Categorii

CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC ÎN COLUMBIA (6-11 septembrie 2017)

Întâlnirea cu Comitetul Director al CELAM. Nunţiatura Apostolică, Bogotá. Joi, 7 septembrie

Iubiţi fraţi,

Mulţumesc pentru această întâlnire şi pentru călduroasele cuvinte de bun-venit ale preşedintelui Conferinţei Episcopatului Latinoamerican. Aş fi voit să vă întâlnesc în sediul CELAM, dar n-am putut datorită exigenţelor programului, foarte dens. Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a fi aici în acest moment.

Mulţumesc pentru efortul pe care-l faceţi pentru a transforma această Conferinţă Episcopală continentală într-o casă de slujire a comuniunii şi a misiunii Bisericii din America Latină; într-un centru propulsor al conştiinţei de discipoli şi misionari; într-un punct de referinţă vitală pentru înţelegerea şi aprofundarea „catolicităţii latinoamericane”, schiţată gradual de acest organism de comuniune timp de decenii de slujire. Şi ocazia îmi este propice pentru a încuraja recentele eforturi pentru a putea exprima această grijă colegială prin „Fondul de Solidaritate al Bisericii Latinoamericane”.

În urmă cu patru ani, la Rio de Janeiro, am avut oportunitatea de a vă vorbi despre moştenirea pastorală de la Aparecida, ultimul eveniment sinodal al Bisericii latinoamericane şi din Caraibe. În circumstanţa aceea subliniam necesitatea permanentă de a învăţa de la metoda sa, bazată în mod esenţial pe participarea Bisericilor locale şi în sintonie cu pelerinii care merg în căutarea feţei umile a lui Dumnezeu care a voit să se manifeste în „Fecioara pescuită din ape” şi care se prelungeşte în misiunea continentală, care nu vrea să fie suma de iniţiative programatice care umplu agendele şi risipesc şi energii preţioase, ci efortul pentru a pune misiunea lui Isus în inima Bisericii însăşi, transformând-o în criteriu pentru a măsura eficacitatea structurilor, rezultatele muncii, rodnicia slujitorilor săi şi bucuria pe care ei sunt capabili s-o trezească. Pentru că fără bucurie nu este atras nimeni.

M-am oprit atunci asupra ispitelor, încă prezente, a ideologizării mesajului evanghelic, a funcţionalismului eclezial şi a clericalismului, pentru că mereu este în joc mântuirea pe care Cristos ne-o aduce. Aceasta trebuie să ajungă la inima omului cu forţa de a interpela libertatea sa, invitându-l la un exod permanent din propria autoreferenţialitate spre comuniunea cu Dumnezeu şi cu fraţii.

Dumnezeu, când vorbeşte omului în Isus, nu o face cu o chemare generică precum unui străin, nici cu o convocare impersonală în maniera unui notar, nici cu o declaraţie de precepte de respectat aşa cum face orice funcţionar al sacrului. Dumnezeu vorbeşte cu glasul inconfundabil al Tatălui care se adresează fiului şi respectă misterul său pentru că l-a format cu înseşi mâinile sale şi l-a destinat la plinătate. Cea mai mare provocare a noastră ca Biserică este să vorbim omului ca purtător de cuvânt al acestei intimităţi a lui Dumnezeu, care îl consideră un fiu, chiar şi atunci când renegă această paternitate, deoarece pentru El suntem mereu fii regăsiţi.

De aceea, nu se poate reduce Evanghelia la un program în slujba unui gnosticism la modă, a unui proiect de urcare socială sau a unei viziuni despre Biserică drept birocraţie care se autopromovează, cu atât mai puţin aceasta nu se poate reduce la o organizaţie condusă, cu criterii antreprenoriale moderne, de o castă clericală.

Biserica este comunitatea discipolilor lui Isus; Biserica este mister şi popor (Lumen gentium, 5; 9), sau mai bine zis: în ea se realizează misterul prin poporul lui Dumnezeu.

De aceea am insistat asupra uceniciei misionare ca o chemare divină pentru acest prezent complex şi încărcat de tensiuni, un „permanent a ieşi” cu Isus pentru a cunoaşte cum şi unde trăieşte Învăţătorul. Şi în timp ce ieşim în compania sa cunoaştem voinţa Tatălui, care mereu ne aşteaptă. Numai o Biserică Mireasă, Mamă, Slujitoare, care a renunţat la pretenţia de a controla ceea ce nu este lucrarea sa ci a lui Dumnezeu, poate să rămână cu Isus şi atunci când cuibul său şi refugiul său este crucea.

Apropiere şi întâlnire sunt instrumentele lui Dumnezeu care, în Cristos, s-a apropiat şi ne-a întâlnit mereu. Misterul Bisericii este să se realizeze ca sacrament al acestei apropieri divine şi loc permanent al acestei întâlniri. De aici necesitatea apropierii episcopului de Dumnezeu, pentru că în El se află izvorul libertăţii şi al forţei inimii păstorului, precum şi al apropierii de poporul sfânt care i-a fost încredinţat. În această apropiere sufletul apostolului învaţă să facă tangibilă pasiunea lui Dumnezeu faţă de fiii săi.

Aparecida este o comoară a cărei descoperire este încă incompletă. Sunt sigur că fiecare dintre voi descoperă cât s-a înrădăcinat bogăţia sa în Bisericile pe care le purtaţi în inimă. Ca primii discipoli trimişi de Isus în proiectul său misionar, şi noi putem relata cu entuziasm „tot ceea ce am făcut” (cf. Mc 6,30).

Totuşi, este necesar să fim atenţi. Realităţile indispensabile ale vieţii umane şi ale Bisericii nu sunt niciodată un monument ci un patrimoniu viu. Este mult mai comod a le transforma în amintiri al ale căror aniversări să le celebrăm – 50 de ani de la Medellín!, 20 de ani de la Ecclesia in America!, 10 ani de la Aparecida! În schimb este un alt lucru: a păzi şi a face să se scurgă bogăţia acestui patrimoniu (pater-munus) constituie munus al paternităţii noastre episcopale faţă de Biserica din continentul nostru.

Ştiţi bine că reînnoita conştiinţă că la începutul a toate este mereu întâlnirea cu Cristos viu cere ca discipolii să cultive familiaritatea cu El; altminteri faţa Domnului se întunecă, misiunea îşi pierde forţa, convertirea pastorală se retrage. A ne ruga şi a cultiva raportul cu El este, de aceea, activitatea cea mai neamânabilă a misiunii noastre pastorale.

Isus le-a spus discipolilor săi entuziaşti de misiunea îndeplinită: „Veniţi deoparte, într-un loc retras” (Mc 6,31). Noi avem şi mai mult nevoie de acest „a sta singuri cu Domnul” pentru a regăsi inima misiunii Bisericii din America Latină în actualele circumstanţe. Există atâta dispersare interioară precum şi exterioară! Numeroasele evenimente, fragmentarea realităţii, instantaneitatea şi viteza prezentului ar putea să ne facă să cădem în dispersare şi în gol. A regăsi unitatea este un imperativ.

Unde se află unitatea? Mereu în Isus. Ceea ce face permanentă misiunea nu este entuziasmul care înflăcărează inima generoasă a misionarului, deşi este mereu necesar; mai degrabă este compania lui Isus prin Duhul său. Dacă nu plecăm cu El în misiune, foarte repede vom pierde drumul, riscând să confundăm necesităţile noastre zadarnice cu cauza sa. Dacă motivul mersului nostru nu este El, va fi uşor să ne descurajăm în mijlocul oboselii drumului, sau în faţa rezistenţei destinatarilor misiunii, sau în faţa scenariilor schimbătoare ale circumstanţelor care marchează istoria, sau datorită oboselii picioarelor datorată uzurii viclene provocate de „duşman”.

Nu face parte din misiune a ceda descurajării, când poate, după ce a trecut entuziasmul de la începuturi, vine momentul în care a atinge carnea lui Cristos devine foarte greu. Într-o situaţie ca aceasta, Isus nu măreşte fricile noastre. Şi pentru că ştim bine că nu putem merge la nimeni altul pentru că numai El are „cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68), este necesar prin urmare să aprofundăm chemarea noastră.

Ce înseamnă concret a merge cu Isus în misiune astăzi în America Latină? Adverbul „concret” nu este un detaliu stilistic, ci aparţine nucleului întrebării. Evanghelia este mereu concretă, niciodată nu este un exerciţiu de speculaţii sterile. Cunoaştem bine ispita deasă de a ne pierde în bizantinismul „învăţătorilor legii”, de a ne întreba până la ce punct se poate ajunge fără a pierde controlul propriului teritoriu delimitat sau al presupusei puteri pe care o garantează limitele.

S-a spus mult cu privire la „Biserica în stare permanentă de misiune”. A ieşi, a porni cu Isus este condiţia acestei realităţi. A ieşi, da, dar cu Isus. Evanghelia vorbeşte despre Isus care, ieşind de la Tatăl, străbate cu ai săi câmpiile şi satele din Galileea. Nu este vorba de un parcurs inutil al Domnului. În timp ce merge, întâlneşte; când întâlneşte, se apropie; când se apropie, vorbeşte; când vorbeşte, atinge cu puterea sa; când atinge, vindecă şi mântuieşte. A conduce la Tatăl pe cei pe care-i întâlneşte este ţinta ieşirii sale permanente, asupra căreia trebuie să reflectăm încontinuu şi să facem o cercetare a cugetului. Biserica trebuie să-şi reînsuşească verbe pe care Cuvântul lui Dumnezeu le conjugă în misiunea sa divină. A ieşi pentru a întâlni, fără a trece mai departe; a se apleca fără indiferenţă; a atinge fără frică. Este vorba de a vă pune zi de zi în munca pe teren, acolo unde trăieşte poporul lui Dumnezeu care v-a fost încredinţat. Nu este permis să ne lăsăm paralizaţi de aerul condiţionat din birouri, de statisticile şi de strategiile abstracte. Trebuie să ne îndreptăm spre persoană în situaţia sa concretă; de la ea nu putem să ne abatem privirea. Misiunea se realizează mereu într-un corp la corp.

O Biserică aptă să fie sacrament de unitate

Se vede atâta dispersare în jurul nostru! Şi nu mă refer numai la aceea a diversităţii bogate care a caracterizat mereu continentul, ci la dinamicile de dezagregare. Trebuie să fim atenţi să nu ne lăsăm prinşi de aceste capcane. Biserica nu stă în America Latină ca şi cum ar avea valizele în mână, gata să plece după ce a jefuit-o, aşa cum au făcut atâţia în decursul timpului. Cei care acţionează aşa privesc cu simţ de superioritate şi dispreţ faţa sa metisă; pretind să colonizeze sufletul său cu aceleaşi formule, eşuate şi reciclate, cu privire la viziunea despre om şi despre viaţă; repetă reţete egale ucigând pe cel răbdător în timp ce îi îmbogăţesc pe medicii care îi trimit; ignoră motivaţiile profunde care locuiesc în inima poporului şi care-l fac puternic chiar în visele sale, în miturile sale, în pofida numeroaselor scepticisme şi falimente; manipulează politic şi trădează speranţele lor, lăsând în urma lor pământ ars şi teren pregătit pentru veşnica întoarcere a aceluiaşi, şi atunci când se prezintă din nou cu o haină nouă. Oameni şi utopii puternice au promis soluţii magice, răspunsuri instantanee, efecte imediate. Biserica, fără pretenţii umane, respectuoasă faţă de faţa multiformă a continentului, pe care o consideră nu un dezavantaj ci o bogăţie perenă, trebuie să continue să presteze slujirea umilă faţă de adevăratul bine al omului latinoamerican. Trebuie să lucreze fără încetare pentru a construi punţi, a dărâma ziduri, a integra diversitatea, a promova cultura întâlnirii şi a dialogului, a educa la iertare şi la reconciliere, la simţul de dreptate, la respingerea violenţei şi la curajul păcii. Nicio construcţie durabilă în America Latină nu poate face abstracţie de acest fundament invizibil dar esenţial.

Biserica cunoaşte ca puţini acea unitatea sapienţială care precede orice realitate în America Latină. Convieţuieşte zilnic cu acel patrimoniu moral pe care se sprijină edificiul existenţial al continentului. Sunt sigur că, în timp ce vorbesc despre asta, voi aţi putea da un nume acestei realităţi. Cu ea trebuie să dialogăm încontinuu. Nu putem pierde contactul cu acest substrat moral, cu acest humus vital care locuieşte în inima oamenilor noştri şi în care se percepe amestecul aproape nedesluşit, dar în acelaşi timp elocvent, al feţei sale metise: nu numai indigenă, nici hispanică, nici lusitană, nici afroamericană, ci metisă, latinoamericană!

Guadalupe şi Aparecida sunt manifestări programatice ale acestei creativităţi divine. Ştim bine că asta face parte din fundamentul pe care se sprijină religiozitatea populară a poporului nostru; face parte din singularitatea sa antropologică; este un dar cu care Dumnezeu a voit să se facă cunoscut oamenilor noştri. Paginile cele mai luminoase ale istoriei Bisericii noastre au fost scrise chiar atunci când am ştiut să ne hrănim din această bogăţie, să vorbim acestei inimi ascunse care palpită păstrând, ca un mic focuşor aprins sub cenuşa aparentă, simţul lui Dumnezeu şi al transcendenţei sale, sacralitatea vieţii, respectul faţă de creaţie, legăturile de solidaritate, bucuria de a trăi, capacitatea de a fi fericiţi fără condiţii.

Pentru a vorbi acestui suflet care este profund, pentru a vorbi Americii Latine profunde, Bisericii nu-i rămâne alt drum decât să înveţe încontinuu de la Isus. Spune Evanghelia că El vorbea numai în parabole (cf. Mc 4,34). Imagini care implică şi fac părtaşi, care îi transformă pe cei care ascultă Cuvântul său în personaje din relatările sale divine. Sfântul popor credincios al lui Dumnezeu din America Latină nu înţelege alt limbaj despre El. Suntem invitaţi să mergem în misiune nu cu concepte reci care se mulţumesc cu posibilul, ci cu imagini care încontinuu înmulţesc şi desfăşoară forţele lor în inima omului, transformându-l în grâu semănat în pământ bun, în drojdie care măreşte capacitatea sa de a scoate pâinea din aluat, în sămânţă care ascunde potenţialitatea plantei rodnice.

O Biserică aptă să fie sacrament de speranţă

Mulţi se plâng de un anumit deficit de speranţă în America Latină de astăzi. Nouă nu este permisă „umbra plângăcioasă”, pentru că speranţa pe care o avem vine de sus. În afară de asta, ştim bine că inima latinoamericană a fost antrenată la speranţă. Cum spunea cu cântăreţ brazilian: „Speranţa este echilibristă; dansează pe sârma instabilă cu umbrela sa” (João Bosco, Beţivul şi echilibristul). Când se crede că s-a epuizat, iat-o aici din nou unde mai puţin ne aşteptam. Poporul nostru a învăţat că nicio dezamăgire nu este în stare să-l aplece. Îl urmează pe Cristos biciuit şi blând, ştie să aştepte ca să se însenineze cerul şi stă tare în speranţa victoriei sale, pentru că – în fond – este conştient că nu aparţine total acestei lumi.

Este neîndoielnic că Biserica în aceste ţinuturi este în mod deosebit un sacrament de speranţă, dar este necesar să se vegheze asupra concretizării acestei speranţe. Cu atât mai transcendentă cu cât mai mult trebuie să transforme faţa imanentă a celor care o posedă. Vă rog să vegheaţi asupra concretizării speranţei şi permiteţi-mi să vă amintesc câteva dintre feţele sale deja vizibile în această Biserică latinoamericană.

Speranţa în America Latină are o faţă tânără

Se vorbeşte adesea despre tineri – se declamă statistici cu privire la continentul din viitor –; unii prezintă ştiri despre presupusa lor decadenţă şi despre cât sunt de aţipiţi, alţii profită de potenţialul lor ca şi consumatori, nu puţini le propun rolul de salahor al traficului de droguri şi al violenţei. Nu vă lăsaţi capturaţi de asemenea caricaturi despre tineri. Priviţi-i în ochi şi căutaţi în ei curajul speranţei. Nu este adevărat că sunt gata să repete trecutul. Deschideţi-le spaţii concrete în Bisericile particulare încredinţate vouă, investiţi timp şi resurse în formarea lor. Propuneţi programe educative incisive şi obiective de realizat, cerându-le, aşa cum părinţii le cer copiilor, să pună în practică potenţialităţile lor şi educând inima lor la bucuria profunzimii, nu a superficialităţii. Nu vă mulţumiţi cu retorica sau cu alegeri scrise în planurile pastorale şi niciodată puse în practică.

M-am gândit la Panamá, istmul acestui continent, pentru Ziua Mondială a Tineretului din 2019, care va fi celebrată urmând exemplul Fecioarei care proclamă: „Iată slujitoarea” şi „fie mie” (Lc 1,38). Sunt sigur că în fiecare tânăr se ascunde un „istm”, în inima tuturor tinerilor noştri există o bucată de teren strâmt şi alungit care se poate parcurge pentru a-i conduce spre un viitor pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte şi care Lui îi aparţine. Ne revine nouă să le prezentăm mari propuneri pentru a trezi în ei curajul de a risca împreună cu Dumnezeu şi de a deveni, ca Fecioara, disponibili.

Speranţa în America Latină are o faţă feminină

Nu este necesar să mă lungesc pentru a vorbi despre rolul femeii în continentul nostru şi în Biserica noastră. De pe buzele sale am învăţat credinţa; aproape cu laptele sânului său am dobândit trăsăturile sufletului nostru metis şi imunitatea în faţa oricărei disperări. Mă gândesc la mamele indigene sau „morenas”, mă gândesc la femeile din oraşe cu munca lor în trei schimburi, mă gândesc la bunicele catehete, mă gândesc la consacrate şi la „artizanele” aşa de discrete ale binelui. Fără femei Biserica de pe continent ar pierde forţa de a se renaşte încontinuu. Femeile sunt cele care, cu răbdare meticuloasă, aprind şi reaprind flacăra credinţei. Este o datorie serioasă a înţelege, a respecta, a valoriza, a promova forţa eclezială şi socială a ceea realizează femeile. L-au însoţit pe Isus misionar; nu s-au îndepărtat de picioarele crucii; în singurătate au aşteptat ca noaptea morţii să-l redea pe Domnul vieţii; au inundat lumea cu vestea prezenţei sale înviate. Dacă vrem o fază nouă şi vitală a credinţei în acest continent nu o vom obţine fără femei. Vă rog, nu pot să fie reduse la slujitoare ale clericalismului nostru recalcitrant; ele sunt, în schimb, protagoniste în Biserica latinoamericană: în ieşirea lor cu Isus; în perseverenţa lor, chiar şi în suferinţele poporului său; în agăţarea lor de speranţa care învinge moartea; în modul lor bucuros de a vesti lumii că Cristos este viu şi a înviat.

Speranţa în America Latină trece prin inima, mintea şi braţele laicilor

Aş vrea să reafirm ceea ce am spus recent Comisiei Pontificale pentru America Latină. Este indispensabil să se depăşească clericalismul care îi faci infantili pe christifideles laici şi sărăceşte identitatea slujitorilor hirotoniţi.

Chiar dacă s-a realizat un efort însemnat şi câţiva paşi au fost făcuţi, marile provocări ale continentului rămân pe masă şi continuă să aştepte realizarea senină, responsabilă, competentă, clarvăzătoare, articulată, conştientă, a unui laicat creştin care, fiind credincios, să fie dispus să contribuie: în procesele unei autentice dezvoltări umane, în consolidarea democraţiei politice şi sociale, în depăşirea structurală a sărăciei endemice, în construirea unei prosperităţi inclusive întemeiate pe reforme durabile şi capabile să ocrotească binele social, în depăşirea inegalităţilor şi salvgardarea stabilităţii, în schiţarea modelelor de dezvoltare economică sustenabile care să respecte natura şi adevăratul viitor al omului – care nu se epuizează în consumismul nelimitat – precum şi în refuzarea violenţei şi în apărarea păcii.

Mai mult: în acest sens speranţa trebuie să vadă mereu lumea cu ochii săracilor şi pornind de la situaţia săracilor. Ea este săracă precum bobul de grâu care moare (cf. In 12,24), dar care are forţa de a răspândi planurile lui Dumnezeu.

Bogăţia autosuficientă adesea privează mintea umană de capacitatea de a vedea, fie realitatea deşertului fie oazele care sunt ascunse în el. Propune răspunsuri de manual şi repetă certitudini de talkshow; bâlbâie proiecţia de sine însăşi, goală, fără a se apropia deloc de realitate. Sunt sigur că în acest dificil şi confuz, dar provizoriu moment pe care-l trăim, soluţiile la problemele complexe care ne provoacă se nasc din simplitatea creştină care este ascunsă celor puternici şi se arată celor umili: puritatea credinţei în Cel Înviat, căldura comuniunii cu El, fraternitatea, generozitatea şi solidaritatea concretă care provin din prietenia cu El.

Toate acestea aş vrea să le rezum într-o expresie pe care v-o las ca sinteză, sinteză şi amintire a acestei întâlniri. Dacă vrem să slujim, drept CELAM, America Latină a noastră, trebuie să facem asta cu pasiune. Astăzi este nevoie de pasiune. A pune inima în tot ceea ce facem. Pasiune a tânărului îndrăgostit şi a bătrânului înţelept, pasiune care transformă ideile în utopii practicabile, pasiune în munca mâinilor noastre, pasiune care ne transformă în neîntrerupţi peregrini în Bisericile noastre ca – permiteţi-mi să-l amintesc – sfântul Toribiu de Mogrovejo, care nu s-a instalat în sediul său: din 24 de ani de episcopat, 18 i-a petrecut în satele din dieceza sa. Fraţilor, vă rog, vă cer pasiune, pasiune evanghelizatoare.

Vă încredinţez pe voi, fraţi episcopi din CELAM, Bisericile locale pe care le reprezentaţi şi întregul popor din America Latină şi din Caraibe, vă încredinţez ocrotirii Fecioarei, invocată cu numele de Guadalupe şi Aparecida, cu certitudinea senină că Dumnezeu, care a vorbit acestui continent cu faţa metisă şi brunetă a Mamei sale, nu va înceta să facă să strălucească lumina sa binevoitoare în viaţa tuturor. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.