Categorii

CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC ÎN COLUMBIA (6-11 septembrie 2017)

Sfânta Liturghie

Aeroportul Enrique Olaya Herrera, Medellín

Sâmbătă, 9 septembrie

„Viaţa creştină ca ucenicie”

Iubiţi fraţi şi surori,

La Liturghia de joi la Bogotá am ascultat chemarea lui Isus adresată primilor săi discipoli; această parte a Evangheliei lui Luca ce începe cu acea relatare, culmină în chemarea celor doisprezece. Ce anume amintesc evangheliştii între cele două evenimente? Că acest drum de urmare a cerut în primii adepţi ai lui Isus mult efort de purificare. Unele precepte, interdicţii şi porunci îi făceau să se simtă siguri; a îndeplini anumite rituri şi practici îi scutea de o nelinişte, neliniştea de a se întreba: ce îi place Dumnezeului nostru? Isus, Domanul, le indică lor că a asculta înseamnă a merge în urma lui şi că acel a merge îi punea în faţa leproşilor, paraliticilor, păcătoşilor. Această realitate cerea mult mai mult decât o reţetă, o normă stabilită. Au învăţat că a merge în urma lui Isus comportă alte priorităţi, alte consideraţii pentru a-l sluji pe Dumnezeu. Pentru Domnul, şi pentru prima comunitate, este de cea mai mare importanţă ca aceia care ne considerăm discipoli să nu ne alipim de un anumit stil, de anumite practici care ne apropie mai mult de modul de a fi al unor farisei de odinioară decât de cel al lui Isus. Libertatea lui Isus se contrapune lipsei de libertate a învăţătorilor legii din acea perioadă, care erau paralizaţi de o interpretare şi de o practică rigoristă a legii. Isus nu se opreşte la o realizare aparent „corecte”; El duce legea la plinătatea sa şi de aceea vrea să ne pună în direcţia aceea, în acel stil de urmare care presupune a merge la esenţial, reînnoirea şi implicarea. Sunt trei atitudini pe care trebuie să le plăsmuim în viaţa noastră de discipoli.

Prima, a merge la esenţial. Nu înseamnă „a înceta cu toate”, a înceta cu ceea ce nu ni se adaptează, pentru că nici Isus n-a venit „să abolească Legea, ci s-o ducă la împlinirea sa” (cf. Mt 5,17). A merge la esenţial înseamnă mai degrabă a merge în profunzime, la ceea ce contează şi are valoare pentru viaţă. Isus învaţă că relaţia cu Dumnezeu nu poate să fie o alipire rece de norme şi legi, nici cu atât mai puţin a face anumite acte exterioare care nu duc la o schimbare reală a vieţii. Nici ucenicia noastră nu poate să fie motivată pur şi simplu de o obişnuinţă, pentru că avem un certificat de botez, ci trebuie să pornească de la o experienţă vie a lui Dumnezeu şi a iubirii sale. Ucenicia nu este ceva static, ci un drum continuu spre Cristos; nu înseamnă pur şi simplu alipirea de explicarea unei învăţături, ci experienţa prezenţei prieteneşti, vii şi active a Domnului, o învăţare permanentă prin intermediul ascultării Cuvântului său. Şi acest Cuvânt, l-am ascultat, se impune în nevoile concrete ale fraţilor noştri: poate va fi foamea celor mai apropiaţi în textul proclamat astăzi (cf. Lc 6,1-5), sau boala în ceea ce relatează Luca în continuare.

Al doilea cuvânt, reînnoirea. Aşa cum Isus „îi zdruncina” pe învăţătorii legii pentru ca să iasă din rigiditatea lor, acum şi Biserica este „zdruncinată” de Duhul pentru ca să lase comodităţile sale şi alipirile sale. Reînnoirea nu trebuie să ne provoace frică. Biserica este mereu în reînnoire – Ecclesia semper renovanda –. Nu se reînnoieşte după mofturile sale, ci face asta întemeiată şi statornicită în credinţă, de nemişcat în speranţa Evangheliei pe care a ascultat-o (cf. Col 1,23). Reînnoirea cere jertfă şi curaj, nu pentru a ne simţi mai buni sau impecabili, ci pentru a răspunde mai bine la chemarea Domnului. Stăpânul sâmbetei, motivaţia de a fi a tuturor poruncilor şi preceptelor noastre, ne invită să ponderăm normele când este în joc urmarea Lui; când rănile sale deschise, strigătul său de foame şi sete de dreptate ne interpelează şi ne impun răspunsuri noi. Şi în Columbia există atâtea situaţii care cer discipolilor stilul de viaţă al lui Isus, îndeosebi iubirea tradusă în fapte de nonviolenţă, de reconciliere şi de pace.

Al treilea cuvânt, implicarea. Deşi pentru vreunul asta poate să pară murdărirea sau pătarea. Ca David şi ai săi care au intrat în templu pentru că le era foame şi discipolii lui Isus a intrat în lanul de grâu şi au mâncat spice, tot aşa astăzi nouă ni se cere să creştem în îndrăzneală, într-un curaj evanghelic care provine din faptul de a şti că mulţi sunt cei cărora le este foame, le este foame de Dumnezeu – câţi oameni sunt cărora le este foame de Dumnezeu! –, foame de demnitate, pentru că au fost despuiaţi. Şi mă întreb dacă foamea de Dumnezeu în atâţia oameni oare nu vine pentru că noi i-am despuiat cu atitudinile noastre. Şi, creştini fiind, să-i ajutăm să se sature de Dumnezeu; să nu-i împiedicăm sau să nu le interzice întâlnirea. Fraţilor, Biserica nu este o vamă; cere porţi deschise, pentru că inima Dumnezeului său este nu numai deschisă, ci străpunsă de iubirea care s-a făcut durere. Nu putem să fim creştini care ridică încontinuu cartonaşul „trecerea interzisă”, nici să considerăm că acest spaţiu este proprietatea mea, luând în stăpânire ceva ce nu este deloc al meu. Biserica nu este a noastră, fraţilor, este a lui Dumnezeu; El este stăpânul templului şi al secerişului; pentru toţi este loc, toţi sunt invitaţi să găsească aici şi printre noi hrana lor. Toţi. Şi El, care a pregătit nunta pentru Fiul său, porunceşte să fie chemaţi toţi: sănătoşi şi bolnavi, buni şi răi, toţi. Noi suntem simpli „slujitori” (cf. Col 1,23) şi nu putem fi aceia care împiedică această întâlnire. Dimpotrivă, Isus ne cere, aşa cum a făcut cu discipolii săi: „Daţi-le voi să mănânce” (Mt 14,16); aceasta este slujirea noastră. Să mănânce pâinea lui Dumnezeu, să mănânce iubirea lui Dumnezeu, să mănânce pâinea care ne ajută să supravieţuim. A înţeles bine asta Petru Claver, pe care astăzi îl celebrăm în liturgie şi pe care mâine îl voi venera la Cartagena. „Sclavi ai negrilor pentru totdeauna” a fost motoul vieţii sale, pentru că a înţeles, ca discipol al lui Isus, care nu putea să rămână indiferent în faţa suferinţei celor mai abandonaţi şi chinuiţi din tipul său şi care trebuia să facă ceva pentru a o alina.

Fraţi şi surori, Biserica din Columbia este chemată să se angajeze cu îndrăzneală mai mare în formarea de discipoli misionari, aşa cum am indicat noi episcopii reuniţi la Aparecida. Discipoli care să ştie să vadă, să judece şi să acţioneze, aşa cum propunea documentul latinoamerican născut chiar aici, în aceste ţinuturi (cf. Medellín, 1968). Discipoli misionari care ştiu să vadă, fără miopii ereditare; care examinează realitatea după ochii şi inima lui Isus şi de acolo judecă. Şi care riscă, acţionează, se angajează.

Am venit până aici tocmai pentru a vă întări în credinţa şi în speranţa Evangheliei: rămâneţi tari şi liberi în Cristos, tari şi liberi în Cristos, pentru că orice fermitate în Cristos ne dă libertate, aşa încât să reflectaţi asta în tot ceea ce faceţi. Îmbrăţişaţi cu toate forţele voastre urmarea lui Isus, cunoaşteţi-l, lăsaţi-vă chemaţi şi instruiţi de El, căutaţi-l în rugăciune şi lăsaţi-vă căutaţi de El în rugăciune, vestiţi-l cu cea mai mare bucurie posibilă.

Să cerem, prin mijlocirea Mamei Noastre, Sfânta Fecioară „de la Candelaria”, să ne însoţească pe drumul nostru de discipoli, pentru ca punând viaţa noastră în Cristos, să fim mereu misionari care ducem lumina şi bucuria Evangheliei la toate neamurile.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.