Categorii

Cardinal Scola: cardinalii trebuie să-l însoţească şi să-l susţină pe papa

„După aceea nu trebuie uitat că în Biserica catolică cine este cardinal are misiunea de a-l susţine şi a-l însoţi pe Sfântul Părinte. Până la martiriu dacă este necesar, acesta este sensul purpurei”. Se află la pagina 281 a frumoasei cărţi-interviu cu cardinalul Angelo Scola – scrisă cu Luigi Geninazzi, istoric trimis al cotidianului Avvenire – o frază aparent clară a cardinalului. Într-un timp în care foşti nunţi pretind demisia pontifului sprijiniţi de cercuri politico-mediatice, şi există episcopi şi cardinali care solidarizează cu cel care se străduieşte să-l pună în stare de acuzare pe Succesorul lui Petru, şi ceea ce este evident, sau ar trebui să fie aşa, deşi a fost scrisă înainte de furtuna din aceste săptămâni, poate să aibă răsunet.

Cartea Am pariat pe libertate (Ho scommesso sulla libertà, Solferino edizioni, 274 pagini) se prezintă, în mod declarat încă de la copertă, ca o autobiografie. Geninazzi, jurnalist de clasă, a reuşit să-l facă pe Scola să vorbească şi despre episoade mai puţin cunoscute şi mai private din viaţa sa, inclusiv boala care l-a lovit în anii Şaptezeci (boala lui Addison, caracterizată de insuficienţă suprarenală cronică) precum şi recurgerea la psihanaliza din şcoala lacaniană. În săptămânile trecute, când a apărut cartea şi a fost prezentată în avanpremieră la Meeting de la Rimini, multă atenţie mediatică a fost dedicată conclavului 2013, raportului dintre Scola şi Francisc, sintoniilor şi punctelor de vedere diferite. Scola rămâne el însuşi, nu se aliniază la de acum vestitele dubia doctrinale ale celor patru cardinali despre Amoris laetitia, „care revelează o abordare intelectualistă unde teologia şi morala sunt concepute în termeni deductivişti”, dar se declară contrar la deschideri cu privire la sacramentele pentru divorţaţii care trăiesc alte uniri: „Non-admisibilitatea la Euharistie a divorţaţilor recăsătoriţi nu este o pedeapsă care poate fi ridicată sau redusă, ci aparţine prin natură caracterului însuşi al căsătoriei creştine care, aşa cum am spus, trăieşte pe fundamentul darului euharistic al lui Cristos mirele oferit Bisericii mireasă”. Vorbeşte pe larg despre raportul strâns de colaborare cu Ioan Paul al II-lea şi cu cardinalul Joseph Ratzinger, apoi papa Benedict, şi răspunzând la o întrebare despre discursul de la Regensburg defineşte „citatul căutat” al înţeleptului împărat bizantin care-l acuză pe Mahomed că a adus „numai lucruri rele şi inumane” ca „probabil neesenţial”. Deci „ar fi fost mai bine să nu-l citeze”.

Scola, într-un pasaj din carte dedicat numirii ca patriarh de Veneţia, revelează colocviile avut în această privinţă cu papa Wojtyła. Pagini care nu sunt centrale în cartea-interviu, şi totuşi astăzi de actualitate stringentă, pentru că dezmint (mai bine zis, au dezminţit anticipat) teoria conţinută în „comunicatul” fostului nunţiu Carlo Maria Viganò, care, cu privire la numirea arhiepiscopului Theodore McCarrick la sediul de la Washington făcută în noiembrie 2000 îl prezintă pe sfântul Ioan Paul al II-lea ca o persoană incapabilă să înţeleagă şi să voiască, ostatic al secretarului de stat Angelo Sodano. Iată, din mărturia vie a lui Scola, cum urmărea papa Wojtyła itinerarul anumitor numiri importante. „Când, în vara anului 2001 am mers la Castel Gandolfo, pentru aşa-numita audienţă programată ca rector al Universităţii Laterane, mi-a spus răzând: «Ştiţi că aici continuă să-mi sugereze numele dumneavoastră pentru destinaţia Veneţia?». Apoi a adăugat: «Eu însă spun că este mai important un rector de universitate decât un arhiepiscop…». Aşadar eu eram foarte liniştit, aflând direct de la papa cât de mult ţinea la Universitatea Laterană şi cât de mulţumit era de munca mea de rector”.

„În schimb, pe neaşteptate, cu câteva zile înainte de Crăciun – continuă Scola în răspunsul dat lui Geninazzi – Ioan Paul al II-lea m-a invitat la cină pentru a-mi spune că era pe masă problema Veneţia. «Este o funcţie care cere o persoană cu competenţă episcopală, aşa cum dumneavoastră aţi avut ocazia s-o îndepliniţi la Grosseto, dar, dată fiind particularitatea de deschidere la lume pe care a avut-o mereu oraşul lagunar, cere şi un episcop cu experienţă internaţională, ca aceea pe care dumneavoastră aţi dobândit-o în aceşti ani la Lateran. Deci am decis să vă numesc patriarh de Veneţia»”. După ce a spus da, Scola îl întreabă pe papa: „Dumneavoastră mă cunoaşteţi bine, ce trebuie să schimb eu pentru a fi potrivit acestei voinţe a dumneavoastră?”. Răspunsul pe care pontiful îl repetă este acelaşi pe care Karol Wojtyła l-a auzit de la cardinalul Sapieha când ca tânăr a decis să intre în seminar: „Nu schimba nimic, fii tu însuţi”.

Şi acest „fii tu însuţi” a reprezentat aproape un al doilea moto episcopal (în afară de cel oficial: Sufficit gratia Tua, Este de ajuns harul Tău), care l-a însoţit în anii veneţieni şi apoi în cei petrecuţi la conducerea diecezei ambroziene, în timpul cărora a fost schimbarea de pontificat şi noua abordare a lui Francisc, la care cardinalul de Milano a încercat să se adapteze însoţindu-l şi susţinându-l pe papa fără maimuţăreli groteşti sau „convertiri” artificiale. Şi mai ales având prezentă mereu comuniunea şi unitatea cu Succesorul lui Petru, aşadar adevărata natură a Bisericii, care nu este o corporation nici un mare talk show unde învinge cel care strigă mai tare sau cel care se agită pe scaun ameninţând că pleacă, sau cel care ştie să folosească mai bine noile instrumente de comunicare în masă prin înţelepte mixări de jumătăţi de adevăruri şi fake news.

Paginile cele mai interesante şi implicatoare ale cărţii nu sunt însă cele dedicat „vaticaneriilor” sau culiselor ecleziale. Sunt cele din care reiese omul Angelo Scola, cu bagajul său de întrebări inevitabile şi de răni, asupra cărora experienţa credinţei aruncă fascicole de lumină dar fără a le putea închide sau vindeca în totalitate. Vorbind despre moartea neaşteptată a fratelui Pietro, petrecută într-un accident stradal din 1983, puţin după ce viitorul cardinal petrecuse lungi perioade în spital din cauza bolii lui Addison, Scola afirmă: „Trebuie să mărturisesc că am fost marcat profund de o senzaţie un pic neliniştitoare pe care aş putea să o exprim astfel: se pierde trupul, se pierde totul. Este un sentiment carte nu m-a mai părăsit şi pe care-l port înăuntru ca un soi de dubiu practic cu privire la posibilitatea de a exista dincolo de dimensiunea corporală. Însă acest lucru nu mă face să mă concentrez pe mine însumi, dimpotrivă mă împinge spre speranţa sigură promisă de Isus conform căreia vom învia în adevăratul nostru trup, şi cum spune sfântul Paul, vom fi mereu cu Domnul”.

„Experienţa bolii scoate în evidenţă unitatea foarte profundă dintre suflet şi trup. Credinţa mă face sigur că există o viaţă dincolo de destrămarea acestui trup al meu dar nu şterge complet rezistenţa mea instinctivă. Este un sentiment pe care l-am simţit puternic când a trebuit să recunosc identitatea fratelui meu Pietro, în morgă. Văzând faţa sa desfigurată, abdomenul găurit şi rănile provocate de impactul foarte violent al accidentului, în angoasă a explodat o întrebare plină de răzvrătire: dar cum poate să învie un astfel de trup? Apoi m-au luminat cuvintele unui «canon» al Liturghiei unde se vorbeşte despre Isus înviat în «adevăratul său trup»: învierea trupului nu este reanimarea unui cadavru ci implică o experienţă de corporeitate diferită, chiar dacă în continuitate cu cea precedentă”.

Sinceră şi realistă şi răspunsul următor la întrebarea despre suferinţă ca „mod pentru a se apropia mai mult de Dumnezeu”. „Da – spune Scola – dar nu este aşa de uşor şi imediat. Nu-mi place mistica ieftină a suferinţei. Când eram în spital citeam Imitaţiunea lui Cristos unde autorul spune că trebuie să fim foarte vigilenţi pentru că boala poate conduce la pierderea credinţei. Experienţa fragilităţii propriului trup echivalează cu greutatea zilnică a morţii. Este ceea ce eu numesc «nedepăşirea dimensiunii corporale», a cărei percepţie are loc mai ales în experienţa bolii care implică o luptă cotidiană cu perspectiva morţii”.

Iarăşi, Scola, în faţa întrebării puse de durerea nevinovată, valorizează atitudinile ultimilor doi pontifi. „Papa Francisc, unui copil care-l întreba motivul bolii sale grave, a admis că nu are un răspuns. Şi Benedict al XVI-lea s-a exprimat în acelaşi mod când, în vizită în Japonia, o fetiţă l-a întrebat de ce a permis Dumnezeu catastrofa teribilă a tsunami-lui. În Evanghelie – comentează arhiepiscopul emerit de Milano – nu există o «teorie a durerii», ci numai afirmaţia tulburătoare pe care o găsim în predica de pe munte: «Fericiţi cei care suferă…». Trasând de fapt cu fericirile propriul autoportret, Isus nu ne-a oferit explicaţii sau justificări. A înfruntat suferinţa luând-o asupra sa. Pentru aceasta, singurul răspuns posibil la misterul durerii este o prezenţă. În faţa anumitor situaţii de suferinţă extremă nu există cuvinte, trebuie stat în tăcere privind împreună Răstignitul. Durerea, mai mult decât înţeleasă, trebuie împărtăşită”.

Ce distanţă de cei care au redus creştinismul la repetarea mecanică de doctrine sau la îndemnuri potrivite pentru orice ocazie (mai ales mediatică). Ce distanţă de cei care i-au criticat pe cei doi papi (în realitate, ça va sans dire, îndeosebi Francisc) pentru acele foarte creştine lipsuri de răspunsuri pentru cei doi copii. Am pariat pe libertate (Ho scommesso sulla libertà) este o carte care nu lasă liniştiţi şi pentru aceasta merită citită.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 6 septembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.