Categorii

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Irlanda cu ocazia întâlnirii mondiale a familiilor la Dublin (25-26 august 2018)

Întâlnirea cu autorităţile, societatea civilă şi Corpul Diplomatic.

Dublin Castle, sâmbătă, 25 august 2018

Taiseach (Prim Ministru),

Membri ai guvernului şi ai corpului diplomatic,

Domnilor şi doamnelor,

La începutul vizitei mele în Irlanda, sunt recunoscător pentru invitaţia de a mă adresa acestei distinse adunări, care reprezintă viaţa civilă culturală şi religioasă a ţării, împreună cu corpul diplomatic şi cu cei invitaţi. Mulţumesc pentru primirea prietenească pe care am primit-o de la preşedintele Irlandei şi care reflectă tradiţia de ospitalitate cordială prin care irlandezii sunt cunoscuţi în toată lumea. Apreciez de asemenea prezenţa unei delegaţii din Irlanda de Nord. Mulţumesc domnului prim ministru pentru cuvintele sale.

Aşa cum ştiţi, motivul vizitei mele este să iau parte la Întâlnirea Mondială a Familiilor, care se ţine anul acesta la Dublin. Efectiv, Biserica este o familie de familii şi simte necesitatea de a susţine familiile în eforturile lor pentru a răspunde cu fidelitate şi cu bucurie la vocaţia dată lor de Dumnezeu în societate. Pentru familii, această Întâlnire este o oportunitate nu numai pentru a reafirma angajarea lor la fidelitate iubitoare, la ajutorul reciproc şi la respectul sacru faţă de darul divin al vieţii în toate formele sale, ci şi pentru a mărturisi rolul unic desfăşurat de familie în educarea membrilor săi şi în dezvoltarea unui ţesut social sănătos şi înfloritor.

Îmi place să văd Întâlnirea Mondială a Familiilor ca o mărturie profetică a patrimoniului bogat de valori etice şi spirituale, care este misiunea oricărei generaţii să-l păzească şi să-l protejeze. Nu este nevoie să fim profeţi pentru a ne da seama de dificultăţile pe care le înfruntă familiile în societatea de astăzi aflată în evoluţie rapidă sau pentru a ne preocupa de efectele pe care dezechilibrul căsătoriei şi al vieţii familiale îl vor comporta în mod inevitabil, la orice nivel, pentru viitorul comunităţilor noastre. Familia este colantul societăţii; binele său nu poate să fie considerat sigur, ci trebuie promovat şi tutelat cu orice mijloc corespunzător.

În familie fiecare dintre noi a făcut primii paşi în viaţă. Acolo am învăţat să convieţuim în armonie, să controlăm instinctele noastre egoiste, să reconciliem diversităţile şi mai ales să discernem şi să căutăm acele valori care dau vieţii semnificaţie autentică şi plinătate. Dacă vorbim despre întreaga lume ca despre o unică familie, este pentru că pe bună dreptate recunoaştem legăturile omenităţii noastre comune şi intuim chemarea la unitate şi la solidaritate, în special faţă de fraţii şi surorile mai slabi. Totuşi, prea adesea, ne simţim neputincioşi în faţa relelor persistente ale urii rasiale şi etnice, a conflictelor şi violenţelor încâlcite, a dispreţului faţă de demnitatea umană şi drepturile umane fundamentale şi a prăpastiei crescânde dintre bogaţi şi săraci. Câtă nevoie avem să recuperăm, în orice domeniu al vieţii politice şi sociale, sentimentul că suntem o adevărată familie de popoare! Şi să nu pierdem niciodată speranţa şi curajul de a persevera în imperativul moral de a fi făcători de pace, reconciliatori şi păzitori unul ai celuilalt.

Aici în Irlanda această provocare are o rezonanţă deosebită, dat fiind conflictul lung care a separat fraţi şi surori dintr-o unică familie. În urmă cu douăzeci de ani, comunitatea internaţională a urmărit cu atenţie evenimentele din Irlanda de Nord, care au dus la semnarea Acordului din Vinerea Sfântă. Guvernul irlandez, în unire cu conducătorii politici, religioşi şi civili din Irlanda de Nord şi ai guvernului britanic şi cu sprijinul altor Leader mondiali, a dat viaţă unui context dinamic îndreptat spre rezolvarea paşnică a unui conflict care a cauzat enorme suferinţe de ambele părţi. Putem aduce mulţumire pentru cele două decenii de pace care au urmat după acest istoric Acord, în timp ce exprimăm speranţa fermă ca procesul de pace să depăşească orice obstacol care a rămas şi să favorizeze naşterea unui viitor de înţelegere, reconciliere şi încredere reciprocă.

Evanghelia ne aminteşte că adevărata pace este în definitiv dar al lui Dumnezeu; izvorăşte din inimi însănătoşite şi reconciliate şi se extinde până la îmbrăţişarea întregii lumi. Însă cere, din partea noastră, şi o convertire constantă, izvor al acelor resurse spirituale necesare pentru a construi o societate cu adevărat solidară, dreaptă şi în slujba binelui comun. Fără acest fundament spiritual, idealul unei familii globale de naţiuni riscă să devină nimic altceva decât un loc comun gol. Putem spune că obiectivul de a genera prosperitate economică, sau financiară, duce de la sine la o ordine socială mai dreaptă şi egală? N-ar putea în schimb să fie că o creştere a unei „culturi a rebutului” materialiste ne-a făcut tot mai indiferenţi faţă de cei săraci şi faţă de membrii mai lipsiţi de apărare din familia umană, inclusiv cei nenăscuţi, privaţi de însuşi dreptul la viaţă? Probabil că provocarea care provoacă mai mult conştiinţele noastre este criza migratoare masivă, care nu este destinată să dispară şi a cărei soluţionare cere înţelepciune, lărgime de vedere şi o preocupare umanitară care să meargă mult dincolo de decizii politice pe termen scurt.

Sunt foarte conştient de condiţia fraţilor şi surorilor noştri mai vulnerabili – mă gândesc în special la femei, şi la copii, care în trecut au îndurat situaţii de dificultate deosebită; şi la orfanii de atunci. Luând în considerare realitatea celor mai vulnerabili, nu pot decât să recunosc scandalul grav provocat în Irlanda de abuzurile asupra minorilor din partea membrilor Bisericii care aveau funcţia de a-i proteja şi a-i educa. Încă răsună în inima mea cuvintele spuse la aeroport de doamna ministru pentru copii. Mulţumesc. Mulţumesc pentru acele cuvinte. Eşecul autorităţilor ecleziastice – episcopi, superiori călugăreşti, preoţi şi alţii – în înfruntarea în mod corespunzător a acestor delicte repugnante a provocat pe bună dreptate indignare şi rămâne motiv de suferinţă şi de ruşine pentru comunitatea catolică. Eu însumi împărtăşesc aceste sentimente. Predecesorul meu, papa Benedict, n-a evitat cuvinte pentru a recunoaşte gravitatea situaţiei şi a cere ca să fie luate măsuri „cu adevărat evanghelice, drepte şi eficace” ca răspuns la această trădare de încredere (cf. Scrisoare pastorală către catolicii din Irlanda, 10). Intervenţia sa sinceră şi hotărâtă continuă să folosească drept stimulent pentru eforturile autorităţilor ecleziale pentru a remedia greşelile din trecut şi a adopta norme stringente menite să asigure ca să nu se întâmple din nou. Mai recent, într-o Scrisoare către poporul lui Dumnezeu, am reafirmat angajarea, mai mult, o angajare mai mare, pentru a elimina acest flagel în Biserică; cu orice preţ, moral, şi de suferinţă.

De fapt, fiecare copil este un dar preţios al lui Dumnezeu care trebuie păzit, încurajat pentru ca să dezvolte darurile sale şi să ducă la maturitatea spirituală şi la plinătatea umană. Biserica din Irlanda a desfăşurat, în trecut şi în prezent, un rol de promovare a binelui copiilor care nu poate să fie ascuns. Este dorinţa mea ca gravitatea scandalurilor abuzurilor, care au făcut să iasă în evidenţă lipsurile atâtora, să folosească pentru a sublinia importanţa protecţiei minorilor şi adulţilor vulnerabili din partea întregii societăţi. În acest sens, suntem cu toţii conştienţi de necesitatea urgentă de a oferi tinerilor o însoţire înţeleaptă şi valori sănătoase pentru drumul lor de creştere.

Dragi prieteni,

În urmă cu aproape nouăzeci de ani Sfântul Scaun a fost printre primele instituţii internaţionale care a recunoscut statul liber Irlanda. Acea iniţiativă a marcat începutul multor ani de armonie şi colaborare dinamică, având un singur nor trecător la orizont. Recent, eforturi intense şi bunăvoinţă din ambele părţi au contribuit în mod semnificativ la o promiţătoare restabilire a acelor relaţii prieteneşti în folosul reciproc al tuturor.

Firele acelei istorii duc la peste o mie cinci sute de ani în urmă, când mesajul creştin, predicat de Paladiu şi Patriciu, a găsit locuinţă în Irlanda şi a devenit parte integrantă a vieţii şi culturii irlandeze. Mulţi „sfinţi şi studioşi” s-au simţit inspiraţi să lase aceste insule şi să duce noua credinţă în alte ţinuturi. Şi astăzi, numele lui Columba, Columban, Brigita, Galus, Killian, Brendan şi mulţi alţii sunt cinstiţi în Europa şi nu numai. În această insulă monahismul, izvor de civilizaţie şi de creativitate artistică, a scris o pagină splendidă în istoria Irlandei şi a lumii.

Astăzi ca şi în trecut, bărbaţi şi femei care locuiesc în această ţară se străduiesc să îmbogăţească viaţa naţiunii cu înţelepciunea născută din credinţă. Şi în orele cele mai întunecate ale Irlandei, ei au găsit în credinţă izvorul acelui curaj şi al acelei angajări care sunt indispensabile pentru a forja un viitor de libertate şi demnitate, dreptate şi solidaritate. Mesajul creştin a fost parte integrantă a acelei experienţe şi a dat formă limbajului, gândirii şi culturii oamenilor din această insulă.

Mă rog pentru ca Irlanda, în timp ce ascultă polifonia discuţiei politico-sociale contemporane, să nu uite melodiile vibrante ale mesajului creştine, care au susţinut-o în trecut şi pot continua să facă asta în viitor.

Cu aceste gânduri, din inimă invoc asupra voastră şi asupra întregului iubit popor irlandez binecuvântări divine de înţelepciune, bucurie şi pace. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.