Categorii

Cântecul fratelui soare. Francisc de Assisi „nu mai era un om care se ruga, devenise de acum rugăciune vie”

Iarna 1224-1225. Francisc de Assisi este un om puţin peste patruzeci de ani, care a trăit după forma sfintei Evanghelii. Domnul îi dăduse fraţi, cărora le-a încredinţat o Regulă pe care Biserica a aprobat-o, deşi continua să reafirme că unica Regulă adevărată este „respectarea sfintei Evanghelii a Domnului nostru Isus Cristos” (Regola Bollata 1). Când comunitatea sa este mare, în 1220 el renunţă la conducerea fraţilor dar nu renunţă să le fie călăuză spirituală, deşi constată că de acum proiectul pe care Domnul i-l revelase nu mai era urmat de fraţii săi şi el devenise obiect de contestare şi chiar de dispreţ.

Adesea retras cu vreun frate, trăieşte „marea ispită”, în timp ce sănătatea fizică se înrăutăţeşte şi boala îl face slab şi îi ia vederea. În infirmitatea sa, este primit de Clara în grădina mănăstirii, tot mai încercat şi ispitit dar mângâiat de prezenţa aceleia care se denumea „planta mică a lui Francisc”.

De acum foarte asemănător cu Domnul său uman, după o noapte teribilă, de întuneric şi interior, dimineaţa s-a trezit şi a spus fraţilor care erau cu el: „Prin harul şi binecuvântarea aşa de mare care mi-a fost dat… vreau, spre lauda Lui şi spre mângâierea mea şi pentru edificarea aproapelui, să compun o nouă Laudă a Domnului pentru creaturile sale” (Leggenda perugina [Compilatio assisiensis] 43; Fonti francescane 1591).

Şi astfel, făcând tăcere, cu faţa îndreptată spre soarele pe care nu-l mai vedea, având ochii săi pansaţi după ce au fost cauterizaţi, a început să spună:

Preaînalte, atotputernice şi bunule Domn, laudă Ţie, slavă, cinste şi binecuvântare, numai Ţie ţi se cuvin, o Preaînalte, căci nici un om nu-i vrednic să-Ţi rostească numele.

Iată cum s-a născut Cântecul fratelui soare sau Cântecul creaturilor: dintr-un om, un creştin bolnav, slab, sărac şi ispitit, de acum orb, împiedicat să vadă soarele şi celelalte creaturi.

Cu acest cântec hrănit cu rugăciune, inspirată de psalmii biblici şi generată de inima sa capabilă să vadă şi să observe cu ochii frumuseţea oricărei creaturi însufleţite sau neînsufleţite, Francisc spune înainte de toate un „amin”, un „da” spus vieţii şi acestei lumi, apoi îl laudă, îi mulţumeşte Domnului său pe care îl numeşte cu confidenţă şi iubire „mi’ Signore”, Domnul meu. Aşa cum ne mărturiseşte Toma de Celano, Francisc „nu mai era un om care se ruga, devenise de acum rugăciune vie” (non tam orans, quam oratio factus: textul este în Vita secunda 95; Fonti francescane 682).

Celui Preaînalt, bunului Domn, Domnului meu – epitete divine dispuse după o coborâre de sus în jos, de la cer la pământ – Francisc îi mărturiseşte înainte de toate că-i este cuvenită lauda, gloria, cinstea şi binecuvântarea, într-o doxologie inspirată lui de aclamaţiile din liturgiile cereşti relatate în Apocalips (cf. Ap 4,11; 5,9-10.12-13, etc.). Dumnezeu este cel care e Preaînalt, pentru că Francisc se simte foarte jos (le très-bas a lui Christian Bobin) şi simte că niciun om, nici el, nu este vrednic de „mentovarlo”, de a-l numi, pentru că Dumnezeu rămâne inefabil, inexprimabil, după toate Scripturile din Vechiul şi din Noul Testament: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (In 1,18), „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” (1In 4,12). Pentru aceasta nu trebuie numit, Numele său fiind de nerostit, misterios, şi fiind o operaţiune riscantă a da nume lui Dumnezeu. În această primă strofă din Cântec există aşadar numai o mărturisire de laudă adusă lui Dumnezeu şi de umilinţă-nevrednicie a celui care îndrăzneşte să-l roage.

Iată aşadar posibilitatea laudei „prin” şi „cu” toate creaturile: lauda cosmică nu este făcută din cuvinte sonore, şi totuşi este un mesaj pe care ziua îl relatează zilei şi noaptea îl relatează nopţii (cf. Ps 19,2-3), aşa încât cosmosul este plin de lauda care se înalţă la Dumnezeu. Oare psalmii nu convoacă creaturile din cer, de pe pământ şi din adâncuri ca să-l laude pe Domnul? În cartea lui Enoh este scris: „soarele şi luna aduc mulţumire şi laudă neîncetat. De fapt, pentru ei mulţumirea este odihnă” (41,6-7). Aşadar cântecul lui Francisc respiră ritmul aleluiatic al invitaţiei la lauda Domnului devenind glas al oricărei creaturi.

Francisc iubeşte toate creaturile pe care le vede, le întâlneşte, le experimentează. Le vede, nu numai le priveşte, le contemplă ajungând să tresalte şi să se bucure pentru existenţa sau prezenţa lor. Francisc este un căutător al frumuseţii, un amator pulchritudinis (cf. Regula lui Augustin 8, 1), un vizionar care pătrunde dincolo de materie, nu negată, nu dispreţuită, ci percepută ca reflexie, semn al Creatorului. Afirmă Grigore cel Mare într-o omilie: „Omul posedă ceva din toate creaturile. Cu pietrele are în comun fiinţa, cu copacii viaţa, cu animalele simţurile, cu îngerii inteligenţa. Aşadar dacă are ceva în comun cu toate creaturile, el este, într-un anumit sens, fiecare creatură” (Omilii 29, 2: Sources Chrétiennes 522, 202). Fiinţa umană este aşadar abilitată nu numai să ordoneze, să supună, dar mai ales să păzească, să fie responsabil, să unească glasul său cu acela al creaturilor – cum tucte le tue creature – ajungând să devină glasul lor. Iată aşadar cum continuă Cântecul:

Lăudat să fii, Domnul meu, cu toate creaturile Tale şi mai ales cu domnul meu frate soare, prin care Tu ne dai ziua, lumina. El este frumos, strălucind cu mare slavă şi tot el Te întruchipează pe tine, Preaînalte.

Pentru cine, pentru ce anume trebuie să fie „spetialmente” – adică înainte de toate, mai ales, în mod deosebit – lăudat Domnul? Pentru „messor”, „domnul meu”, frate soare. Soarele, soarele fără de care n-ar exista viaţa, fără de care ar domni întunericul de moarte! A fost prima creatură adorată de oameni şi uşor va fi reproşul pentru cei care l-au făcut idol, pentru că au fost seduşi de frumuseţea, de lumina, de posibilităţile de viaţă pe care le poartă cu sine (cf. Înţ 13,1-7).

Pentru Francisc soarele este „significatione”, pentru că în soare el contemplă acţiunea luminoasă şi dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu. Soarele ne dăruieşte în fiecare dimineaţă ziua, luminează vieţile noastre şi este frumos, glorios în iradierea sa de strălucire. Cine dintre noi n-a simţit în sine uneori nevoia de a îngenunchea în faţa fratelui soare? Cine dintre noi nu şi-a spus sieşi, trezindu-se dimineaţa şi văzând soarele, că acea zi era mai bună decât o zi înnorată, umbroasă? Desigur, numai inimile curate îl văd pe Dumnezeu în creaturi, mai ales în soare!

În afară de asta, Francisc era exercitat să cânte lauda lui Dumnezeu în zori, când răsare de sus soarele, astrul dimineţii; la amiază, când el domneşte pe cer şi încălzeşte pământul şi inima; seara, când apune şi dispare, ca amintire că pentru fiecare dintre noi există un sfârşit pentru ziua sa. Rugăciunea sa, ritmată după mişcările soarelui, îl făcea să-l considere „messor”, „domnul meu”, şi să-l citească drept marele semn al lui Dumnezeu, al lui Cristos, soarele dreptăţii (cf. Mc 3,20; Lc 1,78; Ap 2,28; 22,16). După lauda pentru soare, Francisc continuă:

Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora Lună şi pentru Stele, Tu le-ai pus pe cer limpezi, preţioase, frumoase.

După soare, care face zi, iată şi luminătorii nopţii, luna şi stelele. Au fost plăsmuite de Creator „clarite”, limpezi, cu o lumină albă, sunt preţioase ca perle care brodează noaptea şi sunt şi frumoase când sunt văzute, contemplate. A privi cerul înstelat, a observa lenta sa mişcare, a urmări apariţia şi dispariţia planetelor, a descifra fazele lunii în creşterea şi descreşterea sa, este operaţiune de recunoaştere a bolţii cereşti pe care fiinţele umane întotdeauna au făcut-o, simţind extaziaţi accelerarea bătăilor propriei inimi. Luna, aşa de fidelă faţă de întâlnirile sale, luna care din timpurile antice marchează timpul, luna la a cărei strălucire în noapte se poate asculta tăcerea şi natura care geme şi suferă. Şi Clara era luminoasă ca stelele în noaptea lui Francisc: luminoasă, discretă şi fidelă!

Lăudat să fii, Domnul meu, pentru fratele vânt, pentru aer şi pentru nori, pentru azurul liniştit şi pentru toate stările vremii, prin ele Tu ţii în viaţă toate creaturile.

După soare, lună şi stele, lauda se înalţă la Domnul pentru vânt şi pentru timpul care este noros sau senin, cum vrea El. Vântul este respiraţia lumii, face să cânte creaturile neînsufleţite când le mângâie sau le biciuieşte: vârfuri şi piscuri de munţi, văi, copaci, plante… Ca şi Duhul, nu ştii de unde vine nici încotro merge: simbol de libertate, de putere care nu se poate încurca, de realităţi invizibile dar experimentabile, care nu se pot încâlci (cf. In 3,5-8). Graţie vântului care poartă norii încărcaţi de ploaie şi apoi îi alungă dăruind seninul, Dumnezeu dă susţinere tuturor creaturilor, pentru că aşa „face să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,45), ca Tată milostiv. „În vânt, dacă ştim să-l ascultăm, este Cineva”, spunea Gaston Bachelard. Francisc ştie că Dumnezeu „face vânturile mesageri ai săi” (cf. Ps 104,4) şi că vântul este semn al prezenţei Domnului, pentru că rămâne invizibil şi totuşi este experimentabil. Oare nu era vânt la începutul creaţiei, când sufla peste apele primordiale (cf. Gen 1,2)? Nu a fost vânt pentru ieşirea Israelului din Marea Roşie (cf. Ex 15,8)? Nu a fost adierea dulce pe faţa lui Ilie la Horeb (cf. 1Re 19,12)? Nu a fost vânt puternic la coborârea Duhului la Rusalii (cf. Fap 2,1-2)? Aşadar lăudat să fie Domnul pentru această creatură, vântul, creatură invizibilă dar a cărui prezenţă poate fi observată când ajunge asupra creaturilor vizibile care freamătă la trecerea sa. Urmează lauda pentru celelalte elemente: apa, focul, pământul. Se începe de la apă:

Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora apă care-i foarte folositoare şi foarte umilă, preţioasă şi castă.

Pentru apă se înalţă către Dumnezeu lauda, pentru că ea este foarte folositoare, folositoare ca soarele pentru apă. Fără apă este posibil numai pământul dezolat, deşertul, în timp ce unde ajunge apa apare viaţa. Pentru aceasta ea este destinată tuturor, nu poate să fie sub logica lui al meu şi al tău! Mai mult, este destinată tuturor celor care trăiesc pe pământ: animale, vegetale, dar şi minerale, care graţie apei se transformă, şi putem spune că şi ele trăiesc, nu biologic, ci schimbându-se de-a lungul secolelor.

Francisc simte nevoia să spună că apa nu este numai folositoare, ci şi umilă, umilă în simplitatea sa, umilă pentru că mereu coboară în jos. Şi este şi preţioasă, pentru că fecundează pământul: şi despre această preţiozitate ne dăm seama numai atunci când lipseşte, în secetă, dar tocmai pentru aceasta Francisc aminteşte preţiozitatea sa. În sfârşit apa este castă, pentru că e transparentă, limpede. De fapt, castitatea este transparenţă în orice raport, exclude orice fuzionalitate, orice ascundere, orice tulburare.

Lăudat fii, Domnul meu, pentru fratele foc, cu care tu luminezi noaptea, el este frumos şi jucăuş; de neîmblânzit şi puternic.

Rar vedem de acum focul şi nu-l aprindem aproape niciodată. Şi totuşi, până cu un secol în urmă, în fiecare seară bărbaţii şi femeile aprindeau focul pentru a lumina noaptea înainte de toate, dar şi pentru a se încălzi şi pentru a coace mâncarea lor. Fiecare casă avea o vatră, aşa încât pentru a indica numărul de familii se spunea: „Satul acela are atâtea hornuri, atâtea vetre”. A aprinde focul era considerată o acţiune sacră şi când focul ardea, bucuria umplea inima. Pentru Francisc focul, ca şi soarele, luna şi stelele, este frumos să fie văzut, să fie contemplat. Apare robust, puternic, pentru că arde orice lucru, încinge şi face fierul ductil, distinge şi purifică aurul.

Trebuie să ştim să citim focul pentru a-l aprecia cum se cuvine: culorile aprinse ale flăcării sale care depind de lemnul uscat sau încă verde cu care este alimentat, de diferiţii copaci din care este luat lemnul; trosnirea sa care eliberează scântei, care par nişte stele care, în loc de a coborî, se înalţă dansând spre înălţime; căldura pe care ştie s-o emane jăraticul acoperit de cenuşă pentru a păstra focul pentru ziua următoare… Focul este semn a ceea ce Isus a voit să aducă pe pământ şi să-l vadă arzând (cf. Lc 12,49), este semn al pasiunii, al iubirii, al ardorii inimii noastre (cf. Ct 8,6). Ca şi focul, şi iubirea se aprinde, izbucneşte, arde, încălzeşte, trebuie alimentată, păzită şi uneori se stinge. Şi în sfârşit sora şi mama pământ (în italiană terra este feminin, nt):

Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora mama noastră pământul, care ne susţine şi ne hrăneşte, care rodeşte roade felurite cu flori smălţuite şi cu ierburi.

Dacă soarele era numit „messor”, „Domnul meu”, pământul este numit soră şi mamă, pentru că noi oamenii suntem conform Bibliei „pământeşti”, luaţi din pământ (adam luat din ’adamah: cf. Gen 2,7), care este creatură ca şi noi, aşadar soră. Dar fiind luaţi din pământ, noi ne întoarcem în pământ (cf. Gen 3,19), în braţele mamei pământ, în măruntaiele sale. Pământul, acest pământ pe care noi îl iubim, acest pământ care ne-a primit şi ne susţine dăruindu-ne hrană, acest pământ pe care-l locuim şi pe care ne mişcăm, acest pământ de care ne afecţionăm până acolo încât suferim când trebuie să-l părăsim… Acest pământ care nu poate să fie niciodată „al meu” şi „al tău”, ci întotdeauna şi numai al nostru, al nostru al tuturor oamenilor! Acest pământ pe care trebuie să-l iubim ca pe noi înşine, după ceea ce îmi place să definesc porunca a unsprezecea, sinteză a celorlalte zece.

Acesta este acelaşi pământ pe care şi Dumnezeu a voit să-l locuiască prin Fiul său, Isus, care l-a iubit: a iubit Galileea, ţara părinţilor săi; a iubit câmpiile unde se seamănă grâul, smochinii al căror rod îl căuta, viile al căror vin îl bea, florile câmpului pe care le contempla îmbrăcate mai glorios decât Solomon (cf. Mt 6,29; Lc 12,27); a iubit acel pământ pe care călcau picioarele sale, luând praful de pe el… Mama pământ! Şi Francisc îl cântă ca mamă care ne dă hrana ca susţinere, roadele, dar şi florile aşa de gratuite, care cu frumuseţea lor trăiesc alături sau în mijlocul spicelor de grâu necesare pentru pâine. Pe acest pământ Francisc, agonizant, a voit să fie întins gol, pentru a muri în contact şi în comuniune cu el.

Acesta este Cântecul fratelui soare pe care Francisc l-a compus şi a voit să fie cântat. Însă în 1225-1226 se naşte o dispută între puterea civilă şi episcopul de Assisi. Francisc, bolnav, vrea să intervină pentru a pune pace şi, adăugând o strofă la Cântec, trimite pe unul dintre fraţii săi ca să-l cânte în faţa celor doi combatanţi (cf. Leggenda perugina [Compilatio assisiensis] 44; Fonti francescane 1593), arătând că pentru el atenţia faţă de creaturi nu putea să fie dezlipită de atenţia faţă de evenimentele umane, faţă de oraş şi faţă de istorie. Aceasta este strofa pe care a compus-o şi a spus să fie cântată:

Lăudat să fii, Domnul meu, pentru cei care iartă din dragoste faţă de Tine, care îndură boli şi încercări. Fericiţi atunci când pacea o salvează, căci prin Tine, Preaînalte, vor fi ei încununaţi.

Francisc ştie să-l laude pe Dumnezeu cu creaturile din cer şi de pe pământ, dar ştie şi că lauda se înalţă la Dumnezeu când oamenii pe pământ se înţeleg, se iartă, se reconciliază, fac pace. Iertarea şi milostivirea, mai mult decât toate, dau laudă lui Dumnezeu, pentru că mai ales aceasta este voinţa Domnului: ca fiinţele umane să se simtă fraţi şi să se iubească între ei aşa cum Cristos i-a iubit (cf. In 13,34; 15,12). Pacea este binele suprem pentru umanitate şi în acelaşi timp este cea mai adevărată laudă, glorificare, binecuvântare care se înalţă la Dumnezeu.

Toamna anului 1226, în ajunul morţii lui Francisc. Viaţa sa este acum trecută şi ceea ce a caracterizat-o este fraternitatea, suroritatea. Da, viaţa lui Francisc a fost fraternitate cu săracii, bolnavii, păcătoşii, rebutaţii societăţii, precum şi fraternitate cu toate creaturile din cer şi de pe pământ. Nu a dispreţuit niciodată nicio creatură, n-a căutat niciodată în ceilalţi răul şi păcatul, ci a căutat să citească în ei suferinţa şi dorinţa. N-a fost un călugăr ascet care dispreţuia lumea şi nici n-a fost tentat să adere la catari, neliniştiţi din cauza realităţilor din această lume fragilă şi păcătoasă şi dedicaţi unui ascetism fără măsură. A spus „amin” vieţii, a considerat frumoase şi bune lucrările creaţiei. S-a rugat cu Biblia, dar fiind inspirat de ea a mers şi mai departe, descoperind o legătură de fraternitate şi suroritate între creaturi şi om pe care Biblia n-o explicase.

Da, există o legătură universală între toate creaturile, o fraternitate şi suroritate pe care Francisc le revelează şi le cântă. Dacă Adam a dat nume creaturilor (cf. Gen 2,19-20), Francisc le convoacă într-un conventum (de la cum-venire), deoarece convent sau schit era pentru el lumea, nu mănăstirea fortăreaţă şi claustrum din Evul Mediu! Imitându-l pe Isus gol pe cruce în ora morţii, Francisc se lasă depus gol pe pământul gol, pentru că în goliciune a trăit comuniunea cu toate creaturile, iubite de el în goliciunea lor, acea simplitate a lor pe care el ştia s-o citească drept frumuseţe. Şi astfel, făcând o anamneză a propriei vieţi, şi regăsind fraternitatea şi suroritatea trăite mereu de el, cu tot şi cu toţi, şi moartea care vine poate să fie numită soră:

Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora noastră, moartea trupească, de care nici un om viu nu poate scăpa; nefericire celor care mor în păcat de moarte; fericiţi cei pe care îi va surprinde împlinindu-Ţi voia, căci cea de-a doua moarte nu-i va putea vătăma.

Şi moartea este soră pentru Francisc. Şi noi aici privim la el şi nu comentăm, pentru că suntem inapţi să spunem un cuvânt în plus. De fapt, încă nu sunt capabil să numesc moartea soră!

Aşadar, în tăcere, împreună cu toate creaturile, să-l lăudăm şi să-l binecuvântăm pe Domnul, să-i mulţumim şi să rămânem în faţa lui în slujire şi în umilinţă, aşa cum încheie Francisc Cântecul său:

Lăudaţi şi binecuvântaţi pe Domnul meu,
mulţumiţi-I şi slujiţi-L cu cea mai mare umilinţă.

De Enzo Bianchi

(După L’Osservatore Romano, 4 octombrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.