Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Irlanda cu ocazia întâlnirii mondiale a familiilor la Dublin (25-26 august 2018)

Sfânta Liturghie. Phoenix Park, duminică, 26 august 2018

Actul penitenţial

Ieri m-am întâlnit cu opt persoane supravieţuitoare ale abuzurilor de putere, de conştiinţă şi sexuale. Adunând ceea ce mi-au spus, aş vrea să put în faţa milostivirii Domnului aceste delicte şi să cer iertare.

Cerem iertare pentru abuzurile din Irlanda, abuzuri de putere şi de conştiinţă, abuzuri sexuale din partea membrilor calificaţi ai Bisericii. În mod special cerem iertare pentru abuzurile comise în diferite tipuri de instituţii conduse de călugări şi călugăriţe şi de alţi membri ai Bisericii. Şi cerem iertare pentru cazurile de exploatare de muncă la care au fost supuşi atâţia minori.

Cerem iertare pentru momentele în care ca Biserică n-am oferit supravieţuitorilor oricărui tip de abuz compasiune, căutarea a dreptăţii şi adevărului, cu acţiuni concrete. Cerem iertare.

Cerem iertare pentru unii membri ai ierarhiei care nu au luat asupra lor aceste situaţii dureroase şi care au rămas în tăcere. Cerem iertare.

Cerem iertare pentru copiii care au fost luaţi de la mamele lor şi pentru toate acele momente în care se spunea atâtor fete-mame care încercau să-şi caute copiii de care au fost despărţite, sau copiilor, care le căutau pe mamele lor, se spunea că era păcat de moarte: acesta nu este păcat de moarte, este porunca a patra. Cerem iertare.

Domnul să menţină şi să facă să crească această stare de ruşine şi de căinţă şi să ne dea forţa pentru a ne angaja pentru ca niciodată să nu se mai întâmple aceste lucruri şi pentru ca să se facă dreptate. Amin.

Omilia Sfântului Părinte

„Tu ai cuvintele vieţii veşnice!” (In 6,68).

La încheierea acestei Întâlniri Mondiale a Familiilor ne reunim ca familie în jurul mesei Domnului. Îi mulţumim Domnului pentru multele binecuvântări primite în familiile noastre. Vrem să ne angajăm să trăim pe deplin vocaţia noastră pentru a fi, conform cuvintelor emoţionante ale sfintei Tereza a Pruncului Isus, „iubirea în inima Bisericii”.

În acest preţios moment de comuniune unii cu alţii şi cu Domnul, este bine să facem o pauză şi să luăm în considerare izvorul tuturor lucrurilor bune pe care le-am primit. Isus revelează originea acestor binecuvântări în Evanghelia de astăzi, când le vorbeşte discipolilor săi. Mulţi dintre ei erau tulburaţi, încurcaţi şi chiar supăraţi, dezbătuţi dacă să accepte „cuvintele sale grele”, aşa de contrare înţelepciunii acestei lumi. Ca răspuns, Isus le spune direct: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” (In 6,63).

Aceste cuvinte, cu promiterea darului Duhului Sfânt, sunt pline de viaţă pentru noi care le primim în credinţă. Ele indică izvorul ultim al întregului bine pe care l-am experimentat şi l-am trăit aici în aceste zile: Duhul lui Dumnezeu, care suflă încontinuu viaţă nouă asupra lumii, în inimi, în familii, în case şi în parohii. Fiecare nouă zi în viaţa familiilor noastre, şi fiecare nouă generaţie, poartă cu sine promisiunea unor noi Rusalii, unor Rusalii familiale, o nouă revărsare a Duhului, Mângâietorul, pe care Isus ni-l trimite ca Avocat al nostru, Mângâietor al nostru şi Cel care cu adevărat ne dă curaj.

Câtă nevoie are lumea de această încurajare care este dar şi promisiune a lui Dumnezeu! Ca unul din roadele acestei celebrări a vieţii familiale, să vă puteţi întoarce la casele voastre şi să deveniţi izvor de încurajare pentru alţii, pentru a împărtăşi cu ei „cuvintele vieţii veşnice” ale lui Isus. De fapt, familiile voastre sunt fie un loc privilegiat fie un mijloc important pentru a răspândi acele cuvinte ca „veşti bune” pentru fiecare, în special pentru cei care doresc să părăsească pustiul şi „casa sclaviei” (cf. Ios 24,17) pentru a merge spre ţara promisă a speranţei şi a libertăţii.

În lectura a doua de astăzi, sfântul Paul ne spune că o căsătorie este o participare la misterul fidelităţii perene a lui Cristos faţă de mireasa sa, Biserica (cf. Ef 5,32). Totuşi această învăţătură, deşi magnifică, poate apărea vreunuia ca un „cuvânt greu”. Pentru că a trăi în iubire, aşa cum ne-a iubit Cristos (cf. Ef 5,2), comportă imitarea înseşi jertfirii sale de sine, comportă să murim pentru noi înşine ca să ne renaştem la o iubire mai mare şi mai durabilă. Acea iubire care singură poate salva lumea din sclavia păcatului, din egoism, din aviditate şi din indiferenţa faţă de nevoile celor mai puţin norocoşi. Aceasta este iubirea pe care am cunoscut-o în Isus Cristos. El s-a întrupat în lumea noastră printr-o familie şi prin mărturia familiilor creştine în fiecare generaţie are puterea de a dărâma orice barieră pentru a reconcilia lumea cu Dumnezeu şi a face din noi ceea ce din totdeauna suntem destinaţi să fim: o unică familie umană care trăieşte împreună în dreptate, în sfinţenie, în pace.

Misiunea de a da mărturie despre această Veste Bună nu este uşoară. Totuşi, provocările pe care creştinii le au astăzi în faţa lor, în felul lor, nu sunt mai puţin dificile decât cele pe care au trebuit să le înfrunte primii misionari irlandezi. Mă gândesc la sfântul Columban, care cu micul său grup de însoţitori a dus lumina Evangheliei în ţinuturile europene într-o epocă de întuneric şi de decadenţă culturală. Succesul lor misionar extraordinar nu era bazat pe metode tactice sau planuri strategice, nu, ci pe o docilitate umilă şi eliberatoare faţă de sugestiile Duhului Sfânt. Mărturia lor zilnică de fidelitate faţă de Cristos şi între ei a fost cea care a cucerit inimile care doreau cu ardoare un cuvânt de har şi care a contribuit la naşterea culturii europene. Această mărturie rămâne un izvor peren de reînnoire spirituală şi misionară pentru poporul sfânt şi credincios al lui Dumnezeu.

Desigur, vor exista mereu persoane care se vor opune Veştii Bune, care „vor murmura” împotriva „cuvintelor sale grele”. Totuşi, ca sfântul Columban şi însoţitorii săi, care au înfruntat ape îngheţate şi mări furtunoase pentru a-l urma pe Isus, să nu ne lăsăm niciodată influenţaţi sau descurajaţi de privirea îngheţată a indiferenţei sau de vânturile vijelioase ale ostilităţii.

Totuşi, recunoaştem cu umilinţă că, dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, putem considera şi noi grele învăţăturile lui Isus. Cât de greu este mereu a ierta pe cei care ne rănesc! Ce provocare este mereu aceea de a-l primi pe migrant şi pe străin! Cât de incomod este a ocroti drepturile celor mai fragili, ale celor încă nenăscuţi sau ale celor mai bătrâni, care par să deranjeze simţul nostru de libertate.

Totuşi, tocmai în acele circumstanţe Domnul ne întreabă: „Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?” (In 6,67). Cu forţa Duhului care ne încurajează şi cu Domnul alături mereu, putem răspunde: „Noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (v. 69). Cu poporul lui Israel putem să repetăm: „Şi noi îl vom sluji pe Domnul, pentru că El este Dumnezeul nostru” (Ios 24,18).

Cu sacramentele Botezului şi Mirului, fiecare creştin este trimis pentru a fi un misionar, un „discipol misionar” (cf. Evangelii gaudium, 120). Biserica în ansamblul său este chemată să „iasă” pentru a duce cuvintele vieţii veşnice la periferiile lumii. Fie ca această celebrarea a noastră de astăzi să vă întărească pe fiecare dintre voi, părinţi şi bunici, copii şi tineri, bărbaţi şi femei, fraţi şi surori, contemplativi şi misionari, diaconi şi preoţi şi episcopi, în împărtăşirea bucuriei Evangheliei! Să puteţi împărtăşi Evanghelia familiei ca bucurie pentru lume!

Pregătindu-ne să reluăm fiecare propriul drum, să reînnoim fidelitatea noastră faţă de Domnul şi faţă de vocaţia la care ne-a chemat pe fiecare dintre noi. Însuşindu-ne rugăciunea sfântului Patriciu, să repetăm împreună cu bucurie: „Cristos înlăuntrul meu, Cristos în spatele meu, Cristos alături de mine, Cristos sub mine, Cristos deasupra mea” [repetă asta în galică]. Cu bucuria şi forţa conferită de Duhul Sfânt, să spunem cu încredere: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.