Categorii

Calatoria apostolica in Lituania, Letonia si Estonia III

Întâlnirea cu tinerii

Piaţa din faţa catedralei din Vilnius (Lituania)

(sâmbătă, 22 septembrie 2018)

Bună seara vouă tuturor!

Mulţumesc, Monica şi Jonas, pentru mărturia voastră! Am primit-o ca un prieten, ca şi cum am fi aşezaţi împreună, în vreun bar, ca să ne povestim lucrurile din viaţă, luând o bere sau o gira, după ce am fost la „Jaunimo treatras”.

Însă viaţa voastră nu este o operă de teatru, este reală, concretă, ca aceea a fiecăruia dintre noi care suntem aici, în această frumoasă piaţă situată între aceste două fluvii. Şi cine ştie dacă toate acestea ne folosesc pentru a reciti istoriile voastre şi a descoperi în ele trecerea lui Dumnezeu… Pentru că Dumnezeu trece mereu în viaţa noastră. Trece mereu. Şi un mare filozof spunea: „Îmi este frică atunci când trece Dumnezeu! Frică să nu-mi dau seama de asta!”.

Ca această catedrală, voi aţi experimentat situaţii care vă făceau să vă prăbuşiţi, incendii din care părea că nu vă veţi putea reveni. De mai multe ori acest templu a fost devorat de flăcări, s-a prăbuşit, şi totuşi au existat mereu din aceia care au decis să-l zidească din nou, care nu s-au lăsat învinşi de dificultăţi, nu au lăsat să le cadă braţele. Există un cântec alpin frumos care spune aşa: „În arta de a urca, secretul nu se află în a nu cădea, ci în a nu rămâne căzut”. A reîncepe din nou mereu, şi astfel a urca. Precum această catedrală. Şi libertatea patriei voastre este construită pe cei care nu s-au lăsat dărâmaţi de teroare şi de nenorocire. Viaţa, condiţia şi moartea tatălui tău, Monica; boala ta, Jonas, ar fi putut să vă devasteze… Şi totuşi sunteţi aici, să împărtăşiţi experienţa voastră cu o privire de credinţă, făcându-ne să descoperim că Dumnezeu v-a dat harul de a suporta, pentru a vă ridica din nou, pentru a continua să mergeţi în viaţă.

Şi eu mă întreb: cum s-a revărsat în voi acest har al lui Dumnezeu? Nu din aer, nu în mod magic, nu există baghetă magică pentru viaţă. Asta s-a întâmplat prin persoane care au intersectat viaţa voastră, oameni buni care v-au hrănit cu experienţa lor de credinţă. Mereu există oameni, în viaţă, care ne dau întind o mână pentru a ne ajuta să ne ridicăm. Monica, bunica ta şi mama ta, parohia încredinţată franciscanilor, au fost pentru tine ca o confluenţă a acestor două fluvii: aşa cum Vilnia se uneşte cu Neris, tu te-ai agregat, te-ai lăsat condusă de acest curent de har. Pentru că Domnul ne mântuieşte făcându-ne parte dintr-un popor. Domnul ne mântuieşte făcându-ne parte dintr-un popor. Ne inserează într-un popor şi identitatea noastră, la sfârşit, va fi apartenenţa la un popor. Nimeni nu poate să spună: „eu mă mântuiesc singur”, suntem cu toţii interconectaţi, suntem cu toţii „în reţea”. Dumnezeu a voit să intre în această dinamică de relaţii şi ne atrage la El în comunitate, dând vieţii noastre un sens deplin de identitate şi de apartenenţă (cf. Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 6). Şi tu, Jonas, ai găsit în alţii, în soţia ta şi în promisiunea făcută în ziua căsătoriei motivul pentru a merge înainte, pentru a lupta, pentru a trăi. Nu permiteţi ca lumea să vă facă să credeţi că este mai bine a merge singuri. Singuri nu ajungem niciodată. Da, vei putea ajunge să ai un succes în viaţă, dar fără iubire, fără colegi, fără apartenenţă la un popor, fără acea experienţă atât de frumoasă care este a risca împreună. Nu se poate merge singuri. Nu cedaţi ispitei de a vă concentra pe voi înşivă, privindu-vă burta, ispitei de a deveni egoişti sau superficiali în faţa durerii, a dificultăţilor sau a succesului trecător. Să afirmăm încă o dată că „ceea ce i se întâmplă celuilalt, mi se întâmplă mie”, să mergem împotriva curentului faţă de acest individualism care izolează, care ne face să devenim egocentrici, care ne face să devenim vanitoşi, preocupaţi numai de imagine şi de propria bunăstare. Preocupaţi de imagine, de cum să apărem. Este urâtă viaţa în faţa oglinzii, este urâtă. În schimb este frumoasă viaţa cu alţii, în familie, cu prietenii, cu lupta poporului meu… Astfel viaţa este frumoasă!

Suntem creştini şi vrem să mizăm pe sfinţenie. Mizaţi pe sfinţenie pornind de la întâlnirea şi de la comuniunea cu ceilalţi, atenţi la necesităţile lor (cf. ibid., 146). Adevărata noastră identitate presupune apartenenţa la un popor. Nu există identităţi „de laborator”, nu există, nici identităţi „distilate”, identităţi „pursânge”: acestea nu există. Există identitatea lui a merge împreună, a lupta împreună, a iubi împreună. Există identitatea lui a aparţine unei familii, unui popor. Există identitatea care îţi dă iubirea, duioşia, a te preocupa pentru ceilalţi… Există identitatea care îţi dă forţa pentru a lupta şi în acelaşi timp duioşia pentru a mângâia. Fiecare dintre noi cunoaşte frumuseţea precum şi oboseala – este frumos ca tinerii să obosească, este semn că lucrează – şi de multe ori durerea de a aparţine unui popor, voi cunoaşteţi asta. Aici este înrădăcinată identitatea noastră, nu suntem persoane fără rădăcini. Nu suntem persoane fără rădăcini!

Amândoi aţi amintit şi prezenţa în cor, rugăciunea în familie, Liturghia, cateheza şi ajutorul dat celor mai nevoiaşi; sunt arme puternice pe care Domnul ni le dă. Rugăciunea şi cântarea, pentru a nu ne închide în imanenţa din această lume: năzuind spre Dumnezeu aţi ieşit din voi înşişi şi aţi putut contempla cu ochii lui Dumnezeu ceea ce se întâmpla în inima voastră (cf. ibid., 147); practicând muzica vă deschideţi la ascultare şi la interioritate, vă lăsaţi în acest mod loviţi în sensibilitate şi acest lucru este întotdeauna o bună oportunitate pentru discernământ (cf. Sinodul dedicat tinerilor, Instrumentum laboris, 162). Desigur, rugăciunea poate să fie o experienţă de „luptă spirituală”, dar acolo învăţăm noi să-l ascultăm pe Duhul Sfânt, să discernem semnele timpurilor şi să recuperăm forţele pentru a continua să vestim astăzi Evanghelia. În ce alt mod am putea lupta împotriva descurajării în faţa dificultăţilor proprii şi ale altora, în faţa ororilor din lume? Cum am reuşi fără rugăciune pentru a nu crede că totul depinde de noi, că suntem singuri în faţa acelui corp la corp cu adversităţile? „Isus şi eu, majoritate absolută!”. Să nu uitaţi asta, asta spunea un sfânt, sfântul Alberto Hurtado. Întâlnirea cu El, cu Cuvântul său, cu Euharistia ne aminteşte că nu contează forţa adversarului; nu contează dacă este primul „Žalgiris Kaunas” sau „Vilnius Rytas” [aplauze, râd]… În această privinţă, vă întreb: care este primul? [râde, râd]. Nu contează care este primul, nu contează rezultatul, ci ca Domnul să fie cu noi.

Şi pentru voi a fost sprijin în viaţă experienţa de a-i ajuta pe alţii, a descoperi că aproape de noi sunt persoane care se simt rău, chiar mult mai rău decât noi. Monica, ne-ai povestit despre activitatea ta cu copiii neputincioşi. A vedea fragilitatea altora ne situează în realitate, ne împiedică să trăim lingându-ne rănile noastre! Câţi tineri pleacă din ţara lor datorită lipsei de oportunităţi! Câţi sunt victime ale depresiei, alcoolului şi drogurilor! Voi ştiţi bine asta. Câte persoane bătrâne singure, fără cineva cu care să împărtăşească prezentul şi cu frica de a reveni trecutul. Voi, tineri, puteţi răspunde la aceste provocări cu prezenţa voastră şi cu întâlnirea între voi şi cu alţii. Isus ne invită să ieşim din noi înşine, să riscăm în acel „faţă în faţă” cu alţii. Este adevărat că a crede în Isus implică de multe ori a face un salt de credinţă în gol, şi asta provoacă frică. Alteori ne face să ne punem în discuţie, să ieşim din schemele noastre, şi asta ne poate face să suferim şi să fim ispitiţi de descurajare. Însă, fiţi curajoşi! A-l urma pe Isus este o aventură pasionantă care umple viaţa noastră de semnificaţie, care ne face să ne simţim parte a unei comunităţi care ne încurajează, a unei comunităţi care ne însoţeşte, care ne angajează în slujire. Dragi tineri, merită să-l urmăm pe Cristos, merită! Să nu ne fie frică să participăm la revoluţia la care El ne invită: revoluţia duioşiei (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 88).

Dacă viaţa voastră ar fi o operă de teatru sau un joc video ar fi restrânsă într-un timp precis, un început şi un sfârşit, când se coboară cortina sau cineva câştigă partida. Însă viaţa se măsoară cu alţi timpi, nu cu timpii teatrului sau ai jocului video; viaţa se joacă în timpi raportaţi la inima lui Dumnezeu; uneori se înaintează, alteori se înapoiază, se probează şi se încearcă străzi, se schimbă… Indecizia pare să se nască din frica de a se coborî cortina, sau cronometrul să ne lase în afara partidei, de a ieşi dintr-un nivel al jocului. În schimb viaţa este mereu o mişcare, viaţa este în mişcare, nu este oprită; viaţa este mereu o mişcare căutând direcţia corectă, fără frica de a mă întoarce înapoi dacă am greşit. Cel mai periculos lucru este a confunda drumul cu un labirint: acea umblare în gol prin viaţă, asupra noastră înşine, fără a o lua pe drumul care conduce înainte. Vă rog, nu fiţi tineri ai labirintului, din care este greu de ieşit, ci tineri în mişcare. Fără labirint: în mişcare!

Nu vă fie frică să vă decideţi pentru Isus, să îmbrăţişaţi cauza sa, aceea a Evangheliei, a umanităţii, a fiinţelor umane. Pentru că El nu va coborî niciodată din barca vieţii voastre, va fi mereu la intersecţia drumurilor noastre, nu va înceta niciodată să ne reconstruiască, deşi uneori noi ne angajăm să ne demolăm. Isus ne dăruieşte timpi largi şi generoşi, unde există spaţiu pentru eşecuri, unde nimeni nu are nevoie să emigreze, pentru că există loc pentru toţi. Mulţi vor vrea să ocupe inimile voastre, să infesteze ogoarele aspiraţiilor voastre cu neghina, dar la sfârşit, dacă ne dăruim Domnului viaţa, învinge mereu grâul bun. Mărturia voastră, Monica şi Jonas, vorbea despre bunica, despre mama… Eu aş vrea să vă spun – şi cu asta termin, fiţi liniştiţi! –, aş vrea să vă spun să nu uitaţi rădăcinile poporului vostru. Gândiţi-vă la trecut, vorbiţi cu bătrânii: nu este plictisitor a vorbi cu bătrânii. Mergeţi ca să-i căutaţi pe bătrâni şi faceţi-i să vă povestească rădăcinile poporului vostru, bucuriile, suferinţele, valorile. Astfel, luând din rădăcini, voi veţi duce înainte poporul vostru, istoria poporului vostru pentru un rod mai mare. Dragi tineri, dacă voi vreţi un popor mare, liber, luaţi din rădăcini amintirea şi duceţi-o înainte. Multe mulţumiri!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.