şi-ar relua munca sa (ultima reuniune plenară a trieniului) în primăvara anului 2014; apoi nici un cuvânt nu vine de la Roma, niciun certificat de deces, niciun anunţ funebru. Extremă nepoliteţe faţă de membrii Comisiei şi a faţă de cel care a constituit-o în vremea sa! Extremă deviere chiar şi de la tradiţia de corectitudine a Curiei Romane!

Faptul este că acum unuia dintre cei doi cardinali chinezi încă vii şi care încă nu sunt senili nu-i este permis să se intereseze cum negociază lucrurile Bisericii din China. Există încă un chinez „la Roma”, dar pare că deranjează. L-au exilat la Guam. Este trist de constatat că marii promotori ai dialogului îl elimină în interiorul Bisericii.

În această lipsă de comunicare se încearcă să se facă ipoteze şi să se ghicească, punând împreună fragmente de ştiri de aici şi de acolo. Este părintele Heindrikx care pare că ştie tot pentru că este prieten al Romei şi al Pechinului. La distanţă este AsiaNews care de obicei este destul de bine informată. Cadrul care se reuşeşte să se schiţeze nu încurajează deloc. Chiar pare că direcţia este aceea de care ne temem.

6. LUPTA CONTINUĂ? MĂ FAC GLAS AL CELOR FĂRĂ GLAS

Până aici vorbim despre o situaţie actuală de dramatism deosebit. Însă Valente vrea să lărgească vederea şi vrea să mă încoroneze cu titlul de „luptător continuu” (sau de „gladiator” în limbajul unor ilustre eminenţe).

Valente mă acuză de „o mobilizare de douăzeci de ani împotriva tuturor paşilor întreprinşi de Scaunul Apostolic… care nu intrau în grila sa de gândire”. Mai mult: „O reprezentare fixă şi preconfecţionată a evenimentelor catolicismului chinez din ultimii şaptezeci de ani, menită să ascundă toate datele realităţii care nu sunt funcţionale pentru lupta continuă”.

Şaptezeci de ani sunt mulţi. În urmă cu şaptezeci de ani comuniştii chinezi încă nu cuceriseră puterea. Aşadar, eu aş fi deformat toată istoria realităţii Bisericii din China încă de la începutul regimului comunist!? Cum să răspund la o acuză de asemenea dimensiuni?

Să vorbim mai degrabă despre cei douăzeci de ani. În urmă cu douăzeci de ani, adică în jurul anului 1996, la sfârşitul acelui an am fost făcut episcop coadiutor de Hong Kong. Dacă nu greşesc, Gianni Valente era foarte bun prieten de-al meu. Cu siguranţă nu m-ar fi calificat ca „luptător”. Ştia şi aprecia că, imediat după faptele de la Tiananmen Square, am intrat în China şi timp de şapte ani am predat în Seminariile „oficiale” din China (Shanghai, Xi’an, Wuhan, Shijiazhuang, Beijing, Shenyang) adică dedicând şase luni pe an în dialog continuu cu acei fraţi ai noştri şi persecutorii lor. A fost o convieţuire lungă. Autorităţile mă tratau cu mănuşi, drept pentru care nu am niciun motiv de resentiment personal împotriva comuniştilor. Dacă nu m-ar fi făcut episcop coadiutor la sfârşitul anului 1996, aş fi continuat să fiu profesor de filozofie şi teologie în acele Seminarii, „apreciat de autorităţi pentru conduita mea bună”.

Dar în timpul acelei lungi convieţuiri am văzut de aproape umilirea episcopilor noştri, suferinţa atâtor fraţi fermi în credinţă, şi un sensus Ecclesiae care mă făcea să mă simt mic-mic.

„Mobilizarea” eventual a început când Papa Benedict m-a făcut cardinal în 2006, adică zece ani mai târziu. Dacă de atunci sunt luptător, nu fac asta pentru gustul meu personal. Vorbesc pentru că sunt glasul celor fără glas. Realitatea este că în China nu există libertatea cuvântului!

Fac o digresiune. Nu reuşesc să cred că Gianni Valente nu ştie faptul că în China nu există libertatea cuvântului. Cum reuşeşte să spună prin jur că episcopii intervievaţi de el în China au putut să vorbească aşa cum au voit? (în special cei care sunt jumătate dedesubt şi jumătate deasupra, adică aceia care încearcă să iasă din clandestinitate şi să obţină recunoaşterea de la guvern). Pot doar să spună ceea ce place guvernului. Unul dintre ei i-a spus lui Valente că în dieceza sa nu are Asociaţia patriotică. Ziua următoare vine oficialul guvernului şi îi spune: „Ah, da! Te lauzi că nu ai Asociaţia patriotică? De astăzi trebuie s-o ai”. Valente probabil nu ştie acest lucru.

Sunt glasul celor fără glas nu numai pentru a protesta împotriva autorităţilor comuniste. Sunt şi pentru a pune anumite întrebări autorităţilor romane. În aceşti ani, încontinuu au fost făcute acte direct împotriva învăţăturii şi disciplinei Bisericii: episcopi ilegitimi şi excomunicaţi care celebrează pontificale solemne, care conferă ordinul sacru chiar de mai multe ori; episcopi legitimi care iau parte la consacrări episcopale ilegitime chiar de patru ori şi participarea aproape totală a episcopilor comunităţii oficiale la Adunarea Reprezentanţilor Catolicilor Chinezi. Nu s-a auzit glasul de la Roma. Fraţii noştri din China oare n-au dreptul să fie uimiţi şi să pună întrebări?

7. LUPTĂ INTERNĂ? NEG EU DIALOGUL? DIALOGUL TREBUIE SĂ REUŞEASCĂ CU ORICE PREŢ?

Valente mă acuză nu atât de o luptă împotriva comuniştilor chinezi, ci subliniază mai degrabă lupta internă dintre mine şi cei care la Roma au în mână pâinea şi cuţitul afacerilor Bisericii din China.

Desigur, acest lucru este grav, dar unde este problema? Sunt acuzat că sunt împotriva dialogului. Pentru numele lui Dumnezeu! Cum pot să gândească aşa? Eu sunt ferm de acord cu ceea ce spune Papa Benedict în Scrisoarea sa la Capitolul IV Paragraf VII: „… soluţia problemelor existente nu poate să fie urmărită printr-un permanent conflict cu autorităţile civile legitime. (Desigur, soluţiile problemelor se concretizează în concluziile dialogurilor, dar Papa Benedict continuă să spună): … Însă în acelaşi timp nu este acceptabilă o capitulare în faţa acestora (autorităţile civile) când ele se amestecă în mod necuvenit în materii care privesc credinţa şi disciplina Bisericii”. este acelaşi adevăr pe care Papa Francisc îl spune episcopilor asiatici în Coreea, că prima condiţie a unui adevărat dialog constă în „coerenţa cu propria identitate”.

Aşadar, fundamentul speranţei unui dialog reuşit este ca ambele părţi să respecte identitatea proprie şi a celeilalte părţi. Or, există acest fundament în cazul nostru? Poate un guvern dictatorial să respecte identitatea unui grup religios care afirmă că autoritatea supremă internă aparţine grupului însuşi? Şi poate o religie să se supună controlului complet al unui guvern ateu?

Aşadar, înainte de toate trebuie să recunoaştem că comunismul este o adevărată dictatură. Când dădeam exemplul sfântului Iosif care mergea să dialogheze cu Irod, părea o glumă, dar nu este foarte departe de adevăr. Domnii noştri de la Curia Romană au studiat vreodată marxism-leninismul? Da, să nu-l uităm pe Lenin, el a dat o organizare „veşnică” aceleia care, conform lui Karl Marx, trebuia să fie o dictatură „provizorie” a proletariatului după victoria luptei de clasă.

Dragi italieni, mulţumiţi-i Domnului că v-a cruţat de formele moderne de dictatură: nazismul şi comunismul (fascismul lui Mussolini este o dictatură superficială, pe bază de băţ şi ulei de ricin). Cine n-a simţit dictaturile pe propria piele cu greu poate să le măsoare toată oroarea.

În dictaturi nu există compromisul, există numai supunerea absolută, sclavie şi umilire.

Comuniştii chinezi, după ce au ucis sute de mii, eventual nu mai au nevoie să ucidă atâţia. Domneşte „starea de violenţă”, negarea completă a celor mai fundamentale drepturi umane. Există cineva care nu este informat despre modul în care astăzi comuniştii chinezi sunt tot mai prepotenţi în străinătate şi asupritori în ţară? (Un articol recent al lui George Weigel în First Thing poate să-l ajute pe cel care nu este la zi). Tot acest guvern va folosi gentileţe faţă de Vatican? Cu toate faptele recente care se petrec (înlăturări de cruci şi demolări de biserici) şi toate discursurile şi cursurile de îndoctrinare despre dreptul statului de a conduce religiile, cum poate preaeminentul nostru secretar de stat să spună că „perspectivele dialogului sunt promiţătoare”?

Un preot din comunitatea clandestină, în vârstă de patruzeci de ani, cu numele „Pace”, foarte doct şi zelos, stimat şi iubit de toţi cei care-l cunosc, a murit misterios în primele zile din noiembrie 2015. Securitatea publică a guvernului spune că a găsit cadavrul său într-un fluviu şi afirmă că el s-a sinucis, dar nu furnizează niciun indiciu care să poată clarifica adevărata cauză a morţii.

Acest preot scrisese: „Cum se poate spera ca, în timp ce toate religiile sunt guvernate de autorităţile comuniste prin Asociaţia patriotică, Biserica catolică să fie scutită de asta? Cum se poate spera ca, în timp ce libertatea cuvântului este negată în toată China, nouă să ne fie acordată?”.

Aşadar, a nega dialogul? Nu, dar trebuie mers la masa dialogului dispuşi să se admită la sfârşit, eventual pentru a o suta oară, că dialogul încă nu este posibil. Cum se poate spera în mod raţional într-o bună concluzie a dialogului? Comuniştii chinezi vor renunţa un picuţ la controlul complet asupra Bisericii oficiale pe care de acum cu siguranţă o ţin în mâinile lor? În cazul unui dialog eşuat, nu iartă nimic. Însă vin cu plăcere la dialog având speranţa să ducă acasă o semnătură, o binecuvântare finală a Papei asupra stării anormale actuale a acelei Biserici care este în obiectiv schismatică. Papii au preferat să evite cuvântul „schismă” numai pentru că ştiu că mulţi au aderat sub presiune gravă. Pentru a reuşi să încheie dialogul cu orice preţ, sunt dispuţi să plătească preţul de a canoniza o Biserică schismatică?

Cum se poate limita discuţia la numirea episcopilor, lăsând în afară alte enormităţi? Chiar şi numai cu privire la tema alegerii episcopilor, se poate accepta ceea ce este situaţia prezentă? Alegerea „democratică”? (nu există nicio alegere în China care să nu fie prestabilită de guvern); aprobarea de Conferinţa episcopală? (Conferinţa pur şi simplu nu există, există numai numele); consensul final al Papei? (va fi simplă formalitate fără adevărată autoritate decizională); după ce toate comunităţile clandestine trebuie să iasă la suprafaţă, supuse acestei „Biserici chineze”, care nu mai este Biserica catolică din China? (în chineză Biserica catolică se spune „Biserica lui Dumnezeu”, astfel nu se observă mult contradicţia în expresia „Biserica lui Dumnezeu chineză”, cum ar rezulta evidentă în schimb în expresia „Biserica catolică chineză”).

8. OSTPOLITIK

La acest punct nu se poate evita să se menţioneze Ostpolitik. Dar mi se spune: „Pentru ce mergeţi mereu să scotociţi din nou în istorie?”.

Întocmai pentru că nu este istorie. Conducătorii noştri încă trăiesc în iluzia acelui „mare miracol” al maestrului lor Casaroli (nu punem în discuţie sfinţenia sa personală).

Ostpolitik politică avea un sens, pentru că acolo era vorba de interese care se pot contracta, se pot schimba interese economice cu concesiuni politice. Dar noi ce avem de schimbat cu aceia care înţeleg numai motive de bani şi putere? Singurul lucru pe care-l aşteaptă este ca să cedăm puterea noastră (spirituală). Dar putem face asta?

Ostpolitik a început deja sub Papa Ioan al XXIII-lea şi Papa Paul al VI-lea. Era o situaţie disperată din care se încerca să se găsească o cale de ieşire. Dar a fost o adevărată cale de ieşire? Papii şi Comisiile de cardinali, în lipsă aproape totală de informaţii (cortina de fier), trebuiau să se încreadă în Casaroli dându-i hârtie în alb, şi el, sărmanul, trebuia să noteze în întuneric (în timp ce duşmanii aveau reţele de informaţii – spioni – chiar înăuntrul Vaticanului [vezi The End and the Begining de George Weigel]).

Marile rezultate? „S-a asigurat ierarhia ecleziastică!”. Care ierarhie? Episcopi păpuşi, nu păstori ai turmei, ci lupi răpitori, funcţionari ai guvernului ateu. „S-a căutat un modus non moriendi!”. Biserica în acele ţări a fost salvată nu de manevrele diplomaţiei vaticane, ci de credinţa neclintită a poporului credincios simplu!

Aşadar, „alegeţi confruntarea în locul dialogului”? Dar cum puteţi numi „confruntare” când un miel refuză să fie mâncat de lup?

Valente a scris în urmă cu câtva timp că până şi cardinalul Stefan Wyszynski ar fi susţinut Ostpolitik a lui Casaroli. Cât se poate de ridicol! Se aşteaptă probabil ca foarte competentul cardinal să-l fi criticat pe secretarul de stat numit de Papa Ioan Paul al II-lea?

Atunci se întreabă: „De ce Papa Ioan Paul al II-lea a făcut numirea aceea?”. Într-un film despre Ioan Paul al II-lea pun pe buzele sale aceste cuvinte: „Dragă Casaroli, noi doi gândim în mod diferit. Te numesc secretar de stat pentru ca să ne putem completa reciproc”. Poate să fie foarte adevărat. Însă nu puţini istorici cred (în mod maliţios? Nu mi se pare) că Papa a voit astfel să-i liniştească pe duşmanii săi. Casaroli ar fi putut sluji din „cortina de fum”, în timp ce el conducea din biroul său politica sa de eliberare a Poloniei de dictatura comunistă.

Pe la sfârşitul lui noiembrie 2008, primesc o ştire, nepublică, şi anume că Biserica oficială din China urma să sărbătorească 50 de ani de la prima hirotonire episcopală ilegitimă. Alerg la Roma, sunt primit de Papa Benedict, era şi cardinalul Bertone. Eu spuneam că acela era un act de provocare, în special când se ştie că existau deja contactele informale între cele două părţi. Adaug că guvernul îndrăzneşte să continue să provoace Vaticanul pentru că a văzut că aici se juca Ostpolitik. În acel moment, Papa Benedict, îndreptat spre cardinalul Bertone, spune: „Îţi aminteşti, când a venit aici Ioan Paul al II-lea: «Ajunge (cu Ostpolitik)!». Nu am nevoie să adaug altceva.

9. PAPII APROBĂ EPISCOPI DIN ASOCIAŢIA PATRIOTICĂ FĂRĂ A LE CERE SĂ IASĂ DIN EA. ATUNCI?

Termin răspunzând cu privire la ceea ce Valente pare să se simtă atât de puternic. Spune că Papii au aprobat mulţi episcopi care erau în Asociaţia patriotică, ba chiar ocupau în ea poziţii de importanţă. Aşadar, „apartenenţa formală a acelor episcopi la Asociaţia patriotică… n-a fost niciodată în sine un impediment al comuniunii sacramentale şi ierarhice depline şi recunoscute între acei episcopi şi Succesorul lui Petru”. În afară de asta, Papii nu le-au impus niciodată ieşirea din Asociaţie „drept condiţie pentru a obţine mandatul pontifical pentru propria slujire episcopală”.

Desigur, când Papa îi numeşte sau îi recunoaşte episcopi, le acordă puterea sacramentală şi jurisdicţională, dar asta nu dovedeşte că în sine asta nu contrastează cu apartenenţa lor la Asociaţia patriotică, substanţa căreia, afirmă Papa Benedict, nu este conciliabilă cu ecleziologia catolică.

Credincioşii din China pun adesea degetul pe această contradicţie. Vaticanul nu obişnuieşte să răspundă la îndoieli. În lucrarea mea „Material ajutător pentru a citi Scrisoarea Papei Benedict adresată Bisericii din China”, care a fost atent citit de Papa şi aprobat (tipărit apoi numai în chineză), citam înainte de toate Scrisoarea Papei care în privinţa cazurilor de legitimare (şi în mod analog de aprobare, pentru că sunt de acelaşi gen), la Capitolul VIII Paragraf XI, afirma că au existat două inconveniente: 1º (uneori) „preoţii şi credincioşii n-au fost informaţi cum se cuvine despre legitimarea făcută”, 2º „… unii episcopi legitimaţi n-au făcut gesturi, care să dovedească în mod clar legitimarea făcută”. De aici dubla recomandare ca 1º „Legitimarea făcută să poată fi făcută publică în timp scurt” şi ca 2º „Prelaţii legitimaţi să facă tot mai mult gesturi incontestabile de comuniune deplină cu Succesorul lui Petru”. Şi comentam: „Aşadar, în Scrisoarea Papei nu există contradicţie; dar există contradicţie, adică incoerenţă, în anumiţi episcopi legitimaţi sau aprobaţi, care, din generozitatea Sfântului Părinte au fost primiţi în comuniunea ierarhică, dar n-o trăiesc cu coerenţă. Cum se poate considera în comuniune cu Scaunul Apostolic unul care în toate momentele strigă în sprijinul unei Biserici independente?”.

10. TREBUIE VENIT LA CLARITATE

Când succesorul succesorului cardinalului Tomko a avut şi el succesor, în reuniunea Comitetului Permanent al Comisiei pentru Biserica din China prezidată de el, s-a obţinut consensul cu privire la necesitatea de a clarifica acest punct. După o lungă tolerare a unei situaţii de incoerenţă (rezultat desigur falimentar) trebuia în sfârşit schimbată tactica şi să se vină la claritate, începând cu o vastă cateheză pentru a-i informa pe toţi că Asociaţia patriotică nu este acceptabilă. Aceea a fost ultima reuniune a Comisiei. Nu ştiu ce s-a făcut pe linia acestei noi strategii.

Coincidenţa timpurilor permite să se creadă că acest consens al Comisiei a fost comunicat în vreun fel diecezei de Shanghai, motiv pentru care mons. Thaddeus Ma, la sfârşitul hirotonirii sale episcopale, a făcut acea declaraţie primită de aplauzele zgomotoase prelungite ale poporului lui Dumnezeu.

La 7 iulie acum 4 ani a arătat lumii principiul absurd al politicii religioase din China: „Cine vrea să iubească patria trebuie să renege conştiinţa sa religioasă”. Marele, respectatul episcop Aloysius Jin, S.J. de Shanghai trebuia să renege conştiinţa sa, să accepte să concelebreze cu un episcop ilegitim şi, mai mult, în timpul hirotonirii episcopale a succesorului său, pentru a dovedi fidelitatea sa faţă de patrie! El nu s-a simţit să se supună acestei ulterioare umiliri.

Dar astăzi rezultă că în toate cazurile asemănătoare sfatul dat de sus este de a se umili, de a fi de acord, de a ceda, de a capitula…

La glasurile care suspectează o intervenţie a Romei în cazul „răsucirii” monseniorului Thaddeus Ma, Vaticanul răspunde: „Orice speculaţie este nepotrivită”, eu aş spune „este inevitabilă”. Toţi aşteaptă o clarificare precisă.

O, Doamne, nu i-ai spus lui Petru „confirma fratres tuos!”?

P.S. Dragă Gianni, această scriere a mea, convalescent, m-a costat multă trudă. Te rog să mă cruţi de acest lucru în viitor!

De cardinal Joseph Zen Ze-kiun

(După AsiaNews, 4 august 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.