Categorii

Cardinalul Ravasi: „a regăsi curajul marilor valori”

„A avea din nou curajul marilor valori de care este plină istoria noastră; a căuta frumuseţea, nu în sens estetic ci ca autenticitate; a regăsi marea responsabilitate socială şi culturală pe care o avea Francisc în timpul său”, care implică şi capacitatea de „a abandona micile orizonturi şi a face lucruri mari, cu un pic de utopie sănătoasă”. Cardinalul Gianfranco Ravasi, preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii, prezintă trei activităţi pentru a explica marele succes pe care „Curtea lui Francisc” l-a avut la Assisi, unde miniştri, filozofi, artişti, călugări, jurnalişti, manageri, oameni de cultură credincioşi şi necredincioşi s-au confruntat asupra temei: „Drum”. L-am intervievat.

Care este bilanţul dumneavoastră personal al „Curţii lui Francisc” şi cum se inserează în parcursul „Curţii Neamurilor”?

Curtea Neamurilor este de acum o reţea extinsă în diferite continente şi elementul fundamental rămâne voinţa credinţei de a se confrunta în dialogul între viziuni complet diferite, care se întâlnesc însă în voinţa de a merge dincolo de suprafaţa lucrurilor, pornind de la sensul fiinţei şi existenţei noastre. Curtea lui Francisc, de la Assisi, vrea să ducă înainte o reflecţie nu numai asupra unei teme ci asupra diferitelor probleme care străbat timpul nostru, făcând să dialogheze diferite viziuni despre lume unite însă de intenţia de a merge dincolo de parcelare, fragmentarea ştiinţelor, tipică timpului nostru.

Dumneavoastră l-aţi întâlnit pe marele artist nord-american de origine bulgară Christo, protagonist al uneia dintre serile „Curţii”, pentru o vizionare privată a expoziţiei sale alături de bazilica superioară: ce v-aţi spus?

Am rămas foarte impresionat de grandoarea operelor sale: cu puntea îngustă peste lacul Iseo, de exemplu, Christo a voit să reia viziunea despre Isus care merge pe apă: marea, în mod simbolic, evocă răul, nimicul, în timp ce puntea îngustă devine un instrument de întâlnire între ţări, între oraşe separate de apă şi acum în contact nemijlocit şi direct. Există o dimensiune de libertate, în artist, care-i permite să facă epifanic şi ceea ce este realitate zilnică, unele dimensiuni ascunse ale ei care graţie operei de artă revelează semnificaţii diferite.

Concluzia „Curţii” a fost confruntarea-dialogul dintre dumneavoastră şi ministrul Minniti: care sunt urgenţele care au rezultat?

Nu este prima dată când îl întâlnesc pe ministru, există deja între noi un dialog stabil. Sunt trei teme principale asupra cărora ne-am confruntat: prima este voinţa de a înţelege fenomenele, de înţelegere în profunzime a vieţii poporului, mergând dincolo de locurile comune şi de stereotipuri; a doua este dorinţa de a înfrunta tema primirii migranţilor în toate dimensiunile sale; în sfârşit, a treia temă, îndrăgită şi de papa Francisc, a fost confruntarea despre modul de a-i primi pe cei care ajung în ţara noastră.

„Umanitatea este produsul viitorului”, provocarea lansată de Oliviero Toscani, de la Assisi, cu „design for humanity” al său. Există un „deficit de umanizare” în lumea noastră?

Comunicarea digitală, informatica, noile tehnologii dau loc la un exces de informaţie, care produce nu nivel de bulimie şi anorexie inedit şi până acum inimaginabil în acest domeniu. Umanitatea, în acest mod, pare de acum depăşită: se merge spre forme de transumanism sau postumanism. Intrarea roboticii în vieţile noastre este desigur pozitivă, fără a pune progresele neuroştiinţelor sau capacitatea de a interveni asupra ADN-ului nostru. Totuşi, în toate aceste cuceriri este îmbibat pericolul unei puternice pierderi de umanitate: e suficient să ne gândim la posibilitatea de a interveni asupra creierului în manieră radicală, care repropune problema responsabilităţii, a moralităţii conştiinţei. Mai mult decât despre deficit de umanitate eu aş vorbi aşadar despre „exces de umanitate”, de dorinţă de a o amplifica având intenţia de a o ajuta însă fără control: comunicarea digitală, dacă este absolutizată, riscă să ducă la pierderea contactului cu realitatea, de exemplu cu limbajul îndrăgostiţilor, care este făcut mai mult din priviri sau din tăceri decât din cuvinte, şi chiar atunci când se stă în tăcere se spune mult mai mult decât s-a reuşit puţin mai înainte să se spună cu cuvintele.

În afară de cuvântul „frică”, asociată îndeosebi cu migranţii şi teroriştii, din dialogurile de la „Curtea lui Francisc” a reieşit un tablou al unei Italii „dezorientate”: este momentul de a investi mai mult în cultură?

Dacă până în secolul al XX-lea termenul cultură era considerat numai apanajul artiştilor, în aşa-numitul „secol scurt” a dobândit o conotaţie antropologică. Astăzi cultura trebuie să-şi recapete tot mai mult propria accepţie ca să spunem aşa „artizanală”, legată de munca omului şi de capacitatea pe care o are fiinţa umană de a face bine propria muncă, şi într-un context social puternic schimbat faţă de cel al revoluţiei industriale. Asta înseamnă, astăzi, a investi în cultură: a merge la rădăcinile a ceea ce a dat origine culturii occidentale. Cultura sunt taţii şi mamele care-i ajută pe copiii lor să trăiască frumos cu munca proprie, care pregătesc mâncarea: să nu uităm că, în latină, termenul „cultură” nu există: îl foloseşte numai o dată Cicero, şi nu întâmplător ca „agri-cultură”…

De M. Michela Nicolais

(După agenţia SIR, 18 septembrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.