Categorii

CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC ÎN COLUMBIA (6-11 septembrie 2017)

Sfânta Liturghie

Zona portuară Contecar, Cartagena

Duminică, 10 septembrie

„Demnitatea persoanei şi drepturile umane”

În acest oraş, care a fost numit „eroicul” datorită tenacităţii sale în urmă cu 200 de ani în apărarea libertăţii obţinute, celebrez ultima Euharistie din această călătorie. În afară de asta, de 32 de ani, Cartagena de Indias este în Columbia sediul drepturilor umane, pentru că aici ca popor se estimează că „graţie grupului misionar format de preoţii iezuiţi Pedro Claver y Corberó, Alonso de Sandoval şi fratele Nicolás González, însoţiţi de mulţi fii ai oraşului Cartagena de Indias în secolul al XVII-lea, s-a născut preocuparea pentru a uşura situaţia asupriţilor din acea epocă, în mod esenţial cea a sclavilor, pentru care au reclamat respectul şi libertatea” (Congresul Columbiei, 1985, legea 95, art. 1).

Aici, în sanctuarul „Sfântul Petru Claver”, unde în manieră continuă şi sistematică se realizează confruntarea, reflecţia şi urmărirea progreselor şi a vigorii drepturilor umane în Columbia, astăzi Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte despre iertare, corectare, comunitate şi rugăciune.

În al patrulea discurs din Evanghelia lui Matei, Isus ne vorbeşte nouă, care am decis să ne bazăm pe comunitate, care apreciem viaţa în comun şi visăm un proiect care să-i includă pe toţi. Textul care precede este cel al păstorului bun care lasă cele 99 de oi pentru a merge după cea pierdută, şi acea aromă parfumează întregul discurs pe care tocmai l-am ascultat: nu există nimeni aşa de pierdut încât să nu merite grija noastră, apropierea noastră şi iertarea noastră. Din această perspectivă se înţelege aşadar că o lipsă, un păcat comis de unul, ne interpelează pe toţi dar implică, înainte de toate, victima păcatului fratelui; şi acesta este chemat să ia iniţiativa pentru ca acela care i-a făcut rău să nu se piardă. A lua iniţiativa: cel care ia iniţiativa este mereu cel mai curajos.

În aceste zile am auzit atâtea mărturii ale persoanelor care au mers în întâmpinarea celor care le-au făcut rău. Răni teribile pe care am putut să le contemplu în înseşi trupurile lor; pierderi ireparabile care încă le mai fac să plângă, şi totuşi aceste persoane au mers, au făcut primul pas pe un drum diferite de cele deja parcurse. Deoarece Columbia de multe decenii caută pacea prin tentative şi, aşa cum învaţă Isus, n-a fost suficient ca două părţi să se apropie, să dialogheze; a fost nevoie ca să se insereze mulţi alţi actori în acest dialog reparator al păcatelor. „Dacă [fratele tău] nu te va asculta, mai ia cu tine unul sau doi” (Mt 18,16), ne spune Domnul în Evanghelie.

Am învăţat că aceste căi de pacificare, de primat al raţiunii asupra răzbunării, de armonie delicată între politică şi drept, nu pot să împiedica parcursurile oamenilor. Nu este suficient planul de cadre normative şi acorduri instituţionale între grupuri politice sau economice de bunăvoinţă. Isus găseşte soluţia la răul săvârşit în întâlnirea personală între părţi. În afară de asta, este mereu preţios a insera în procesele noastre de pace experienţa sectoarelor care, în multe ocazii, au fost făcute invizibile, pentru ca tocmai comunităţile să fie cele care colorează procesele de amintire colectivă. „Autorul principal, subiectul istoric al acestui proces, este mulţimea şi cultura sa, nu o clasă, o fracţiune, un grup, o élite – toţi oamenii şi cultura lor –. Nu avem nevoie de un proiect al câtorva adresat câtorva, sau de o minoritate luminată sau testimonială care să-şi însuşească un sentiment colectiv. Este vorba despre un acord pentru a trăi împreună, despre un pact social şi cultural” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 239).

Noi putem da o mare contribuţie acestui nou pas pe care Columbia vrea să-l facă. Isus ne arată că acest drum de reinserare în comunitate începe cu un dialog în doi. Nimic nu va putea înlocui această întâlnire reparatoare; niciun proces colectiv nu ne scuteşte de provocarea de a ne întâlni, de a ne explica, de a ierta. Rănile profunde ale istoriei cer în mod necesar instanţe unde să se facă dreptate, unde să fie posibil ca victimele să cunoască adevărul, dauna să fie reparată cum se cuvine şi să se acţioneze cu claritate pentru a evita ca să se repete aceste delicte. Dar toate acestea ne lasă încă în pragul exigenţelor creştine. Nouă creştinilor ni se cere să generăm „pornind de jos” o schimbare culturală: la cultura morţii, a violenţei, să răspundem cu cultura vieţii şi a întâlnirii. Ne spunea asta deja acel scriitor atât al vostru cât şi al tuturor: „Acest dezastru cultural nu se remediază nici cu plumb nici cu bani, ci cu o educaţie la pace, construită cu iubire pe dărâmăturile unei ţări înflăcărate unde ne trezim devreme pentru a continua să ne ucidem reciproc… o legitimă revoluţie de pace care să canalizeze spre viaţă imensa energie creatoare care timp de aproape două secole am folosit-o pentru a ne distruge şi care să revendice şi să exalte predominarea imaginaţiei” (Gabriel García Marquez, Mesaj despre pace, 1988).

Cât am acţionat în favoarea întâlnirii, a păcii? Cât am omis, permiţând care barbariile să devină trup în viaţa poporului nostru? Isus ne porunceşte să ne confruntăm cu acele modele de comportament, acele stiluri de viaţă care fac rău trupului social, care distrug comunitatea. De câte ori se „normalizează” – se trăiesc ca lucruri normale – procese de violenţă, excludere socială, fără ca glasul nostru să se ridice şi nici mâinile noastre să acuze în mod profetic! Alături de sfântul Petru Claver erau mii de creştini, mulţi dintre ei consacraţi; dar numai un mănunchi de persoane a început un curent contra-cultural de întâlnire. Sfântul Petru Claver a ştiut să restaureze demnitatea şi speranţa a sute de mii de negri şi de sclavi care ajungeau în condiţii absolut inumane, plini de teroare, cu toate speranţele lor pierdute. Nu avea titluri academice renumite; s-a ajuns chiar să se afirme că era „mediocru” ca inteligenţă, dar a avut „geniul” de a trăi pe deplin Evanghelia, de a se întâlni cu aceia pe care alţii îi considerau numai un rebut. Secole mai târziu, amprenta acestui misionar şi apostol din Societatea lui Isus a fost urmată de sfânta María Bernarda Bütler, care şi-a dedicat viaţa slujirii săracilor şi a celor marginalizaţi tot în acest oraş Cartagena[1].

În întâlnirea dintre noi redescoperim drepturile noastre, recreăm viaţa pentru ca să fie din nou autentic umană. „Casa comună a tuturor oamenilor trebuie să continue să se ridice pe o înţelegere corectă a fraternităţii universale şi pe respectarea sacralităţii oricărei vieţi umane, a fiecărui bărbat şi a fiecărei femeie; a săracilor, a bătrânilor, a copiilor, a bolnavilor, a celor nenăscuţi, a şomerilor, a celor abandonaţi, a celor care sunt consideraţi rebutabili pentru nu sunt consideraţi decât numere dintr-o statistică sau alta. Casa comună a tuturor oamenilor trebuie să se edifice şi pe înţelegerea unei anumite sacralităţi a naturii create” (Discurs la Naţiunile Unite, 25 septembrie 2015).

Isus, în Evanghelie, ne prezintă şi posibilitatea ca fratele să se închidă, să refuze să se schimbe, să persiste în răul său. Nu putem nega că există persoane care persistă în păcate care rănesc convieţuirea şi comunitatea: „Mă gândesc la drama sfâşietoare a drogurilor, din care se câştigă în dispreţ faţă de legi morale şi civile”. Acest rău ameninţă direct demnitatea persoanei umane şi frânge progresiv imaginea pe care Creatorul a plăsmuit-o în noi. Condamn cu fermitate această plagă care a stins atâtea vieţi şi care este menţinută şi susţinută de oameni fără scrupule. Nu putem să ne jucăm cu viaţa fratelui nostru, nici să manipulăm demnitatea sa. Fac apel pentru ca să se caute modurile pentru a pune capăt traficului de droguri, care nu face decât să semene moarte peste tot retezând atâtea speranţe şi distrugând atâtea familii. Mă gândesc şi la o altă dramă: „la devastarea resurselor naturale şi la poluarea care este în desfăşurare; la tragedia exploatării forţei de muncă; mă gândesc la traficurile ilicite de bani precum şi la speculaţia financiară, care adesea capătă caractere de prădare şi nocive pentru întregi sisteme economice şi sociale, expunând la sărăcie milioane de bărbaţi şi femei; mă gândesc la prostituţie care în fiecare zi seceră victime nevinovate, mai ales printre cei mai tineri, furându-le viitorul; mă gândesc la crima traficului de fiinţe umane, la crimele şi la abuzurile împotriva minorilor, la sclavia care încă îşi răspândeşte oroarea în atâtea părţi ale lumii, la tragedia adesea neascultată a migranţilor asupra cărora se speculează în mod nedemn în ilegalitate” (Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2014); şi chiar se face speculă cu o „legalitate aseptică” pacifistă care nu ţine cont de trupul fratelui, care este trupul lui Cristos. Şi pentru aceasta trebuie să fim pregătiţi şi puternic poziţionaţi pe principii de dreptate care să nu ia nimic carităţii. Nu este posibil a convieţui în pace fără a avea de-a face cu ceea ce corupe viaţa şi atentează împotriva ei. În această privinţă, îi amintim pe toţi cei care, cu curaj şi fără a înceta, au lucrat şi chiar şi-au pierdut viaţa în apărarea şi protejarea drepturilor persoanei umane şi a demnităţii sale. Ca şi lor, istoria ne cere şi nouă să asumăm o angajare definitivă în apărarea drepturilor umane, aici, la Cartagena de Indias, loc pe care voi l-aţi ales ca sediu naţional al tutelării lor.

În sfârşit, Isus ne cere să ne rugăm împreună; ca rugăciunea noastră să fie simfonică, având tonuri personale, accente diferite, dar care să înalţe în mod comun un singur strigăt. Sunt sigur că astăzi ne rugăm împreună pentru răscumpărarea celor care au fost în greşeală, şi nu pentru distrugerea lor, pentru dreptate şi nu pentru răzbunare, pentru repararea în adevăr şi nu în uitare. Ne rugăm pentru a realiza motoul acestei vizite: „Facem primul pas!”, şi ca acest prim pas să fie într-o direcţie comună.

„A face primul pas” înseamnă, mai ales, a merge în întâmpinarea altora cu Cristos, Domnul. Şi El ne cere mereu să facem un pas hotărât şi sigur spre fraţi, renunţând la pretenţia de a fi iertaţi fără să iertăm, de a fi iubiţi fără să iubim. Dacă ţara Columbia vrea o pace stabilă şi durabilă, trebuie să facă urgent un pas în această direcţie, care este aceea a binelui comun, a egalităţii, a dreptăţii, a respectării naturii umane şi a exigenţelor sale. Numai dacă ajutăm la desfacerea nodurilor violenţei, vom descâlci încurcătura ciocnirilor: ni se cere să facem pasul întâlnirii cu fraţii, având curajul unei corectări care nu vrea să alunge ci să integreze; ni se cere să fim, cu caritate, fermi în ceea ce nu este negociabil; în definitiv, exigenţa este a de construi pacea, „vorbind nu cu limba ci cu mâinile şi faptele” (sfântul Petru Claver), şi de a ridica împreună ochii spre cer: El este capabil să desfacă ceea ce nouă ne apare imposibil, El ne-a promis că ne va însoţi până la sfârşitul timpurilor şi El nu va lăsa steril un efort aşa de mare.

_________________

Rămas bun la sfârşitul Sfintei Liturghii

La sfârşitul acestei celebrări doresc să-i mulţumesc monseniorului Jorge Enrique Jiménez Carvajal, arhiepiscop de Cartagena, pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat în numele fraţilor în episcopat şi al întregului popor al lui Dumnezeu.

Mulţumesc domnului preşedinte Juan Manuel Santos pentru invitaţia sa de a vizita ţara, autorităţilor civile şi tuturor celor care au voit să se unească cu noi în această celebrare euharistică, aici sau prin intermediul mijloacelor de comunicare.

Mulţumesc pentru angajarea şi colaborarea care au făcut posibilă această vizită. Sunt atâţia cei care au colaborat oferind propriul timp şi propria disponibilitate. Au fost zile intense şi frumoase, în care am putut să întâlnesc atâtea persoane şi să cunosc atâtea realităţi care mi-au atins inima. Voi mi-aţi făcut mult bine!

Iubiţi fraţi, aş vrea să vă las un ultim cuvânt: să nu ne oprim să „facem primul pas”, ci să continuăm să mergem împreună în fiecare zi pentru a merge în întâmpinarea celuilalt, în căutarea armoniei şi a fraternităţii. Nu putem să ne oprim. La 8 septembrie 1654 murea chiar aici sfântul Petru Claver; după patruzeci de ani de sclavie voluntară, de muncă neobosită în favoarea celor mai săraci. El n-a rămas pe loc, după primul pas au urmat alţii şi alţii. Exemplul său ne face să ieşim din noi înşine şi să mergem în întâmpinarea aproapelui. Columbia, fratele tău are nevoie de tine, mergi în întâmpinarea lui ducând îmbrăţişarea de pace, liberă de orice violenţă, „sclavi ai păcii, pentru totdeauna”.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Şi ea a avut inteligenţa carităţii şi a ştiut să-l găsească pe Dumnezeu în aproapele; niciunul dintre cei doi nu s-a paralizat în faţa nedreptăţii şi a dificultăţilor. Pentru că „în faţa conflictului, unii pur şi simplu îl privesc şi merg înainte ca şi cum n-ar fi nimic, îşi spală mâinile pentru a putea continua cu viaţa lor. Alţii intră în conflict în aşa fel încât rămân prizonieri, pierd orizontul, proiectează asupra instituţiilor propriile confuzii şi insatisfacţii şi astfel unitatea devine imposibilă. Însă există un al treilea mod, cel mai adecvat, de a sta în faţa conflictului. Este acela de a accepta să se suporte conflictul, să se rezolve şi să se transforme într-un inel de legătură al unui nou proces” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 227).

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.