Categorii

Cardinalul Piacenza: „Un tânăr care îi cere preotului să se spovedească face un act revoluţionar”

Un tânăr „credincios, astăzi, este un adevărat anti-conformist”. Un tânăr care „cere preotului său să se spovedească face un act revoluţionar”, pentru că „recunoaşte insuficienţa lumii de a răspunde la întrebări”. Asta afirmă cardinalul Mauro Piacenza, penitenţiar major, în cuvântul de introducere de la întâlnirea „Spovada, tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional”.

Întâlnirea începe joi, 26 aprilie, la „Sala celor o sută de zile” din Palatul Cancelariei, şi va dura până vineri, 27 aprilie.

Cu privirea îndreptată spre următoarea adunare generală a Sinodului Episcopilor din octombrie, Penitenţiaria Apostolică vrea să furnizeze propria contribuţie la reflecţia care implică în aceste luni toată Biserica, amintind şi aprofundând rolul central al sacramentului Reconcilierii în viaţa spirituală şi în discernământul tinerilor creştini.

Vor fi şi două mărturii care au trăit personal o experienţă de convertire şi de chemare din partea lui Dumnezeu şi care vor povesti şi despre importanţa sacramentului Reconcilierii în viaţa lor. Va încheia lucrările monseniorul Nykiel, regent al Penitenţiariei Apostolice.

Piacenza aminteşte că „la 9 martie, primind în audienţă tocmai această Penitenţiarie Apostolică, Sfântul Părinte a afirmat: «trebuie să ştim să ascultăm întrebările, înainte de a oferi răspunsurile. A da răspunsuri, fără a ne fi preocupat să ascultăm întrebările tinerilor […] ar fi o atitudine greşită»”. Cu această indicaţie „de parcurs, papa Francisc a trasat calea raportului dintre penitent şi duhovnic, mai ales în reconcilierea sacramentală a tinerilor, arătând că găsirea întrebărilor fundamentale ale persoanei umane, încă nu complet reduse şi anihilate în inima tinerilor, constituie o cale privilegiată a drumului de evanghelizare şi chiar a drumului sacramental”.

Cardinalul afirmă că „adulţii, noi adulţii, le încredinţăm tinerilor o «lume răsturnată», faţă de experienţa pe care am trăit-o noi. Condiţia tineretului, prin însăşi natura sa, este deschisă larg spre marea perspectivă existenţială a unei vieţi «de trăit în întregime» şi de construit. Acestei condiţii îi corespundea, şi numai în urmă cu câteva decenii, o perspectivă socială la fel de pozitivă, care permitea noilor generaţii să poată imagina în mod raţional un viitor constructiv şi rodnic, în care să-şi realizeze cele mai profunde aspiraţii ale lor”.

Apoi, la nivel social „este necesar de afirmat că, în prima jumătate a secolului trecut, întreaga viaţă publică şi socială era deţinută de adulţi şi că, mai ales după revoluţia din 1968, care a avut multe şi chiar tragice limite, s-a trăit totuşi un anumit protagonism şi al tinerilor: a fi tineri era un avantaj, nu numai la nivel civil şi existenţial, ci şi la nivel social”.

Astăzi, „trebuie să recunoaştem, nu mai este aşa. Nu tinerii noştri determină climatul trăirii sociale, ba chiar sunt constrânşi să-l îndure şi adesea să integreze negativităţile sale”.

Pentru cardinalul Piacenza „tânărul credincios, astăzi, este adevăratul anticonformist. Anticonformismul radical, care a vibrat, cu tonuri adesea violente, în Revoluţia socială şi culturală din 1968, astăzi a fost normalizat complet de consumismul burghez, care continuă să se proclame apartenentă la acea tradiţie culturală, dar care, în fapte, nu trăieşte nimic dintr-o idealitate realmente comunională, autonomă şi capabilă de a împărtăşi până la capăt existenţa”.

Din motive „nu numai numerice, ci şi mai ales culturale şi ideale, a fi creştin astăzi, pentru un tânăr, este ceva profund anticonformist, aproape la limita de a fi considerat naiv şi radical împotriva curentului”.

Şi într-un cadru cultural, „în care parcelarea eu-lui, chemat să se intersecteze mai mult cu instrumentele social decât cu persoanele, determină o restrângere a orizontului de interes, care, adesea, merge puţin peste propriul cerc restrâns şi utilitarist, tânărul catolic, inserat într-o comunitate, într-o asociaţie sau într-o mişcare, respiră însăşi respiraţia Bisericii şi este chemat constant să dilate propriul orizont şi să se sustragă de la condiţionările pe care le impune obsesiv cultura dominantă”.

Penitenţiarul major consideră că „poate şi trebuie să fie mare contribuţia noastră a adulţilor la percepţia pe care o au tinerii despre ei înşişi. Trebuie să-i ajutăm încontinuu să nu se închidă în ceea ce lumea le spune lor, ci, având dilatată inima şi privirea, suntem chemaţi să-i susţinem în acea percepţie amplă şi generoasă a propriului eu şi a propriei apartenenţe la un popor universal, care este element necesar pentru a continua să creadă şi să spere”.

În raportul cu sine însuşi, „tânărul poate să fie tentat, după aceea, de două polarizări opuse, ambele artificiale”. Pe de o parte, „se poate înşela că nu are nimic de învăţat sau de corectat şi că este în mod substanţial imun de greşeli”. Pe de altă parte, se poate „strecura un soi de neîncredere radicală în propriile posibilităţi, alimentată din belşug de neîncrederea socială şi economică din timpul nostru, care poate să aibă, la rândul său, un dublu rezultat nefast”. De fapt, neîncrederea în noi înşine „se poate traduce fie într-o inerţie paralizantă, care nu permite înflorirea virtuţilor şi a vieţii, fie într-o experienţă narcisistă şi consumistă a vieţii, care, fără perspective şi fără proiectări, se reduce la arderea, aici şi acum, a experienţelor, a relaţiilor şi a situaţiilor, lăsând în urmă numai răni şi grămezi de cenuşă”.

Piacenza susţine că „dacă tinerii sunt deosebit de generoşi în folosirea propriilor energii în ceea ce le stă în mod clar la inimă (e suficient să ne gândim la antrenamentele sportive, la jertfa de a învăţa să cânte la un instrument sau o limbă străină, la revendicările pentru a obţine ceea ce consideră corect pentru ei înşişi), mai puţin puternică apare capacitatea de a aplica aceste energii la modificarea propriilor comportamente în domeniul etic şi moral”.

Şi privind la lumea „adulţilor adesea vizibil coruptă şi inundaţi de o grămadă de rău, mai mult amplificată artificial de mijloacele de comunicare, care nu are precedente în istoria umanităţii, tinerii se află deosebit de îngreunaţi, dezorientaţi; sunt înşelaţi şi în acelaşi timp dezamăgiţi, ajungând să nu perceapă nici posibilitatea unui orizont de valoare mai amplu al propriului eu şi al percepţiei imediate a propriilor nevoi esenţiale”.

Şi totuşi, „chiar şi în cei mai distraţi, întâlnirea cu Cristos determină, când este autentică, o trezire, o nouă capacitate de analiză, o energie nouă, neprevăzută şi extraordinară, din care să ia permanent şi pentru a schimba propria inimă, sau cel puţin pentru a cere ca să fie schimbată”.

Şi pentru cardinal, „întrebările fundamentale ale eu-ului aparţinând structurii antropologice, universale şi infinite, tinerii noştri creştini intuiesc că, tocmai în întâlnirea cu Cristos, aceste întrebări pot să aibă un posibil răspuns, care nu este, aşa cum susţin unii, produs de om, ci, dimpotrivă, este dar gratuit al lui Dumnezeu care cere să fie primit de libertate”.

Iată că „într-un timp de păgânism care reînvie, cum este cel actual, trebuie să fim conştienţi că fiecare cuvânt care lipseşte în adevăr este o afirmare victorioasă a minciunii; fiecare gest de adevăr nefăcut este împlinirea unui gest mincinos; tinerii, la fotbal, spun: „gol ratat, gol luat”.

În acest context, „trebuie să fie percepută ca urgentă şi necesară o reformă radicală a mentalităţii în exercitarea slujirii pastorale, îndeosebi în ascultarea spovezilor sacramentale”. Nu este vorba de a modifica forme, „nici de a inventa metode, imitându-le pe cele mult mai organizate şi atrăgătoare din lume, cât mai degrabă de a cere, pentru fiecare membru al Bisericii, îndeosebi în celebrarea sacramentelor, ca întâlnirea să fie mereu o întâlnire cu Cristos, capabilă să performeze, pe calea mărturiei şi cu ajutorul harului, viaţa tinerilor”.

Pentru că un tânăr, „care ajunge să ceară Bisericii şi preotului său să celebreze sacramentul Reconcilierii, face oricum un act radical revoluţionar, contra-cultural. Chiar fără să ştie asta, el recunoaşte şi afirmă propria non-autosuficienţă, recunoaşte şi afirmă insuficienţa lumii de a răspunde la propriile întrebări; recunoaşte şi afirmă nevoia de un mântuitor şi că această mântuire trece prin structura istorică şi mistică a Trupului eclezial”.

Papa Francisc, „cu publicarea recentei exortaţii apostolice Gaudete et exsultate despre chemarea la sfinţenie în lumea contemporană, a chemat întreaga Biserică să vegheze asupra riscurilor neo-pelagianismului şi neo-gnosticismului. Iată, un tânăr care-şi pleacă genunchii în confesional şi cere cu umilinţă sacramentul Reconcilierii, este un tânăr care deja a învins fie neo-pelagianismul – pentru că cere ajutorul harului – fie neo-gnosticismul – pentru că recunoaşte că nu-şi poate da singur mântuirea, ci ea vine de la Cristos prin intermediul Bisericii”.

Pentru Piacenza ar fi „delictuos dacă noi, ca păstori, n-am fi conştienţi de însemnătatea nu doar pur şi simplu rituală sau sacramentală a gesturilor tinerilor noştri, ci de însemnătatea profetică, evanghelică şi, de aceea istorică şi culturală, pe care le au aceste gesturi.

De Domenico Agasso jr

(După Vatican Insider, 26 aprilie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.