Categorii

Calatoria apostolica in Lituania, Letonia si Estonia XIV

Sfânta Liturghie

Piaţa Libertăţii din Tallinn (Estonia)

(marţi, 25 septembrie 2018)

Ascultând, în prima lectură, sosirea poporului ebraic – deja liber de sclavia Egiptului – la muntele Sinai (cf. Ex 19,1) este imposibil să nu mă gândesc la voi ca popor; este imposibil să nu mă gândesc la întreaga naţiune a Estoniei şi la toate ţările baltice. Cum să nu vă amintesc în acea „revoluţie cântată”, sau în acel lanţ de două milioane de persoane de aici la Vilnius? Voi cunoaşteţi luptele pentru libertate, puteţi să vă identificaţi cu acel popor. Deci ne va face bine să ascultăm ceea ce Dumnezeu îi spune lui Moise, pentru a înţelege ceea ce ne spune nouă ca popor.

Poporul care ajunge la Sinai este un popor care deja a văzut iubirea Dumnezeului său manifestată în minuni şi fapte minunate; este un popor care decide să încheie un pact de iubire pentru că Dumnezeu deja l-a iubit cel dintâi şi i-a manifestat această iubire. Nu este obligat, Dumnezeu îl vrea liber. Când spunem că suntem creştini, când îmbrăţişăm un stil de viaţă, facem asta fără presiuni, fără ca acest lucru să fie un schimb în care noi facem ceva dacă Dumnezeu face ceva. Dar, mai ales, ştim că propunerea lui Dumnezeu nu ne ia nimic, dimpotrivă, duce la plinătate, potenţează aspiraţiile omului. Unii se consideră liberi când trăiesc fără Dumnezeu sau separaţi de El. Nu-şi dau seama că în acest mod călătoresc prin această viaţă ca orfani, fără o casă unde să se întoarcă. „Încetează să fie pelerini şi se transformă în rătăcitori, care se învârt mereu în jurul lor fără a ajunge nicăieri” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 170).

Ne revine nouă, ca poporului ieşit din Egipt, să ascultăm şi să căutăm. Uneori unii cred că forţa unui popor se măsoară astăzi de alţi parametri. Există unii care vorbesc cu un ton mai înalt, aşa că vorbind par mai siguri – fără cedări sau ezitări –; există unii care, la urlete adaugă ameninţarea armelor, desfăşurarea de trupe, strategii… Acesta este cel care pare mai „puternic”. Însă asta nu înseamnă a căuta voinţa lui Dumnezeu, ci o acumulare pentru a se impune pe baza averii. Această atitudine ascunde în sine o refuzare a eticii şi, cu ea, a lui Dumnezeu. Pentru că etica ne pune în relaţie cu un Dumnezeu care aşteaptă de la noi un răspuns liber şi angajat faţă de alţii şi faţă de mediul nostru, un răspuns care este în afara categoriilor pieţii (cf. ibid., 57). Voi n-aţi cucerit libertatea voastră pentru a ajunge sclavi ai consumului, ai individualismului sau ai setei de putere sau de dominare.

Dumnezeu cunoaşte nevoile noastre, acelea pe care adesea le ascundem în spatele dorinţei de a poseda; şi nesiguranţele noastre depăşite graţie puterii. Acea sete, care locuieşte în fiecare inimă umană, Isus, în Evanghelia pe care am ascultat-o, ne încurajează s-o depăşim în întâlnirea cu El. El este cel care ne poate sătura, ne poate umple cu plinătatea rodniciei apei sale, a curăţiei sale, a forţei sale năvalnice. Credinţa înseamnă şi a ne da seama că El este viu şi ne iubeşte; că nu ne abandonează şi, de aceea, este capabil să intervină misterios în istoria noastră; El scoate binele din rău cu puterea sa şi creativitatea sa infinită (cf. ibid., 278).

În pustiu, poporul lui Israel va cădea în ispita de a căuta alţi dumnezei, de a adora viţelul de aur, de a se încrede în propriile forţe. Însă Dumnezeu îl atrage mereu din nou, iar ei îşi vor aminti ceea ce au ascultat şi au văzut pe munte. Ca acel popor, şi noi ştim că suntem un popor „ales, sacerdotal şi sfânt” (cf. Ex 19,6; 1Pt 2,9), şi Duhul care ne aminteşte toate aceste lucruri (cf. In14,26).

Aleşi nu înseamnă exclusivi şi nici sectari; suntem mica porţiune care trebuie să dospească tot aluatul, care nu se ascunde şi nici nu se separă, care nu se consideră mai bună sau mai curată. Vulturul îi pune la adăpost pe puii săi, îi duce în locuri stâncoase până când nu reuşesc să se descurce singuri, dar trebuie să-i determine să iasă din acel loc liniştit. Scutură cuibul, îi duce pe puii săi în gol pentru ca să pună la încercare aripile lor; şi rămâne sub ei pentru a-i proteja, pentru a împiedica să îşi facă rău. Aşa este Dumnezeu cu poporul ales, îl vrea în „ieşire”, îndrăzneţ în zborul său şi mereu protejat de El. Trebuie să învingem frica şi să părăsim spaţiile blindate, pentru că astăzi cea mai mare parte a estonienilor nu se recunosc ca persoane care cred.

A ieşi ca preoţi: suntem preoţi prin Botez. A ieşi pentru a promova relaţia cu Dumnezeu, pentru a o facilita, pentru a favoriza o întâlnire de iubire cu Acela care strigă: „Veniţi la mine” (Mt 11,28). Avem nevoie să creştem într-o privire de apropiere pentru a contempla, a ne înduioşa şi a ne opri în faţa celuilalt, ori de câte ori este necesar. Aceasta este arta însoţirii, care se realizează cu ritmul salutar al proximităţii, cu o privire respectuoasă şi plină de compasiune care este capabilă să vindece, să desfacă noduri şi să facă să se crească în viaţa creştină (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 169).

Şi în sfârşit a da mărturie că suntem un popor sfânt. Putem cădea în ispita de a crede că sfinţenia este numai pentru unii. În realitate, „toţi suntem chemaţi să fim sfinţi trăind cu iubire şi oferind fiecare propria mărturie în ocupaţiile de fiecare zi, acolo unde se află” (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 14). Dar, aşa cum apa în pustiu nu era un bun personal ci comunitar, aşa cum mana nu putea să fie acumulată pentru că s-ar fi stricat, tot aşa sfinţenia trăită se extinde, curge, fecundează tot ceea ce se află lângă ea. Astăzi să alegem să fim sfinţi vindecând marginile şi periferiile societăţii noastre, acolo unde fratele nostru zace şi îndură excluderea sa. Să nu lăsăm ca acela care vine după noi să facă pasul pentru a-l ajuta şi nici ca să fie o problema de rezolvat din partea instituţiilor; să fim noi înşine cei care ne îndreptăm privirea spre acel frate şi îi întindem mâna pentru a-l ridica, pentru că în el este imaginea lui Dumnezeu, este un frate răscumpărat de Isus Cristos. Asta înseamnă a fi creştini şi sfinţenia trăită zi de zi (cf. ibid., 98).

Voi aţi manifesta în istoria voastră orgoliul că sunteţi estonieni, cântaţi asta spunând: „Sunt estonian, voi rămâne estonian, estonian este un lucru frumos, suntem estonieni”. Cât de frumos este să vă simţiţi parte a unui popor! Cât de frumos este să fiţi independenţi şi liberi! Să mergem la muntele sfânt, la cel al lui Moise, la cel al lui Isus, şi să-i cerem Lui – aşa cum spune motoul acestei vizite – să trezească inimile noastre, să ne dea darul Duhului pentru a discerne în fiecare moment al istoriei cum să fim liberi, cum să îmbrăţişăm binele şi să ne simţim aleşi, cum să-l lăsăm pe Dumnezeu să facă să crească, aici în Estonia şi în lumea întreagă, naţiunea sa sfântă, poporul său sacerdotal.

_____________

Mulţumire după Liturghie

Iubiţi fraţi şi surori,

Înainte de binecuvântarea finală şi de a încheia această călătorie apostolică în Lituania, Letonia şi Estonia, doresc să exprim recunoştinţa mea vouă tuturor, începând de la administratorul apostolic din Estonia. Mulţumesc pentru primirea voastră, expresie a unei turme mici cu inima mare! Reînnoiesc recunoştinţa mea faţă de doamna preşedinte a Republicii şi faţă de celelalte autorităţi ale ţării.

Un gând special se îndreaptă spre toţi fraţii creştini, în mod deosebit spre luterani, care, fie aici în Estonia fie în Letonia, au găzduit întâlnirile ecumenice. Domnul să continue să ne conducă pe calea comuniunii.

Mulţumesc tuturor!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.