Categorii

Calatoria apostolica in Lituania, Letonia si Estonia V

Întâlnirea cu preoţii, călugării şi călugăriţele,

consacraţii şi consacratele, seminariştii

Catedrala „Sfinţii Petru şi Paul” din Kaunas (Lituania)

(duminică, 23 septembrie 2018)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Înainte de toate, aş vrea să spun un sentiment pe care îl simt. Privindu-vă pe voi, văd în spatele vostru atâţia martiri. Martiri anonimi, în sensul că nici măcar nu ştim unde au fost îngropaţi. Şi unii dintre voi: am salutat pe cineva care a ştiut ce era închisoarea. Îmi vine în minte un cuvânt pentru a începe: nu uitaţi, să vă amintiţi. Sunteţi fii de martiri, aceasta este forţa voastră. Şi spiritul lumii să nu vină să vă spună vreun alt lucru diferit de cel pe care l-au trăit înaintaşii voştri. Amintiţi-vă de martirii voştri şi luaţi exemplu de la ei: nu le era frică. Vorbind cu episcopii, episcopii voştri, astăzi, spuneau: „Cum se poate face pentru a introduce cauza de beatificare pentru atâţia despre care nu avem documente, dar ştim că sunt martiri?”. Este o mângâiere, este frumos să aud asta: preocuparea pentru cei care ne-au dat mărturie. Sunt nişte sfinţi.

Episcopul [Linas Vodopjanovas, O.F.M., care se ocupă cu viaţa consacrată] a vorbit fără nuanţe – franciscanii vorbesc aşa –: „Astăzi, adesea, în diferite moduri, este pusă la încercare credinţa noastră”, a spus el. El nu se gândea la persecuţiile dictatorilor, nu. „După ce am răspuns la chemarea vocaţiei adesea nu mai simţim bucurie nici în rugăciune nici în viaţa comunitară”.

Spiritul secularizării, al plictiselii faţă de tot ceea ce atinge comunitatea este ispita celei de-a doua generaţii. Părinţii noştri au luptat, au suferit, au fost închişi şi probabil că noi nu avem forţa de a merge înainte. Ţineţi cont de asta!

Scrisoarea către Evrei face un îndemn: „Nu uitaţi de primele zile. Nu-i uitaţi pe înaintaşii voştri” (cf. 10,32-39). Acesta este îndemnul pe care la început vi-l adresez vouă.

Toată vizita în ţara voastră a fost încadrată în această expresie: „Cristos Isus, speranţa noastră”. De acum aproape de sfârşitul acestei zile, găsim un text al apostolului Paul care ne invită să sperăm cu statornicie. Şi această invitaţie ne-o adresează după ce ne-a vestit visul lui Dumnezeu pentru fiecare fiinţă umană, mai mult, pentru toată creaţia: adică „toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8,28); „îndreaptă” toate lucrurile, ar fi traducerea literală.

Astăzi aş vrea să împărtăşesc cu voi câteva trăsături caracteristice ale acestei speranţe; trăsături pe care noi – preoţi, seminarişti, consacraţi şi consacrate – suntem chemaţi să le trăim.

Înainte de toate, înainte de a ne invita la speranţă, Paul a repetat de trei ori cuvântul „a suspina”: suspină creaţia, suspină oamenii, suspină Duhul în noi (cf. Rom 8,22-23.26). Se suspină datorită sclaviei corupţiei, datorită dorinţei după plinătate. Şi astăzi ne va face bine să ne întrebăm dacă acel suspin este prezent în noi, sau dacă în schimb nimic nu mai strigă în trupul nostru, nimic nu mai tânjeşte la Dumnezeu cel viu. Aşa cum spunea episcopul vostru: „Nu mai simţim bucuria în rugăciune, în viaţa comunitară”. Dorinţa cerbului însetat în faţa lipsei de apă ar trebui să fie a noastră în căutarea profunzimii, a adevărului, a frumuseţii lui Dumnezeu. Dragilor, noi nu suntem „funcţionari ai lui Dumnezeu”! Poate că societatea bunăstării ne-a făcut prea sătui, plini de servicii şi de bunuri, şi ne simţim îngreunaţi total şi plini de nimic; poate că ne-a făcut surzi sau disipaţi, dar nu plini. Şi mai rău: uneori nu mai simţim foamea. Suntem noi, bărbaţi şi femei cu consacrare specială, cei care nu pot să-şi permită niciodată să piardă acel suspin, acea nelinişte a inimii care numai în Domnul găseşte odihnă (cf. Sfântul Augustin, Confesiuni, I,1,1). Neliniştea inimii. Nicio informaţie imediată, nicio comunicare virtuală instantanee nu poate să ne priveze de timpii concreţi, prelungiţi, pentru a cuceri – despre asta este vorba, despre un efort constant – pentru a cuceri un dialog zilnic cu Domnul prin rugăciune şi adoraţie. Este vorba de a cultiva dorinţa noastră după Dumnezeu, aşa cum scria sfântul Ioan al Crucii. Spunea aşa: „Să fie asiduu la rugăciune fără s-o neglijeze nici măcar în mijlocul ocupaţiilor exterioare. Fie că mănâncă sau bea, fie că vorbeşte sau tratează cu secularii sau face vreun alt lucru, să-l dorească mereu pe Dumnezeu ţinând în El afectul inimii” (Sfaturi pentru a ajunge la perfecţiune, 9).

Acest suspin derivă şi din contemplarea lumii oamenilor, este un apel la plinătate în faţa nevoilor nesatisfăcute ale fraţilor noştri mai săraci, în faţa lipsei de sens al vieţii a celor mai tineri, a singurătăţii bătrânilor, a samavolniciilor împotriva ambientului. Este un suspin care încearcă să se organizeze pentru a avea incidenţă asupra evenimentelor dintr-o naţiune, dintr-un oraş; nu ca presiune sau exercitare de putere, ci ca slujire. Strigătul poporului nostru trebuie să ne lovească, ca pe Moise, căruia Dumnezeu i-a revelat suferinţa poporului său la întâlnirea de la tufişul arzând (cf. Ex 3,9). A asculta glasul lui Dumnezeu în rugăciune ne face să vedem, ne face să auzim, să cunoaştem durerea celorlalţi pentru a-i putea elibera. Dar la fel trebuie să fim loviţi atunci când poporul nostru a încetat să suspine, a încetat să caute apa care stinge setea. Este un moment şi pentru a discerne ce anume anesteziază glasul oamenilor noştri.

Strigătul care ne face să-l căutăm pe Dumnezeu în rugăciune şi în adoraţie este acelaşi care ne face să ascultăm plânsul fraţilor noştri. Ei „speră” în noi şi avem nevoie, pornind de la un discernământ atent, să ne organizăm, să programăm şi să fim îndrăzneţi şi creativi în apostolatul nostru. Ca prezenţa noastră să nu fie lăsată improvizaţiei, ci să răspundă nevoilor poporului lui Dumnezeu şi să fie deci ferment în aluat (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 33).

Însă apostolul vorbeşte şi despre statornicie, statornicie în suferinţă, statornicie în perseverenţă în bine. Asta înseamnă a fi centraţi în Dumnezeu, a rămâne ferm înrădăcinaţi în El, a fi fideli faţă de iubirea sa.

Voi, cei mai înaintaţi în vârstă – cum să nu-l menţionez pe mons. Sigitas Tamkevicius? – ştiţi să mărturisiţi această statornicie în suferinţă, această „speranţă împotriva oricărei speranţe” (cf. Rom 4,18). Violenţa folosită asupra voastră pentru că aţi apărat libertatea civilă şi religioasă, violenţa defăimării, închisoarea şi deportarea n-au putut învinge credinţa voastră în Isus Cristos, Stăpânul istoriei. Pentru aceasta, aveţi multe să ne spuneţi şi să ne învăţaţi, şi chiar multe de propus, fără a trebui să judecaţi aparenta slăbiciune a celor mai tineri. Şi voi, cei mai tineri, când în faţa micilor frustrări care vă descurajează tindeţi să vă închideţi în voi înşivă, să recurgeţi la comportamente şi evadări care nu sunt coerente cu consacrarea voastră, căutaţi rădăcinile voastre şi priviţi drumul parcurs de bătrâni. Văd că sunt tineri aici. Repet, pentru că sunt tineri. Şi voi, cei mai tineri, când în faţa micilor frustrări care vă descurajează tindeţi să vă închideţi în voi înşivă, să recurgeţi la comportamente şi evadări care nu sunt coerente cu consacrarea voastră, căutaţi rădăcinile voastre şi priviţi drumul parcurs de bătrâni. Este mai bine să o luaţi mai degrabă pe un alt drum decât să trăiţi în mediocritate. Asta pentru tineri. Încă aveţi timp, şi uşa este deschisă. Tocmai suferinţele schiţează trăsăturile distinctive ale speranţei creştine, pentru că atunci când este numai o speranţă umană putem să fim frustraţi şi să ne zdrobim în eşec; dar nu se întâmplă acelaşi lucru cu speranţa creştină: ea iese mai limpede, mai încercată din cuptorul suferinţelor.

Este adevărat că acestea sunt alte timpuri şi trăim în alte structuri, dar este adevărat şi că aceste sfaturi sunt asimilate mai bine atunci când cei care au trăit acele experienţe dure nu se închid, ci le împărtăşesc profitând de momentele comune. Istoriile lor nu sunt pline de nostalgia timpurilor trecute prezentate ca fiind mai bune, nici de acuze disimulate faţă de cei care au structuri afective mai fragile. Provizia de statornicie a unei comunităţi de discipoli este eficace atunci când ştie să integreze – ca acel cărturar din Evanghelie – noul şi vechiul (cf. Mt 13,52), când este conştient că istoria trăită este rădăcină pentru ca pomul să poată înflori.

În sfârşit, să privim la Cristos Isus ca speranţa noastră înseamnă să ne identificăm cu El, să participăm comunitar la destinul său. Pentru apostolul Paul, mântuirea sperată nu se limitează la un aspect negativ – eliberare dintr-o suferinţă internă sau externă, temporală sau escatologică – ci accentul este pus pe ceva foarte pozitiv: participarea la viaţa glorioasă a lui Cristos (cf. 1Tes 5,9-10), participarea la Împărăţia sa glorioasă (cf. 2Tim 4,18), răscumpărarea trupului (cf. Rom 8,23-24). Aşadar, este vorba de a întrevedea misterul proiectului unic şi irepetabil pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare, pentru fiecare dintre noi. Pentru că nu există nimeni care să ne cunoască şi să ne fi cunoscut atât de profund ca Dumnezeu, de aceea El ne-a destinat la ceva care pare imposibil: pariază fără posibilitate de greşeală ca noi să reproducem imaginea Fiului său. El a pus aşteptările sale în noi şi noi sperăm în El.

Noi: un „noi” care integrează, dar şi depăşeşte şi întrece „eu”-l; Domnul ne cheamă, ne justifică şi ne glorifică împreună, aşa de împreună încât include toată creaţia. De multe ori am pus atât de mult accentul pe responsabilitatea personală încât dimensiunea comunitară a devenit un fundal, numai un ornament. Dar Duhul Sfânt ne reuneşte, reconciliază diferenţele noastre şi generează noi dinamisme pentru a da impuls misiunii Bisericii (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 131; 235).

Acest templu în care ne-am adunat este închinat sfinţilor Petru şi Paul. Ambii apostoli au fost conştienţi de comoara care le-a fost dată, amândoi, în momente şi moduri diferite, au fost invitaţi să „înainteze în larg” (cf. Lc 5,4). În barca Bisericii suntem toţi, încercând mereu să strigăm la Dumnezeu, să fim statornici în mijlocul suferinţelor şi să-l avem pe Cristos Isus ca obiect al speranţei noastre. Şi această barcă recunoaşte în centrul propriei misiuni vestirea acelei glorii sperate, care este prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului său, în Cristos Înviat, şi care într-o zi, aşteptat cu nelinişte de toată creaţia, se va manifesta în fiii lui Dumnezeu. Aceasta este provocarea care ne stimulează: mandatul de a evangheliza. Este motivaţia speranţei noastre şi a bucuriei noastre.

De câte ori găsim preoţi, consacraţi şi consacrate, trişti. Tristeţea spirituală este o boală. Trişti pentru că nu ştiu… Trişti pentru că nu găsesc iubirea, pentru că nu sunt îndrăgostiţi: îndrăgostiţi de Domnul. Au lăsat deoparte o viaţă de căsătorie, de familie, şi au voit să-l urmeze pe Domnul. Dar acum pare că au obosit… Şi coboară tristeţea. Vă rog, când voi vă veţi simţi trişti, opriţi-vă. Şi căutaţi un preot înţelept, o soră înţeleaptă. Nu înţelepţi pentru că au titluri academice la universitate, nu, nu pentru aceea. Înţelept sau înţeleaptă pentru că a fost capabil sau a fost capabilă să meargă înainte în iubire. Mergeţi ca să cereţi sfat. Când începe acea tristeţe, putem profeţi că dacă nu este vindecată la timp va face din voi „holtei” şi „fete bătrâne”, bărbaţi şi femei care nu sunt rodnici. Şi să vă fie frică de această tristeţe! O seamănă diavolul.

Şi astăzi acea mare în care „să se înainteze în larg” vor fi scenariile şi provocările mereu noi ale acestei Biserici în ieşire. Trebuie să ne întrebăm din nou: ce anume ne cere Domnul? Care sunt periferiile care au mai multă nevoie de prezenţa noastră pentru a le duce lor lumina Evangheliei? (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 20).

Altminteri, dacă voi nu aveţi bucuria vocaţiei, cine va putea crede că Isus Cristos este speranţa noastră? Numai exemplul nostru de viaţă va da cont de speranţa noastră în El.

Este un alt lucru care se leagă cu tristeţea: a confunda vocaţia cu o firmă, cu o întreprindere. „Eu mă angajez în asta, lucrez în asta, mă entuziasmez cu asta…, şi sunt fericit pentru că am asta”. Dar mâine, vine un episcop, un altul sau acelaşi, sau vine un alt superior, superioară, şi îţi spune: „Nu, gata cu asta şi mergi în partea cealaltă”. Este momentul înfrângerii. De ce? Pentru că, în acel moment, îţi vei da seama că ai mers pe un drum echivoc. Îţi vei da seama că Domnul, care te-a chemat pentru a iubi, este dezamăgit de tine, pentru că tu ai preferat s-o faci pe afaceristul. La început v-am spus că viaţa celui care-l urmează pe Isus nu este viaţa de funcţionar sau funcţionară: este viaţa iubirii faţă de Domnul şi a zelului apostolic faţă de oameni. Voi face o caricatură: ce face un preot funcţionar? Are orarul său, biroul său, deschide biroul la ora aceea, face munca sa, închide biroul… Şi oamenii sunt în afară. Nu se apropie de oameni. Iubiţi fraţi şi surori, dacă voi nu vreţi să fiţi nişte funcţionari, vă voi spune un cuvânt: apropiere! Apropiere, proximitate. Apropiere de tabernacol, faţă în faţă cu Domnul. Şi apropiere de oameni. „Dar, părinte, oamenii nu vin…”. Mergi şi caută-i! „Dar, tinerii astăzi nu vin…”. Inventează ceva: oratoriul, pentru a-i însoţi, pentru a-i ajuta. Apropiere de oameni. Şi apropiere de Domnul în tabernacol. Domnul vă vrea păstori ai poporului şi nu clerici ai statului! După aceea voi spune ceva surorilor, dar după aceea…

Apropiere înseamnă milostivire. Pe acest pământ unde Isus s-a revelat ca Isus milostiv, un preot nu poate să nu fie milostiv. Mai ales în confesional. Gândiţi-vă cum ar primi Isus această persoană [care vine să se spovedească]. Deja l-a bătut suficient viaţa pe sărmanul acela! Fă-l să simtă îmbrăţişarea Tatălui care iartă. Dacă nu poţi să-i dai dezlegarea, de exemplu, dă-i mângâierea fratelui, a tatălui. Încurajează-l să meargă înainte. Convinge-l că Dumnezeu iartă totul. Dar asta cu căldura de părinte. A nu alunga niciodată pe cineva din confesional! A nu alunga. „Uite, tu nu poţi… Acum nu pot, dar Dumnezeu te iubeşte, tu roagă-te, întoarce-te şi vom vorbi…”. În felul acesta. Apropiere. Asta înseamnă a fi părinte. Ţie nu-ţi pasă de acel păcătos că-l alungi aşa? Nu vorbesc despre voi, pentru că nu vă cunosc. Vorbesc despre alte realităţi. Şi milostivire. Confesionalul nu este un cabinet al unui psihiatru. Confesionalul nu este pentru a săpa în inima oamenilor.

Şi pentru aceasta, dragi preoţi, apropiere pentru voi înseamnă şi a avea măruntaie de milostivire. Şi măruntaiele de milostivire, ştiţi de unde se iau? Acolo, la tabernacol.

Şi voi, dragi surori… De atâtea ori se văd surori care sunt bune – toate surorile sunt bune –, dar care bârfesc, bârfesc, bârfesc… Întrebaţi-o pe aceea care este pe primul loc în partea cealaltă – penultima – dacă în închisoare avea timp să bârfească, în timp ce cosea mănuşile. Întrebaţi-o. Vă rog, fiţi mame! Fiţi mame, pentru că voi sunteţi icoană a Bisericii şi a Sfintei Fecioare Maria. Şi fiecare persoană care vă vede, să o poată vedea pe mama Biserica şi pe mama Maria. Nu uitaţi asta. Şi mama Biserica nu este „fată bătrână”. Mama Biserica nu bârfeşte: iubeşte, slujeşte, face să crească. Apropierea voastră este a fi mamă: icoană a Bisericii şi icoană a Sfintei Fecioare Maria.

Apropiere de tabernacol şi de rugăciune. Acea sete a sufletului despre care am vorbit, şi cu alţii. Slujire sacerdotală şi viaţă consacrată nu ca funcţionari, ci taţi şi mame ai milostivirii. Şi dacă voi faceţi aşa, ca bătrâni veţi avea un zâmbet foarte frumos şi ochi strălucitori! Pentru că veţi avea sufletul plin de duioşie, de blândeţe, de milostivire, de iubire, de paternitate şi maternitate.

Şi rugaţi-vă pentru acest sărman episcop. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.