Categorii

CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC ÎN CHILE ŞI PERU (15-22 ianuarie 2018)

ÎNTÂLNIREA CU EPISCOPII

Sacristia Catedralei (Santiago – Chile)

Marţi, 16 ianuarie 2018

Iubiţi fraţi,

Mulţumesc pentru cuvintele pe care preşedintele Conferinţei Episcopale mi le-a adresat în numele vostru al tuturor.

Înainte de tot doresc să-l salut pe monseniorul Bernardino Piñera Carvallo, care anul acesta va împlini 60 de ani de episcopat (este episcopul cel mai bătrân din lume, atât ca vârstă cât şi ca ani de episcopat) şi care a trăit patru sesiuni ale Conciliului al II-lea din Vatican. Frumoasă amintire vie!

Peste puţin timp se va împlini un an de la vizita voastră ad limina; acum îmi revine mie să vin ca să vă vizitez şi sunt bucuros că această întâlnire are loc după aceea pe care am avut-o cu „lumea consacrată”. Deoarece una dintre îndatoririle noastre principale constă tocmai în a fi aproape de consacraţii noştri, de preoţii noştri. Dacă păstorul se pierde, şi oile se vor pierde şi vor fi la îndemâna oricărui lup. Fraţilor, paternitatea episcopului cu preoţii săi, cu preoţimea sa! O paternitate care nu este nici paternalism nici abuz de autoritate. Este un dar care trebuie cerut. Fiţi aproape de preoţii voştri în stilul sfântului Iosif. O paternitate care ajută la creşterea şi la dezvoltarea carismelor pe care Duhul a voit să le reverse asupra preoţilor voştri.

Ştiu că rămăsesem de acord pentru a folosi puţin timp pentru că deja în colocviile din cele două sesiuni lungi ale vizitei ad limina am atins multe teme. De aceea, în acest „salut” mi-ar plăcea să reiau câteva puncte ale întâlnirii pe care am avut-o la Roma şi aş putea să rezum asta în următoarea frază: conştiinţa de a fi popor, de a fi popor al lui Dumnezeu.

Una dintre problemele pe care le înfruntă astăzi societăţile noastre este sentimentul de a fi orfani, adică de a nu aparţine nimănui. Această simţire „postmodernă” poate să pătrundă în noi şi în clerul nostru; atunci începem să credem că nu aparţinem nimănui, uităm că suntem parte a sfântului popor credincios al lui Dumnezeu şi că Biserica nu este şi nu va fi niciodată o elită de consacraţi, preoţi sau episcopi. Nu putem susţine viaţa noastră, vocaţia sau slujirea noastră fără această conştiinţă că suntem popor. A uita de acest lucru – aşa cum mă exprimam adresându-mă Comisiei pentru America Latină – „comportă diferită riscuri şi deformări în însăşi experienţa noastră, fie personală fie comunitară, a slujirii pe care Biserica ne-a încredinţat-o”[1]. Lipsa conştiinţei de a aparţine poporului credincios al lui Dumnezeu ca slujitori, şi nu ca stăpâni, ne poate duce la una dintre ispitele care aduc daună mai mare dinamismului misionar pe care suntem chemaţi să-l promovăm: clericalismul, care este o caricatură a vocaţiei primite.

Lipsa conştiinţei faptului că misiunea este a întregii Biserici şi nu a preotului sau a episcopului limitează orizontul şi, ceea ce este mai rău, limitează toate iniţiativele pe care Duhul le poate ridica în mijlocul nostru. S-o spunem clar, laicii nu sunt servitorii noştri, nici angajaţii noştri. Nu trebuie să repete ca „papagalii” ceea ce spunem. „Clericalismul departe de a da impuls diferitelor contribuţii şi propuneri, stinge puţin câte puţin focul profetic pentru care întreaga Biserică este chemată să dea mărturie în inima popoarelor sale. Clericalismul uită că vizibilitatea şi sacramentalitatea Bisericii aparţin întregului popor credincios al lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, 9-14) şi nu numai câtorva puţini aleşi şi iluminaţi”[2].

Să veghem, vă rog, împotriva acestei ispite, în special în seminarii şi în întregul proces formativ. Vă mărturisesc, mă preocupă formarea seminariştilor: să fie păstori în slujba poporului lui Dumnezeu; cum trebuie să fie un păstor, cu doctrina, cu disciplina, cu sacramentele, cu apropierea, cu faptele de caritate, dar să aibă această conştiinţă de popor. Seminariile trebuie să pună accentul pe faptul ca viitorii preoţi să fie capabili să slujească sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, recunoscând diversitatea de culturi şi renunţând la ispita oricărei forme de clericalism. Preotul este slujitor al lui Cristos, care este protagonistul care se face prezent în tot poporul lui Dumnezeu. Preoţii de mâine trebuie să se formeze privind la ziua de mâine: slujirea lor se va dezvolta într-o lume secularizată şi, de aceea, ne cere nouă păstorilor să discernem cum să-i pregătim să-şi desfăşoare misiunea lor în acest scenariu concret şi nu în „lumile sau stările noastre ideale”. O misiune care are loc în uniune fraternă cu tot poporul lui Dumnezeu. Cot la cot, dând impuls şi stimulând laicatul într-un climat de discernământ şi sinodalitate, două caracteristici esenţiale ale preotului de mâine. Nu clericalismului şi lumilor ideale care intră numai în schemele noastre dar care nu ating viaţa nimănui.

Şi aici a cere Duhului Sfânt darul de a visa; vă rog, nu încetaţi să visaţi, să visaţi şi să lucraţi pentru o opţiune misionară şi profetică aptă să transforme totul, pentru ca obiceiurile, stilurile, orarele, limbajul şi orice structură eclezială să devină mai mult instrumente potrivite pentru evanghelizarea din Chile decât pentru o autoconservare ecleziastică. Să nu ne fie frică să ne despuiem de ceea ce ne îndepărtează de mandatul misionar[3].

Fraţilor, asta era ceea ce voiam să vă spun ca rezumat al lucrurilor principale despre care am vorbit în cursul vizitelor ad limina. Să ne încredinţăm ocrotirii Mariei, Mama Chilei. Să ne rugăm împreună pentru preoţii noştri, pentru consacraţii noştri; să ne rugăm pentru sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, din care facem parte. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Scrisoare către cardinalul Marc Ouellet, preşedinte al Comisiei Pontificale pentru America Latină (19 martie 2016).

[2] Ibid.

[3] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 27.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.