Categorii

CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC ÎN COLUMBIA (6-11 septembrie 2017)

Întâlnire cu preoţi, călugări, călugăriţe, consacraţi, consacrate, seminarişti şi familiile lor de provenienţă

Stadionul acoperit La Macarena, Medellín

Sâmbătă, 9 septembrie

Iubiţi fraţi episcopi,

Iubiţi preoţi, consacraţi, consacrate, seminarişti,

Dragi familii, dragi prieteni columbieni,

Alegoria viţei adevărate, pe care tocmai am ascultat-o din Evanghelia lui Ioan, se situează în contextul ultimei cine a lui Isus. În acel climat de intimitate, de o anumită tensiune dar încărcate de iubire, Domnul le-a spălat picioarele alor săi, a voit să perpetueze amintirea sa în pâine şi în vin, şi în afară de asta a vorbit din adâncul inimii sale celor pe care îi iubea mai mult.

În acea primă seră „euharistică”, în acel prim apus al soarelui după gestul de slujire, Isus îşi deschide inima; le încredinţează testamentul său. Şi aşa cum în acel cenacol au continuat după aceea să se reunească apostolii, cu câteva femei şi cu Maria, Mama lui Isus (cf. Fap 1,13-14), tot aşa astăzi aici în acest loc ne-am reunit pentru a-l asculta şi pentru a ne asculta. Sora Leidy a sfântului Iosif, María Isabel şi părintele Juan Felipe ne-au dat mărturia lor; şi fiecare dintre noi care suntem aici ar putea să povestească propria istorie vocaţională. Şi toţi am avea în comun experienţa lui Isus care ne vine în întâmpinare, ne precede şi în acest mod ne-a „capturat” inima. Aşa cum spune Documentul de la Aparecida: „A-l cunoaşte pe Isus este cel mai frumos cadou pe care îl poate primi orice persoană; a-l întâlni este pentru cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat în viaţă şi a-l face cunoscut cu cuvintele şi faptele noastre este o bucurie”, bucuria de a evangheliza (nr. 29).

Mulţi dintre voi, tinerii, l-aţi descoperit pe acest Isus în comunităţile voastre; comunităţi cu o fervoare apostolică contagioasă, care entuziasmează şi trezesc atracţie. Unde este viaţă, fervoare, voinţă de a-l duce pe Cristos altora, se nasc vocaţii genuine; viaţa fraternă şi ferventă a comunităţii este aceea care trezeşte dorinţa de a se consacra în întregime lui Dumnezeu şi evanghelizării (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 107). Tinerii sunt din natura lor neliniştiţi, în căutare – sau greşesc? –. Şi aici vreau să mă opresc un moment pentru a face o comemorare dureroasă. Aceasta este o paranteză. Tinerii sunt desigur neliniştiţi, de o nelinişte de atâtea ori înşelată, distrusă de călăii drogurilor. Medellín mă face să-mi amintesc asta, îmi evocă atâtea vieţi tinere retezate, rebutate, distruse. Vă invit să ne amintim şi să însoţim această procesiune funestă. Şi să cerem iertare pentru cei care au distrus iluziile atâtor tineri, să cerem Domnului ca să convertească inimile lor, să cerem ca această distrugere a umanităţii tinere să ia sfârşit. Tinerii sunt prin natură neliniştiţi, în căutare şi, deşi asistăm la o criză a angajării şi a legăturilor comunitare, sunt mulţi tinerii care se mobilizează împreună în faţa relelor din lume şi se dedică diferitelor forme de militare şi de voluntariat. Sunt mulţi. Şi unii, e adevărat, sunt catolici practicanţi, mulţi sunt catolici „apă de ploaie” cum spunea bunica mea; alţii nu ştiu dacă ei cred sau nu cred… Dar această nelinişte îi determină să facă ceva pentru alţii, această nelinişte umple voluntariatul cu toată lumea de feţe tinere. Este suficient a canaliza neliniştea. Când fac asta din iubire faţă de Isus, simţindu-se parte a comunităţii, devin „călători ai credinţei”, fericiţi să-l ducă pe Isus în orice stradă, în orice piaţă, în orice colţ al pământului (cf. ibid., 107). Şi câţi dintre ei, fără a şti că-l duc, îl duc! Aceasta este bogăţia de a merge pe străzi slujind, de a fi călători ai unei credinţe pe care probabil ei înşişi n-o înţeleg complet; este mărturie, mărturie care ne deschide la acţiunea Duhului Sfânt care intră şi va lucra în inimile noastre.

Într-una dintre călătoriile de la Ziua Tineretului din Polonia [Cracovia 2016], la prânzul pe care l-am luat cu tinerii – cu cincisprezece tineri şi arhiepiscopul –unul  m-a întrebat: „Ce anume pot spune eu unui coleg al meu, tânăr ateu care nu crede? Ce argumente pot să-i aduc?”. Şi mi-a venit spontan să-i răspund: „Uite, ultimul lucru pe care trebuie să-l faci este să-i spui ceva”. A rămas uimit. „Începe să faci, începe să te comporţi în aşa fel încât neliniştea dinăuntrul lui să-l facă să te întrebe; şi când cere mărturia ta, acolo poţi începe să spui ceva. Este atât de important acest «callejar», călători, călători ai credinţei, călători ai vieţii.

Viaţa la care se referă Isus, în textul care a fost proclamat, este viţa care este întregul „popor al alianţei”. Profeţi precum Ieremia, Isaia şi Ezechiel se referă la el comparându-l cu o vie; şi este şi un psalm, Ps 80, care cântă spunând: „Tu ai scos o vie din Egipt […]. Ai pregătit terenul pentru ea, i-ai înfipt rădăcinile şi ea a umplut pământul” (v. 9-10). Uneori exprimă bucuria lui Dumnezeu pentru via sa, alteori furia, dezamăgirea sau dispreţuirea sa […]; niciodată, niciodată Dumnezeu nu este dezinteresat de via sa, niciodată nu încetează să sufere pentru îndepărtările sale – dacă eu mă îndepărtez, El suferă în inima sa – niciodată nu încetează să meargă în întâmpinarea acestui popor care, atunci când se desparte de El se usucă, arde şi se distruge.

Cum este pământul, hrana, sprijinul unde creşte această vie în Columbia? În ce contexte se generează roadele vocaţiilor de consacrare specială? Cu siguranţă în medii pline de contradicţii, de alternanţa de bucurii şi de necazuri, de situaţii relaţionale complexe. Ne-ar plăcea să avem de-a face cu o lume, cu familii şi legături mai senine, dar suntem în această criză culturală şi în mijlocul ei, ţinând cont de ea, Dumnezeu continuă să cheme. Şi nu veniţi să-mi povestiţi: „Nu, desigur, nu există atâtea vocaţii de consacrare specială pentru că, e clar, cu această criză pe care o trăim…”. Ştiţi ce este asta? Este o fabulă! Clar? Chiar şi în mijlocul acestei crize Dumnezeu continuă să cheme. Ar fi aproape iluzoriu să credem că voi toţi aţi ascultat chemarea Domnului în cadrul familiilor susţinute de o iubire puternică şi plină de valori precum generozitatea, angajarea, fidelitatea şi răbdarea (cf. Exortaţia apostolic Amoris laetitia, 5). Unele, să dea Dumnezeu să fie multe, poate sunt aşa. Dar a rămâne cu picioarele pe pământ înseamnă a recunoaşte că parcursurile noastre vocaţionale, apariţia chemării lui Dumnezeu, ne găseşte mai aproape de ceea ce prezintă Cuvântul lui Dumnezeu şi de ceea ce cunoaşte bine Columbia: „o cărare de suferinţă şi de sânge… violenţa fratricidă a lui Cain asupra lui Abe, şi diferitele certuri între copiii şi între soţiile patriarhilor Abraham, Isaac şi Iacob, pentru a ajunge după aceea la tragediile care umplu de sânge familia lui David, până la multiplele dificultăţi familiale care brăzdează relatarea lui Tobia sau mărturisirea amară a lui Iob abandonat” (ibid., 20). Şi încă de la început a fost aşa: nu vă gândiţi la situaţia ideală, aceasta este situaţia reală, Dumnezeu manifestă apropierea sa şi alegerea sa acolo unde vrea, în locul pe care-l vrea, aşa cum este în acel moment, cu contradicţiile concrete, aşa cum vrea El. El schimbă cursul evenimentelor chemând bărbaţi şi femei în fragilitatea istoriei personale şi comunitare a fiecăruia. Să nu ne fie frică, în acest pământ complex. Aseară o fetiţă cu capacităţi speciale, în grupul care mi-a adresat bun-venit în nunţiatură, a spus că în nucleul umanului este vulnerabilitatea şi explica de ce. Şi mi-a venit s-o întreb: „Toţi suntem vulnerabili?” – „Da, toţi” – „Dar există cineva care nu este vulnerabil?” . Şi ea a răspuns: „Dumnezeu”. Dar Dumnezeu a voit să se facă vulnerabil şi a voit să iasă pe stradă cu noi, a voit să trăiască istoria noastră aşa cum era, a voit să se facă om în mijlocul unei contradicţii, în ceva de neînţeles, cu acceptarea unei tinere care nu înţelegea însă a ascultat, şi a unui bărbat drept care a dus la capăt misiunea care i-a fost încredinţată; însă toate acestea în mijlocul contradicţiilor. Să nu ne fie frică în acest pământ complex! Dumnezeu mereu a făcut minunea de a genera ciorchini buni, ca lipiile bune la micul dejun. Să nu lipsească vocaţii în nicio comunitate, în nicio familie din Medellín! Şi când la micul dejun găsiţi una dintre aceste frumoase surprize, spuneţi: „Ah, ce frumos! Şi Dumnezeu este capabil să facă ceva cu mine?”. Întrebaţi-vă, înainte de a mânca! Întrebaţi-vă!

Şi această viţă – care este cea a lui Isus – are caracteristica de a fi cea adevărată. El a utilizat deja acest adjectiv în alte ocazii în Evanghelia lui Ioan: lumina adevărată, adevărata pâine din cer, mărturia adevărată. Or, adevărul nu este ceea ce primim – ca pâinea sau lumina – ci este ceva care provine din interior. Suntem popor ales prin adevăr şi chemarea noastră trebuie să fie în adevăr. Dacă suntem mlădiţe ale acestei viţe, dacă vocaţia noastră este altoită în Isus, nu este loc pentru înşelare, duplicitate, alegeri meschine. Toţi trebuie să fim atenţi pentru ca fiecare mlădiţă să folosească pentru ceea ce a fost gândită: pentru a aduce rod. Eu, sunt gata să aduc rod? Încă de la început, cei cărora le revine misiunea de a însoţi parcursurile vocaţionale, vor trebui să motiveze intenţia dreaptă, adică dorinţa autentică de a se configura lui Isus, păstorul, prietenul, mirele. Când parcursurile nu sunt alimentate de această adevărată limfă care este Duhul lui Isus, atunci experimentăm ariditatea şi Dumnezeu descoperă cu tristeţe acei vlăstari deja morţi. Vocaţiile de consacrare specială mor când vor să se hrănească de onoruri, când sunt determinate de căutarea unei linişti personale şi a promovării sociale, când motivaţia este «a urca în categorie», a se alipi de interese materiale, care ajunge şi la eroarea dorinţei de câştig. Am spus-o deja în alte ocazii, şi vreau s-o repet drept ceva adevărat şi sigur, nu uitaţi: diavolul intră prin portofel. Mereu. Asta nu se referă numai la începuturi, toţi trebuie să fim atenţi, deoarece corupţia în bărbaţii şi în femeile care sunt în Biserică începe aşa, puţin câte puţin, şi după aceea – o spune Isus însuşi – pune rădăcini în inimă şi ajunge să-l îndepărteze pe Dumnezeu din propria viaţă. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi bogăţiei” (Mt 6,24). Isus spune: „Nu se poate sluji la doi stăpâni”. Doi stăpâni: este ca şi cum ar fi doi stăpâni în lume. Nu se poate sluji lui Dumnezeu şi banului. Isus dă titlul de „stăpân” banului. Ce înseamnă? Că dacă te ia nu te lasă să pleci: va fi stăpânul tău pornind de la inima ta. Atenţie! Nu putem profita de condiţia noastră religioasă şi de bunătatea oamenilor noştri pentru a fi slujiţi şi a obţine binefaceri materiale.

Există situaţii, atitudini şi alegeri care arată semnele aridităţii şi ale morţii – când se întâmplă asta? –: nu pot continua să încetinească fluxul limfei care hrăneşte şi dă viaţă! Otrava minciunii, a lucrurilor ascunse, a manipulării şi a abuzării de poporul lui Dumnezeu, de cei mai fragili şi în special de bătrâni şi de copii nu poate găsi spaţiu în comunitatea noastră. Când un consacrat sau o consacrată sau o comunitate, o instituţie – fie ea parohie sau orice altceva – alege să urmeze acest stil, este o ramură uscată; trebui doar să ne aşezăm şi să aşteptăm ca Dumnezeu să vină ca s-o taie.

Dar Dumnezeu nu numai că taie; alegoria continuă spunând că Dumnezeu curăţă via de imperfecţiuni. Este aşa de frumoasă curăţarea! Face rău însă este frumoasă. Promisiunea este că vom aduce rod, şi din belşug, ca bobul de grâu, dacă suntem capabili să ne dăruim, să ne dăm liber viaţa. În Columbia am avut exemple ale faptului că acest lucru este posibil. Să ne gândim la sfânta Laura Montoya, o călugăriţă minunată ale cărei relicve sunt aici. Ea din acest oraş s-a dedicat într-o mare operă misionară în favoarea indigenilor din toată ţara. Ceea ce ne învaţă această femeie consacrată în dăruirea tăcută, trăită cu abnegaţie, fără alt interes decât să manifeste faţa maternă a lui Dumnezeu! Şi tot aşa putem să-l amintim pe fericitul Mariano al lui Isus Euse Hoyos, unul dintre primii elevi ai Seminarului din Medellín, şi pe alţi preoţi şi călugăriţe columbieni, ale căror procese de canonizare au fost introduse; precum şi pe atâţia alţii, mii de columbieni anonimi care în simplitatea vieţii lor zilnice au ştiu să se dăruiască pentru Evanghelie şi a căror amintire voi o veţi păstra cu siguranţă şi vă vor fi stimulent de dăruire. Toţi ne arată că este posibil a urma cu fidelitate chemarea Domnului, că este posibil a aduce mult rod, chiar şi acum, în acest timp şi în acest loc.

Vestea bună este că El este dispus să ne purifice; vestea bună este că încă nu suntem „terminaţi”, încă suntem în „proces de fabricare” şi ca buni discipoli suntem pe drum. Şi în ce mod taie Isus pe făcătorii de moarte care încolţesc în viaţa noastră şi deformează chemarea? Invitându-ne să rămânem în El; a rămâne nu înseamnă numai a sta, ci indică menţinerea unei relaţii vitale, existenţiale, absolut necesare; înseamnă a trăi şi a creşte în unire intimă şi fecundă cu Isus, izvor de viaţă veşnică. A rămâne în Isus nu poate să fie o atitudine doar pasivă sau o simplă abandonare fără consecinţe în viaţa zilnică. Există mereu o consecinţă, mereu. Şi permiteţi-mi să vă propun – pentru că mă cam lungesc… [strigă: „Nu!”] Desigur nu veţi spune „da” şi atunci vă cred! – permiteţi-mi să vă propun trei moduri de a face efectivă această rămânere, care vă pot ajuta să rămâneţi în Isus.

  1. Să rămânem în Isus atingând umanitatea lui Isus

Cu privirea şi sentimentele lui Isus, care contemplă realităţile nu ca judecător, ci ca bun samaritean; care recunoaşte valorile poporului cu care merge, precum şi rănile sale şi păcatele sale; care descoperă suferinţa tăcută şi se înduioşează în faţa necesităţii persoanelor, mai ales când acestea sunt supuse nedreptăţii, sărăciei inumane, indiferenţei sau acţiunii perverse a corupţiei şi a violenţei.

Cu gesturile şi cuvintele lui Isus, care exprimă iubire faţă de cei de aproape şi căutare a celor de departe; duioşie şi fermitate în denunţarea păcatului şi în vestirea Evangheliei; bucurie şi generozitate în dăruire şi în slujire, mai ales pentru cei mai mici, respingând cu forţă de a considera totul pierdut, de a ne acomoda sau de a deveni numai administratori de nenorociri. De câte ori ascultăm bărbaţi şi femei consacraţi, care par că, în loc să administreze bucurie, creştere, viaţă, administrează nenorocire şi îşi petrec timpul plângându-se de nenorocirile din această lume. Este sterilitatea, sterilitatea celui care este incapabil să atingă carnea suferindă a lui Isus.

  1. Să rămânem contemplând divinitatea sa

Trezind şi susţinând stima pentru studiu care creşte cunoaşterea lui Cristos, pentru că, aşa cum aminteşte sfântul Augustin, nu poate fi iubit cel care nu este cunoscut (cf. Treimea, Cartea a X-a, cap. I, 3).

Privilegind pentru această cunoaştere întâlnirea cu Sfânta Scriptură, în special cu Evanghelia, unde Cristos ne vorbeşte, ne revelează iubirea sa necondiţionată faţă de Tatăl, ne contagiază bucuria care provine din ascultarea faţă de voinţa sa şi din slujirea faţă de fraţi. Vreau să vă pun o întrebare, dar nu răspundeţi, fiecare răspunde pentru sine. Câte minute sau câte ore citesc eu Evanghelia sau Scriptura în fiecare zi? Daţi-vă un răspuns. Cine nu cunoaşte Scripturile, nu-l cunoaşte pe Isus. Cine nu iubeşte Scripturile, nu-l iubeşte pe Isus (cf. Ieronim, Prolog la comentariu despre profetul Isaia: PL 24, 17). Să dăm timp citirii rugătoare a Cuvântului, să ascultăm în el ce anume vrea Dumnezeu pentru noi şi pentru poporul nostur.

Fie ca tot studiul nostru să ne ajute să fim capabili să interpretăm realitatea cu ochii lui Dumnezeu; să nu fie un studiu evaziv cu privire la ceea ce trăiesc oamenii noştri şi nici să nu urmeze valurile modelor şi ideologiilor. Să nu trăiască din nostalgii şi să nu închidă misterul în cuşcă; să nu încerce să răspundă la întrebări pe care nimeni nu şi le pune pentru a lăsa în golul existenţial pe cei care ne interpelează din coordonatele lumilor lor şi ale culturilor lor.

A rămâne şi a contempla divinitatea sa făcând din rugăciune partea fundamentală a vieţii noastre şi a slujirii noastre apostolice. Rugăciunea ne eliberează de balastul mondenităţii, ne învaţă să trăim în mod bucuros, să alegem stând departe de superficialitate, într-o exercitare a libertăţii autentice. În rugăciune creştem în libertate, în rugăciune învăţăm să fim liberi. Rugăciunea ne eliberează de tendinţa de a ne centra pe noi înşine, ascunşi într-o experienţă religioasă goală, şi ne conduce să ne punem cu docilitate în mâinile lui Dumnezeu pentru a împlini voinţa sa şi a corespunde proiectului său de mântuire. Şi în rugăciune, vreau să vă şi sfătuiesc un lucru: cereţi, contemplaţi, mulţumiţi, mijlociţi, dar obişnuiţi-vă să şi adoraţi. Nu este foarte la modă a adora. Obişnuiţi-vă să adoraţi. Învăţaţi să adoraţi în tăcere. Învăţaţi să vă rugaţi astfel.

Suntem bărbaţi şi femei reconciliaţi pentru a reconcilia. Faptul de a fi fost chemaţi nu ne dă un certificat de bună purtare şi impecabilitate; nu suntem îmbrăcaţi într-o aură de sfinţenie. Vai de călugărul, de consacratul, de preotul, de sora care trăieşte cu o faţă de sfinţişor, vai de el/ea! Toţi suntem păcătoşi, toţi. Şi avem nevoie de iertarea şi de milostivirea lui Dumnezeu pentru a ne ridica în fiecare zi; El smulge ceea ce nu merge bine şi ceea ce am făcut rău, aruncă afară din vie şi arde. Ne purifică pentru ca să putem aduce rod. El nu ne va abandona niciodată pe marginea drumului, niciodată. Dumnezeu face orice pentru a evita ca păcatul să ne învingă şi să închidă porţile vieţii noastre spre un viitor de speranţă şi de bucurie. El a făcut orice pentru a evita asta. Şi dacă nu reuşeşte, rămâne acolo alături, până când îmi vine în minte să privesc sus, pentru ca să-mi dau seama că am căzut. El este aşa.

  1. În sfârşit, trebuie să rămânem în Cristos pentru a trăi în bucurie. Al treilea: a rămâne pentru a trăi în bucurie.

Dacă rămânem în El, bucuria sa va fi în noi. Nu vom fi discipoli trişti şi apostoli deprimaţi. Citiţi sfârşitul lui Evangelii nuntiandi [exortaţie apostolică a lui Paul al VI-lea]: vă sfătuiesc. Dimpotrivă, vom reflecta şi vom duce bucuria adevărată, aceea deplină pe care nimeni nu va putea să ne-o ia, vom răspândi speranţa de viaţă nouă pe care Cristos ne-a dăruit-o. Chemarea lui Dumnezeu nu este o povară grea care ne ia bucuria. Este grea? Uneori da, însă nu ne ia bucuria. Chiar şi prin această povară ne dă bucuria. Dumnezeu nu ne vrea cufundaţi în tristeţea – unul dintre spiritele rele care pun stăpânire asupra sufletului, aşa cum deja denunţau călugării din deşert –; Dumnezeu nu ne vrea cufundaţi în oboseala, tristeţea şi truda care provin din activităţile trăite rău, fără o spiritualitate care să facă fericită viaţa noastră şi chiar trudele noastre. Bucuria noastră contagioasă trebuie să fie prima mărturie a apropierii şi a iubirii lui Dumnezeu. Suntem adevăraţi împărţitori ai harului lui Dumnezeu atunci când lăsăm să transpară bucuria întâlnirii cu El.

În Geneză, după potop, Noe plantează o vie ca semn al noului început; şi la sfârşitul Exodului, cei pe care Moise i-a trimis să inspecteze ţara promisă se întorc cu un ciorchine de struguri de această dimensiune [indică înălţimea], semn al ţării în care curge lapte şi miere. Dumnezeu a fost atent faţă de noi, faţă de comunităţile noastre şi faţă de familiile noastre: sunt prezenţi aici şi mi se pare foarte frumos că sunt aici taţii şi mamele consacraţilor, ai preoţilor şi ai seminariştilor. Dumnezeu şi-a îndreptat privirea sa spre noi, spre comunităţile şi familiile noastre. Domnul şi-a îndreptat privirea spre Columbia: voi sunteţi semnul acestei iubiri de predilecţie. Nouă ne revine acum să oferim toată iubirea noastră şi slujirea noastră uniţi cu Isus Cristos, care este viţa noastră. Şi să fim promisiune a unui nou început pentru Columbia, care lasă în urma sa un potop – ca acela al lui Noe –, un potop de ciocniri şi violenţe, şi care vrea să aducă multe roade de dreptate şi de pace, de întâlnire şi de solidaritate. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Dumnezeu să binecuvânteze viaţa consacrată din Columbia! Şi nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru ca să mă binecuvânteze şi pe mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.