Categorii

CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC ÎN COLUMBIA (6-11 septembrie 2017)

Întâlnirea cu autorităţile

Plaza de Armas de la Casa de Nariño, Bogotá

Joi, 7 septembrie

Domnule preşedinte,

Membri ai guvernului Republicii şi ai corpului diplomatic,

Stimate autorităţi,

Reprezentanţi ai societăţii civile,

Doamnelor şi domnilor!

Îl salut cordial pe domnul preşedinte al Columbiei, dr. Juan Manuel Santos, şi îi mulţumesc pentru invitaţia sa respectuoasă să vizitez această naţiuni într-un moment deosebit de important al istoriei sale; îi salut pe membri guvernului Republicii şi ai corpului diplomatic. Şi, în voi, reprezentanţi ai societăţii civile, doresc să salut afectuos întregul popor columbian, în aceste prime momente ale călătoriei mele apostolice.

Vin în Columbia pe urmele predecesorilor mei, fericitul Paul al VI-lea şi sfântul Ioan Paul al II-lea, şi ca ei mă mişcă dorinţa de a împărtăşi cu fraţii mei columbieni darul credinţei, care s-a înrădăcinat atât de puternic s-a înrădăcinat în aceste ţinuturi şi speranţa care palpită în inima tuturor. Numai aşa, cu credinţă şi speranţă, se pot depăşi numeroasele dificultăţi ale drumului şi să se construiască o ţară care să fie patrie şi casă pentru toţi columbinenii.

Columbia este o naţiune binecuvântată în foarte multe moduri; natura mănoasă nu numai că ne lasă admiraţi datorită frumuseţii sale, ci ne invită să avem şi grijă cu respect faţă de biodiversitatea sa. Columbia este a doua ţară din lume prin biodiversitate şi, străbătând-o, se poate gusta şi vedea cât de bun a fost Domnul (cf. Ps 33,9) pentru a vă dărui o varietate aşa de imensă de floră şi faună în pădurile sale ploioase, în luncile sale, în Chocó, în stâncile marine din Cali şi în munţi cum sunt cei din Macarena şi în atâtea alte locuri. La fel de exuberantă este cultura sa; şi, ceea ce este mai important, Columbia este bogată prin calitatea umană a oamenilor săi, bărbaţi şi femei cu spirit primitor şi bun; persoane tenace şi curajoase pentru a depăşi obstacolele.

Această întâlnire îmi oferă oportunitatea de a exprima aprecierea mea faţă de eforturile făcute, în ultimele decenii, pentru a pune capăt violenţei armate şi pentru a găsi căi de reconciliere. Cu siguranţă, în ultimul an s-a înaintat în mod deosebit; paşii înainte fac să crească speranţa, având convingerea că este o lucrare deschisă căutarea păcii, o misiune care nu dă zăgaz şi care cere angajarea tuturor. Lucrare care cere să nu se înceteze în efortul de a construi unitatea naţiunii şi, în pofida obstacolelor, diferenţele şi diferitele abordări cu privire la modul de a ajunge la convieţuirea paşnică, de a persista în lupta pentru a favoriza cultura întâlnirii, care cere să se pună persoana umană în centrul oricărei acţiuni politice, sociale şi economice, demnitatea sa preaînaltă şi respectarea binelui comun. Fie ca acest efort să ne facă să scăpăm de orice ispită de răzbunare şi căutare de interese numai particulare şi pe termen scurt. Puţin mai înainte am auzit cântându-se: „… a parcurge drumul are nevoie de timpul său”… Un termen lung. Cu cât este mai dificil drumul care conduce la pace şi la înţelegere, cu atât mai multă angajare trebuie să punem în a-l recunoaşte pe celălalt, a vindeca rănile şi a construi punţi, în crearea de legături şi în a ne ajuta reciproc (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 67).

Motoul din această ţară afirmă: „Libertate şi ordine”. În aceste două cuvinte este cuprinsă o întreagă învăţătură. Cetăţenii trebuie să fie stimaţi în libertatea lor şi ocrotiţi cu o ordine stabilă. Nu legea celui mai puternic, ci forţa legii susţine convieţuirea paşnică. Este nevoie de legi drepte care să poată garanta această armonie şi să ajute la depăşirea conflictelor care au distrus această naţiune timp de decenii; legi care nu se nasc din exigenţa pragmatică de a orândui societatea ci din dorinţa de a rezolva cauzele structurale ale sărăciei care generează excludere şi violenţă. Numai aşa se vindecă de o boală care face fragilă şi nedemnă societatea şi o lasă mereu pe pragul unor noi crize. Să nu uităm că nedreptatea este rădăcina relelor sociale (cf. ibid., 202).

În această perspectivă, vă încurajez să vă îndreptaţi privirea spre toţi cei care astăzi sunt excluşi şi marginalizaţi de societate, cei care nu contează pentru majoritate şi sunt ţinuţi în urmă şi într-un colţ. Toţi suntem necesari pentru a crea şi a forma societatea. Aceasta nu se face numai cu unii cu „sânge pur”, ci cu toţi. Şi aici se află măreţia şi frumuseţea unei ţări: în faptul că toţi sunt primiţi şi toţi sunt importanţi; ca aceşti copii, care cu spontaneitatea lor au voit să facă acest protocol mult mai uman. Deci, toţi suntem importanţi. În diversitate se află bogăţia. Mă gândesc la acea primă călătorie a sfântului Petru Claver de la Cartagena până la Bogotá navigând pe fluviul Magdalena: uimirea sa este a noastră. Ieri şi astăzi, să ne îndreptăm privirea spre diferitele etnii şi spre locuitorii din zonele mai îndepărtate, spre agricultori. Să ne îndreptăm privirea spre cei mai slabi, spre cei care sunt exploataţi şi maltrataţi, spre cei care nu au glas pentru că sunt privaţi de asta, sau nu l-au avut, sau nu le este recunoscută. Să ne îndreptăm privirea şi spre femeie, spre aportul ei, spre talentul ei, spre faptul de a fi „mamă” în diferitele sale îndatoriri. Columbia are nevoie de toţi pentru a se deschide la viitor cu speranţă.

Biserica, fidelă faţă de misiunea sa, este angajată pentru pace, dreptate şi binele comun. Este conştientă că principiile evanghelice constituie o dimensiune semnificativă a ţesutului social columbian şi pentru aceasta pot să contribuie mult la creşterea ţării; în mod special respectarea sacră a vieţii umane, mai ales aceea mai slabă şi lipsită de apărare, este o piatră unghiulară în construcţia unei societăţi libere de violenţă. În afară de asta, nu putem să nu scoatem în evidenţă importanţa socială a familiei, visată de Dumnezeu ca rodul iubirii soţilor, „loc unde se învaţă să se convieţuiască în diferenţă şi să se aparţină altora” (ibid., 66). Şi, vă rog, vă cer să-i ascultaţi pe cei săraci, pe cei care suferă. Priviţi-i în ochi şi lăsaţi-vă interogaţi în orice moment de feţele lor brăzdate de durere şi de mâinile lor imploratoare. De la ei se învaţă autentice lecţii de viaţă, de umanitate, de demnitate. Pentru că ei, care gem în lanţuri, înţeleg cuvintele celui care a murit pe cruce – cum recită imnul vostru naţional.

Doamnelor şi domnilor, aveţi în faţa voastră o misiune frumoasă şi nobilă, care este în acelaşi timp o îndatorire dificilă. Răsună în inima fiecărui columbian spiritul marelui compatriot Gabriel García Marquez: „Totuşi, în faţa asupririi, a jafului şi a abandonării, răspunsul nostru este viaţa. Nici inundaţiile, nici epidemiile, nici foamea, nici cataclismele şi nici măcar războaiele infinite de-a lungul secolelor nu au putut reduce avantajul tenace al vieţii asupra morţii. Un avantaj care creşte şi accelerează”. Aşadar este posibilă – continuă scriitorul – „o nouă şi năvalnică utopie a vieţii, unde nimeni să nu poată decide pentru alţii chiar şi modul de a muri, unde cu adevărat să fie sigură iubirea şi să fie posibilă fericirea şi unde neamurile condamnate la sute de ani de singurătate să aibă în sfârşit şi pentru totdeauna o a doua oportunitate pe pământ” (Discurs cu ocazia Premiului Nobel, 1982).

Este mult timpul petrecut în ură şi în răzbunare… Singurătatea de a fi mereu unii împotriva altora se calculează de acum de decenii şi chiar sute de ani; să nu vrem ca orice tip de violenţă să restrângă sau să anuleze iarăşi o singură viaţă. Şi am voit să vin până aici pentru a vă spune că nu sunteţi singuri, că suntem atâţia care vor să vă însoţească în acest pas; această călătorie vrea să fie o incitare pentru voi, o contribuţie care să netezească un pic drumul spre reconciliere şi pace.

Sunteţi prezenţi în rugăciunile mele. Mă rog pentru voi, pentru prezentul şi pentru viitorul Columbiei. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.