Categorii

Calatoria apostolica in Lituania, Letonia si Estonia XII

Întâlnirea ecumenică cu tinerii

Kaarli Lutheran Church din Tallinn (Estonia)

(marţi, 25 septembrie 2018)

Dragi tineri,

Mulţumesc pentru primirea voastră călduroasă, pentru cântecele voastre şi pentru mărturiile lui Lisbel, Tauri şi Mirko. Sunt recunoscător pentru cuvintele gentile şi fraterne ale arhiepiscopului Bisericii evanghelice luterane din Estonia, Urmas Viilma, precum şi pentru prezenţa preşedintelui Consiliului Bisericilor din Estonia, arhiepiscopul Andres Põder, a episcopului Philippe Jourdan, administrator apostolic în Estonia, şi a celorlalţi reprezentanţi ai diferitelor confesiuni creştine prezente în ţară. Sunt recunoscător şi pentru prezenţa doamnei preşedinte a Republicii.

Întotdeauna este frumos să ne reunim, să împărtăşim mărturii de viaţă, să exprimăm ceea ce gândim şi voim; şi este foarte frumos să stăm împreună, noi care credem în Isus Cristos. Aceste întâlniri realizează visul lui Isus de la Ultima Cină: „Ca toţi să fie una, […] pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Dacă ne străduim să ne vedem ca pelerini care parcurg drumul împreună, vom învăţa să deschidem inima cu încredere faţă de colegul de drum fără suspiciuni, fără neîncrederi, privind numai la ceea ce căutăm realmente: pacea în faţa chipului unicului Dumnezeu. Şi de vreme ce pacea este artizanală, a avea încredere în alţii este tot ceva artizanal, este izvor de fericire: „Fericiţi făcătorii de pace” (Mt 5,9). Şi această cale, acest drum nu-l parcurgem numai cu aceia care cred, ci cu toţi. Toţi au ceva să ne spună. Tuturor avem ceva de spus.

Marea pictură care se află în absida acestei biserici conţine o frază din Evanghelia lui Matei: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28). Voi, tineri creştini, puteţi să vă identificaţi cu unele elemente din acest text din Evanghelie.

În naraţiunile care preced, Matei ne spune că Isus acumulează dezamăgiri. Mai întâi se plânge pentru că se pare că aceia cărora li se adresează nu le merge bine deloc (cf. Mt11,16-19). Vouă, tinerilor, vi se întâmplă adesea că adulţii din jurul vostru nu ştiu ceea ce vor sau aşteaptă de la voi; ori, uneori, când vă văd foarte fericiţi, nu au încredere; şi dacă vă văd neliniştiţi, relativizează ceea ce vi se întâmplă. În consultarea dinainte de Sinod, pe care-l vom celebra în curând şi în care vom reflecta asupra tinerilor, mulţi dintre voi cer ca vreunul să vă însoţească şi să vă înţeleagă fără a judeca şi să ştie să vă asculte, precum şi să răspundă la întrebările voastre (cf. Sinodul dedicat tinerilor, Instrumentum laboris, 132). Bisericile noastre creştine – şi aş îndrăzni să spun orice proces religios structurat instituţional – uneori poartă în urma lor atitudini în care a fost mai uşor pentru noi să vorbim, să sfătuim, să propunem din experienţa noastră, decât să ascultăm, decât să ne lăsăm interogaţi şi iluminaţi de ceea ce trăiţi voi. De atâtea ori comunităţile creştine se închid, fără să-şi dea seama, şi nu ascultă neliniştile voastre. Ştim că voi vreţi şi aşteptaţi „să fiţi însoţiţi nu de un judecător inflexibil, nici de un părinte temător sau hiperprotectiv care generează dependenţă, ci de cineva căruia nu-i este teamă de propria slăbiciune şi ştie să facă să strălucească tezaurul pe care, ca un vas de lut, îl păstrează în interiorul său (cf. 2Cor 4,7)” (ibid., 142). Astăzi vreau să vă spun aici că vrem să plângem cu voi dacă plângeţi, să însoţim cu aplauzele noastre şi râsetele noastre bucuriile voastre, să vă ajutăm să trăiţi urmarea Domnului. Voi, adolescenţi şi adolescente, tineri, să ştiţi asta: când o comunitate creştină este cu adevărat creştină, nu face prozelitism. Numai ascultă, primeşte, însoţeşte şi merge; dar nu impune nimic.

Isus se plânge şi de cetăţile pe care le-a vizitat, făcând în ele mai multe minuni şi rezervându-le gesturi mai mari de duioşie şi apropiere, şi deplânge lipsa lor de fler în a-şi da seama că schimbarea pe care a venit să le-o propună era urgentă, nu putea aştepta. Ajunge chiar să spună că sunt mai încăpăţânate şi orbite decât Sodoma (cf. Mt 11,20-24). Şi atunci când noi, adulţii, ne închidem într-o realitate care este deja un fapt, ne spuneţi cu francheţe: „Nu vedeţi?”. Şi unii mai curajoşi au curajul să spună: „Nu vă daţi seama că nimeni nu vă mai ascultă, nici nu vă crede?”. Cu adevărat avem nevoie să ne convertim, să descoperim că pentru a fi alături de voi trebuie să răsturnăm atâtea situaţii care sunt, în definitiv, acelea care vă îndepărtează.

Ştim – aşa cum ne-aţi spus – că mulţi tineri nu ne cer nimic pentru că nu ne consideră interlocutori semnificativi pentru existenţa lor. Este urât acest lucru, când o Biserică, o comunitate, se comportă în aşa mod încât tinerii gândesc: „Aceştia nu-mi vor spune nimic care să folosească pentru viaţa mea”. Mai mult, unii cer în mod expres să fie lăsaţi în pace, pentru că simt prezenţa Bisericii ca deranjantă şi chiar iritantă. Şi acest lucru este adevărat. Îi indignează scandalurile sexuale şi economice în faţa cărora nu văd o condamnare clară; faptul de a nu şti să interpreteze în mod adecvat viaţa şi sensibilitatea tinerilor datorită lipsei de pregătire; sau pur şi simplu rolul pasiv pe care li-l dăm (cf. Sinodul dedicat tinerilor, Instrumentum laboris, 66). Acestea sunt unele dintre cererile voastre. Vrem să le răspundem, vrem, aşa cum spuneţi voi înşivă, să fim o „comunitate transparentă, primitoare, onestă, atrăgătoare, comunicativă, accesibilă, bucuroasă şi interactivă” (ibid., 67), adică o comunitate fără frică. Fricile ne închid. Fricile ne fac să fim prozelitişti. Şi fraternitatea este un alt lucru: inima deschisă şi îmbrăţişarea fraternă.

Înainte de a ajunge la textul evanghelic care se află sus în acest templu, Isus începe înălţând o laudă către Tatăl. Face asta pentru că îşi dă seama că aceia care au înţeles, aceia care înţeleg centrul mesajului său şi al persoanei sale, sunt cei mici, cei care au sufletul simplu, deschis. Şi văzându-vă astfel, reuniţi, ca să cântaţi, mă unesc cu glasul lui Isus şi sunt plin de admiraţie, pentru că voi, în pofida lipsei noastre de mărturie, continuaţi să-l descoperiţi pe Isus în sânul comunităţilor noastre. Pentru că ştim că unde este Isus este mereu reînnoire, este mereu oportunitatea convertirii, de a lăsa în urmă tot ceea ce ne separă de El şi de fraţii noştri. Unde este Isus, viaţa are mereu gust de Duh Sfânt. Voi, astăzi aici, sunteţi actualizarea acelei uimiri a lui Isus.

Aşadar da, spunem, din nou: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28). Dar s-o spunem convinşi că, dincolo de limitele noastre, de diviziunile noastre, Isus continuă să fie motivul pentru că suntem aici. Ştim că nu este alinare mai mare decât a lăsa ca Isus să poarte oprimările noastre. Ştim şi că există mulţi care încă nu-l cunosc şi trăiesc în tristeţe şi în rătăcire. O cântăreaţă vestită a voastră, în urmă cu circa zece ani, spunea într-unul din cântecele sale: „Iubirea a murit, iubirea a plecat, iubirea nu mai trăieşte aici” (Kerli Kõiv, Iubirea a murit). Nu, vă rog! Să facem în aşa fel încât iubirea să fie vie şi noi toţi trebuie să facem asta! Şi sunt atâţia care trăiesc această experienţă: văd că se termină iubirea părinţilor lor, că se dizolvă iubirea perechilor abia căsătorite; experimentează o durere intimă când nimănui nu-i pasă că trebuie să emigreze pentru a căuta de muncă sau când sunt priviţi cu suspiciune pentru că sunt străini. Ar părea că iubirea a murit, aşa cum spunea Kerli Kõiv, dar ştim că nu este aşa, şi avem un cuvânt de spus, ceva de vestit, cu puţine discursuri şi multe gesturi. Pentru că voi sunteţi generaţia imaginii, generaţia acţiunii mai presus de cea a speculaţiei, a teoriei.

Şi aşa îi place lui Isus; pentru că El a trecut făcând binele şi când a murit a preferat în locul cuvintelor gestul puternic al crucii. Noi suntem uniţi de credinţa în Isus şi El este cel care aşteaptă ca să-l ducem la toţi tinerii care au pierdut sensul vieţii lor. Şi riscul este, şi pentru noi credincioşii, să pierdem sensul vieţii. Şi asta se întâmplă atunci când noi credincioşii suntem incoerenţi. Să primim împreună acea noutate pe care Dumnezeu o aduce în viaţa noastră; acea noutate care ne stimulează să pornim mereu din nou, pentru a merge acolo unde se află umanitatea cea mai rănită. Unde oamenii, dincolo de aparenţa de superficialitate şi conformism, continuă să caute un răspuns la întrebarea cu privire la sensul vieţii lor. Dar nu vom merge niciodată singuri: Dumnezeu vine cu noi; Lui nu-i este frică, nu-i este frică de periferii, dimpotrivă, El însuşi s-a făcut periferie (cf. Fil 2,6-8; In 1,14). Dacă avem curajul de a ieşi din noi înşine, din egoismele noastre, din ideile noastre închise, şi de a merge în periferii, acolo îl vom găsi, pentru că Isus ne precede în viaţa fratelui care suferă şi este rebutat. El este deja acolo (cf. Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 135).

Tineri şi tinere, iubirea n-a murit, ne cheamă şi ne trimite. Cere numai să deschidem inima. Să cerem forţa apostolică de a duce altora Evanghelia – dar a o oferi, nu a o impune – şi de a renunţa să facem din viaţa noastră creştină un muzeu de amintiri. Viaţa creştină este viaţă, este viitor, este speranţă! Nu este un muzeu. Să lăsăm ca Duhul Sfânt să ne facă să contemplăm istoria în perspectiva lui Isus înviat, astfel Biserica, astfel Bisericile noastre vor fi în măsură să meargă înainte primind în ele surprizele Domnului (cf. ibid., 139), recuperând propria tinereţe, bucuria şi frumuseţea despre care vorbea Mirko, a miresei care merge în întâmpinarea Domnului. Surprizele Domnului. Domnul ne surprinde pentru că viaţa ne surprinde mereu. Să mergem înainte, în întâmpinarea acestor surprize. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.