Categorii

CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC ÎN CHILE ŞI PERU (15-22 ianuarie 2018)

RUGĂCIUNEA DE LA ORA MEDIE

CU CĂLUGĂRIŢELE DE VIAŢĂ CONTEMPLATIVĂ

Sanctuarul „Señor de los Milagros” (Lima – Peru)

Duminică, 21 ianuarie 2018

Dragi surori din diferitele mănăstiri de viaţă contemplativă,

Ce frumos să vă întâlnesc aici, în acest sanctuar al „Domnului Minunilor”, atât de frecventat de peruani, pentru a-i cere harul său şi pentru ca să ne arate apropierea sa şi milostivirea sa! El, care este „farul care conduce, care ne luminează cu iubirea sa divină”. Văzându-vă aici, îmi vine un gând rău: că aţi profitat pentru a ieşi un pic din convent şi a face o mică plimbare! Mulţumesc, maică Soledad, pentru cuvintele dumneavoastră de bun-venit, şi vouă tuturor care „din tăcerea sihăstriei mergeţi mereu alături de mine”. Şi permiteţi-mi, pentru că îmi atinge inima, să trimit de aici un salut celor patru Carmeluri ale mele din Buenos Aires. Vreau să le pun şi pe ele în faţa Domnului Minunilor, pentru că m-au însoţit în slujirea mea în acea dieceză, şi doresc ca să fie aici pentru ca Domnul să le binecuvânteze. Nu sunteţi geloase, nu-i aşa? [răspund: Nu!]

Ascultăm cuvintele sfântului Paul, amintindu-ne că am primit spiritul filial care ne face fii ai lui Dumnezeu (cf. Rom 8,15-16). Aceste puţine cuvinte condensează bogăţia oricărei vocaţii creştine: bucuria de a şti că suntem fii. Aceasta este experienţa care susţine viaţa noastră, care vrea să fie mereu un răspuns recunoscători faţă de acea iubire. Cât de important este să reînnoim zi de zi această bucurie! Mai ales în momentele în care bucuria pare că a dispărut sau sufletul este înceţoşat sau sunt lucruri care nu se înţeleg; atunci să-i cereţi din nou şi să spuneţi din nou: „Sunt fiică, sunt fiică a lui Dumnezeu”.

O cale privilegiată pe care o aveţi voi pentru a reînnoi această certitudine este viaţa de rugăciune, rugăciune comunitară şi personală. Rugăciunea este nucleul vieţii voastre consacrate, al vieţii voastre contemplative şi este modul de a cultiva experienţa de iubire care susţine credinţa noastră, şi aşa cum bine spunea maica Soledad, este o rugăciune mereu misionară. Nu este o rugăciune care se izbeşte de zidul conventului şi se întoarce înapoi, nu, este o rugăciune care iese şi merge şi merge…

Rugăciunea misionară este aceea care obţine să ne unim cu fraţii în diferitele circumstanţe în care se află şi să se roage pentru ca să nu le lipsească iubirea şi speranţa. Aşa spunea sfânta Tereza a Pruncului Isus: „Am înţeles că numai iubirea stimulează la acţiune mădularele Bisericii şi că, o dată stinsă această iubire, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii nu şi-ar mai fi vărsat sângele. Am înţeles şi am cunoscut că iubirea cuprinde în sine toate vocaţiile, că iubirea este totul, că se extinde la toate timpurile şi la toate locurile, într-un cuvânt, că iubirea este veşnică. […] În inima Bisericii, mama mea, eu voi fi iubirea”[1]. Fie ca fiecare dintre voi să poată spune asta! Dacă vreuna este un pic „abătută” şi s-a stins în ea focuşorul iubirii, să-l ceară, să-l ceară! Este un cadou al lui Dumnezeu a putea iubi.

A fi iubirea! Înseamnă a şti să stăm alături de suferinţa atâtor fraţi şi să spunem cu psalmistul: „În strâmtorare am strigat spre Domnul: Domnul mi-a răspuns şi m-a scos în larg” (Ps 117,5). Astfel viaţa voastră în claustrare reuşeşte să aibă o însemnătate misionară şi universală şi „un rol fundamental în viaţa Bisericii. Rugaţi-vă şi mijlociţi pentru atâţia fraţi şi surori care sunt închişi, migranţi, refugiaţi şi persecutaţi, pentru atâtea familii rănite, pentru persoanele fără loc de muncă, pentru săraci, pentru bolnavi, pentru victimele dependenţelor, ca să citez câteva situaţii care sunt în fiecare zi tot mai urgente. Voi sunteţi ca acele persoane care aduc un paralitic în faţa Domnului, pentru ca să-l vindece (cf. Mc 2,1-12). Nu se ruşinau, erau «neruşinate», dar în sens bun. Nu le-a fost ruşine să facă o gaură în acoperiş şi să-l coboare pe paralitic. Fiţi «neruşinate», nu vă ruşinaţi să faceţi în aşa fel, cu rugăciunea, încât mizeria oamenilor să se apropie de puterea lui Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea voastră. Prin rugăciune voi, zi şi noapte, apropiaţi de Domnul viaţa atâtor fraţi şi surori care din diferite situaţii nu pot ajunge la El pentru a experimenta milostivirea sa vindecătoare, în timp ce El îi aşteaptă pentru a le da harul. Cu rugăciunea voastră puteţi să vindecaţi rănile atâtor fraţi”[2].

Tocmai pentru aceasta putem afirma că viaţa de claustrare nu închide nici nu restrânge inima, ci mai degrabă o lărgeşte. Vai de călugăriţa care are inima restrânsă! Vă rog, căutaţi un remediu. Nu poate exista călugăriţă contemplativă cu inima restrânsă. Să respire din nou, să fie din nou o inimă mare! Şi în afară de asta, călugăriţele cu această inimă restrânsă sunt călugăriţe care au pierdut rodnicia şi nu sunt mame; se plâng de orice, sunt amărâte, mereu în căutarea de fleacuri pentru a se plânge. Sfânta Maică [Tereza a lui Isus] spunea: „Vai de călugăriţa care spune: «Mi-au făcut o nedreptate fără motiv!»”. În convent nu este loc pentru „colecţionarele de nedreptăţi”; dar este loc pentru acelea care deschid inima şi ştiu să poarte crucea, crucea rodnică, crucea iubirii, crucea care dă viaţă.

Iubirea lărgeşte inima şi de aceea cu Domnul să mergem înainte, pentru că El ne face capabili să simţim în mod nou durerea, suferinţa, frustrarea, necazul atâtor fraţi care sunt victime ale acestei „culturi a rebutului” din timpul nostru. Fie ca mijlocirea pentru cei nevoiaşi să fie caracteristica rugăciunii voastre. Cu braţele ridicate sus, ca Moise, cu inima străpunsă astfel, cerând… Şi când este posibil ajutaţi-i, nu numai cu rugăciunea, ci şi cu slujirea concretă. Câte din conventurile voastre, fără a renunţa la claustrare, respectând tăcerea, în unele momente de parloar pot să facă atâta bine.

Rugăciunea de implorare care se face în mănăstirile voastre sintonizează cu Inima lui Isus care-l imploră pe Tatăl pentru ca toţi să fim una, aşa încât lumea va crede (cf. In 17,21). Câtă nevoie avem de unitatea Bisericii! Ca toţi să fim una. Câtă nevoie avem ca botezaţii să fie una, consacraţii să fie una, preoţii să fie una, episcopii să fie una! Astăzi şi întotdeauna! Uniţi în credinţă. Uniţi de speranţă. Uniţi de caritate. În acea unitate care provine din comuniunea cu Cristos care ne uneşte cu Tatăl în Duhul Sfânt şi, în Euharistie, ne uneşte pe unii cu alţii în acest mare mister care este Biserica. Vă cer, cu rugăminte, să vă rugaţi mult pentru unitatea acestei iubite Biserici peruane, pentru că este ispitită de neunire. Vouă vă încredinţez unitatea, unitatea Bisericii, unitatea lucrătorilor pastorali, a consacraţilor, a clerului şi a episcopilor. Diavolul este mincinos, şi este şi bârfitor, îi place să ducă într-o parte şi în alta, încearcă să dezbine, vrea ca în comunitate unele să vorbească despre altele. Acest lucru l-am spus de atâtea ori şi de aceea repet: ştiţi ce este călugăriţa bârfitoare? Este o „teroristă”. Mai rău decât cei din Ayacucho de acum câţiva ani, mai rău, pentru că bârfa este ca o bombă: ea merge şi „pss… pss… pss…”, ca diavolul, trage bomba, distruge şi pleacă liniştită. Fără surori „teroriste”, fără bârfe. Deja ştiţi că remediul cel mai bun pentru a nu bârfi este muşcarea limbii. Infirmiera va avea de lucru pentru că vi se va umfla limba, dar măcar nu aţi lansat bomba. Deci, să nu existe bârfe în convent, pentru că acest lucru este inspirat de diavol. El prin natură este bârfitor şi mincinos. Şi amintiţi-vă de teroriştii din Ayacucho când vă vine voia de a bârfi.

Angajaţi-vă în viaţa fraternă, făcând în aşa fel încât fiecare mănăstire să fie un far care să poată face lumină în mijlocul neunirii şi al dezbinării. Ajutaţi să se profetizeze că acest lucru este posibil. Oricine se apropie de voi să poată pregusta fericirea carităţii fraterne, aşa de proprie vieţii consacrate şi atât de necesară în lumea de astăzi şi în comunităţile noastre.

Când se trăieşte vocaţia în fidelitate, viaţa devine vestire a iubirii lui Dumnezeu. Vă cer să nu încetaţi să daţi această mărturie. În această biserică a Nazarenelor Carmelitane Desculţe îmi permit să amintesc cuvintele Maestrei de viaţă spirituală, sfânta Tereza a lui Isus: „Dacă pierdeţi călăuza, care este bunul Isus, nu veţi găsi calea”. Staţi mereu în urma Lui. „Da, părinte, dar uneori Isus ajunge pe Calvar”. Atunci mergi acolo şi tu, pentru că şi acolo El te aşteaptă, pentru că te iubeşte. „Pentru că însuşi Domnul spune că este calea; Domnul spune că este şi lumina şi că nimeni nu poate merge la Tatăl decât prin intermediul Lui”[3].

Dragi surori, să ştiţi un lucru: Biserica nu vă tolerează, Biserica are nevoie de voi! Biserica are nevoie de voi. Cu viaţa voastră fidelă să fiţi faruri şi indicaţi-l pe Acela care este cale, adevăr şi viaţă, unicul Domn care oferă plinătate existenţei noastre şi dă viaţa din belşug[4].

Rugaţi-vă pentru Biserică, rugaţi-vă pentru păstori, pentru consacraţi, pentru familii, pentru cei care suferă, pentru cei care fac răul şi distrug atâţia oameni, pentru cei care-i exploatează pe fraţii lor. Şi vă rog, continuând cu lista păcătoşilor, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Scrisoare către sora Maria a Preasfintei Inimi (8 septembrie 1896): Mauscrise autobiograficeMs B, [3v.].

[2] Constituţia apostolică Vultum Dei quaerere, 16.

[3] Castelul interior¸ VI, cap. 7, nr. 6.

[4] Cf. Constituţia apostolică Vultum Dei quaerere, 6.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.