Categorii

CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC ÎN CHILE ŞI PERU (15-22 ianuarie 2018)

SFÂNTA LITURGHIE PENTRU PACE ŞI DREPTATE

Parque O’Higgins (Santiago – Chile)

Marţi, 16 ianuarie 2018

„Văzând mulţimile” (Mt 5,1). În aceste prime cuvinte din Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o găsim atitudinea cu care Isus vrea să ne vină în întâmpinare, aceeaşi atitudine cu care Dumnezeu a uimit mereu poporul său (cf. Ex 3,7). Prima atitudine a lui Isus este să vadă, să privească faţa celor care sunt ai săi. Acele feţe pun în mişcare iubirea viscerală a lui Dumnezeu. Nu ideile sau conceptele l-au mişcat pe Isus… au fost feţele, persoanele; este viaţa care strigă la Viaţa pe care Tatăl vrea să ne-o transmită.

Văzând mulţimile, Isus întâlneşte faţa oamenilor care îl urmau şi cel mai frumos lucru este a vedea că oamenii, la rândul lor, întâlnesc în privirea lui Isus ecoul căutărilor şi aspiraţiilor lor. Din această întâlnire se naşte această listă de fericiri care sunt orizontul spre care suntem invitaţi şi provocaţi să mergem. Fericirile nu se nasc dintr-o atitudine pasivă în faţa realităţii, cu atât mai puţin nu se pot naşte dintr-un spectator care devine un trist autor de statistici despre ceea ce se întâmplă. Nu se nasc din profeţii de nenorociri care se mulţumesc să semene dezamăgiri. Nici din miraje care ne promit fericirea cu un „clic”, într-o clipire. Dimpotrivă, fericirile se nasc din inima compătimitoare a lui Isus care se întâlneşte cu inima compătimitoare şi nevoiaşă de compătimire a bărbaţilor şi femeilor care doresc şi tânjesc la o viaţă fericită; a bărbaţilor şi femeilor care cunosc suferinţa, care cunosc rătăcirea şi durerea care se generează atunci când „tremură pământul sub picioare” sau „visele sunt scufundate” şi munca de o viaţă întreagă este măturată; dar care şi mai mult cunosc tenacitatea şi lupta pentru a merge înainte; şi mai mult cunosc reconstruirea şi reînceperea.

Cât este de expertă inima chiliană în reconstrucţii şi în noi începuturi! Cât sunteţi de experţi voi în ridicarea din nou după atâtea prăbuşiri! La această inimă face apel Isus; pentru ca această inimă să primească fericirile!

Fericirile nu se nasc din atitudini de critică uşoară, nici din „poliloghiile ieftine” ale celor care cred că ştiu totul dar nu vor să se angajeze cu nimic şi cu nimeni, şi ajung astfel să blocheze orice posibilitate de a genera procese de transformare şi de reconstrucţie în comunităţile noastre, în viaţa noastră. Fericirile se nasc din inima milostivă care nu încetează să spere. Şi experimentează că speranţa „este noua zi, dezrădăcinarea imobilităţii, zguduirea dintr-o prosternare negativă” (Pablo Neruda, El habitante y su esperanza, 5).

Isus, numindu-l fericit pe cel sărac, pe cel care a plâns, pe cel mâhnit, pe cel suferind, pe cel care a iertat…, vine să dezrădăcineze imobilitatea paralizantă a celui care crede că lucrurile nu se pot schimba, a celui care a încetat să creadă în puterea transformatoare a lui Dumnezeu Tatăl şi în fraţii săi, în special în fraţii săi mai fragili, în fraţii săi rebutaţi. Isus, proclamând fericirile vine să zguduie acea prosternare negativă numită resemnare care ne face să credem că se poate trăi mai bine dacă evităm problemele, dacă fugim de alţii, dacă ne ascundem sau ne închidem în comodităţile noastre, dacă adormim într-un consumism tranchilizant (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 2). Acea resemnare care ne face să ne izolăm de toţi, să ne dezbinăm, să ne despărţim, să ne facem orbi în faţa vieţii şi a suferinţei celorlalţi.

Fericirile sunt acea nouă zi pentru toţi cei care continuă să parieze pe viitor, care continuă să viseze, care continuă să se lase atinşi şi stimulaţi de Duhul lui Dumnezeu.

Cât de bine ne face să ne gândim că Isus din Cerro Renca sau din Puntilla vine să ne spună: „Fericiţi…”. Da, fericit eşti tu şi tu, fiecare dintre noi. Fericiţi sunteţi voi care vă lăsaţi contagiaţi de Duhul lui Dumnezeu şi luptaţi şi munciţi pentru această nouă zi, pentru acest nou Chile, pentru că a voastră va fi împărăţia cerurilor. „Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu” (Mt 5,9).

Şi în faţa resemnării care ca un freamăt aspru ameninţă legăturile noastre vitale şi ne desparte, Isus ne spune: fericiţi cei care se angajează pentru reconciliere. Fericiţi cei care sunt capabili să-şi murdărească mâinile şi să lucreze pentru ca alţii să trăiască în pace. Fericiţi cei care se străduiesc să nu semene dezbinarea. În acest mod, fericirea ne face artizani ai păcii; ne invită să ne angajăm pentru ca spiritul reconcilierii să câştige spaţiu printre noi. Vreo bucurie? Vrei fericire? Fericiţi cei care lucrează pentru ca alţii să poată avea o viaţă bucuroasă. Doreşte pace? Lucrează pentru pace.

Nu pot să nu-l evoc pe acel mare păstor pe care l-a avut Santiago, care într-un Te Deum a spus: „«Dacă vrei pacea, lucrează pentru dreptate» […] Şi dacă cineva ne întreabă: «Ce este dreptatea?», sau dacă din întâmplare crede că ea constă numai în «să nu furi», îi vom spune că există o altă dreptate: aceea care cere ca fiecare om să fie tratat ca om” (Cardinal Raul Silva Henríquez, Omilia în Te Deum-ul Ecumenic, 18 septembrie 1977).

A semăna pace cu forţa proximităţii, cu forţa apropierii! Cu forţa de a ieşi din casă şi a observa feţele, de a merge în întâmpinarea celui care se află în dificultate, a celui care n-a fost tratat ca persoană, ca un fiu demn al acestei ţări. Acesta este unicul mod pe care-l avem pentru a ţese un viitor de pace, pentru a ţese din nou o realitate care se poate destrăma. Făcătorul de pace ştie că de multe ori trebuie învinse mari sau subtile meschinării şi ambiţii, care se nasc din pretenţia de a creşte şi „de a-şi face un nume”, de a dobândi prestigiu pe spatele altora. Făcătorul de pace ştie că nu e suficient a spune: nu fac rău nimănui, pentru că, aşa cum spunea sfântul Alberto Hurtado: „Este foarte bine a nu face răul, dar este mult mai rău a nu face binele” (Meditación radial, aprilie 1944).

A construi pacea este un proces care ne reuneşte şi stimulează creativitatea noastră pentru a da viaţă unor relaţii capabile să văd în vecinul meu nu un străin, un necunoscut, ci un fiu al acestei ţări.

Să ne încredinţăm Fecioarei Neprihănite care din Cerro San Cristóbal păzeşte şi însoţeşte acest oraş. Ea să ne ajute să trăim şi să dorim spiritul fericirilor; pentru ca în toate colţurile acestui oraş să se audă ca o şoaptă: „Fericiţi făcătorii de pace pentru că vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu” (Mt 5,9).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.