Categorii

CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC ÎN CHILE ŞI PERU (15-22 ianuarie 2018)

ÎNTÂLNIREA CU POPOARELE DIN AMAZONIA

Coliseo Madre de Dios (Puerto Maldonado – Peru)

Vineri, 19 ianuarie 2018

Iubiţi fraţi şi surori,

Aici împreună cu voi îmi vine din inimă cântarea sfântului Francisc: „Lăudat să fii, Domnul meu”. Da, lăudat să fii Tu pentru oportunitatea pe care ne-o dăruieşte cu această întâlnire. Mulţumesc monseniorului David Martínez de Aguirre Guinea, domnului Héctor, doamnei Yésica şi doamnei María Luzmila pentru cuvintele voastre de bun-veni şi pentru mărturiile voastre. în voi doresc să mulţumesc şi să-i salut pe toţi locuitorii Amazoniei.

Văd că aţi venit din diferitele popoare originare din Amazonia: Harakbut, Esse-ejas, Matsiguenkas, Yines, Shipibos, Asháninkas, Yaneshas, Kakintes, Nahuas, Yaminahuas, Juni Kuin, Madijá, Manchineris, Kukamas, Kandozi, Quichuas, Huitotos, Shawis, Achuar, Boras, Awajún, Wampís, printre alţii. Văd şi că ne însoţesc popoare care vin din Anzi şi au venit în pădure şi s-au făcut amazonieni. Am dorit mult această întâlnire. Am voit să încep de aici vizita în Peru. Mulţumesc pentru prezenţa voastră şi pentru că ne ajutaţi să vedem mai de aproape, în feţele voastre, reflexia acestui pământ. O faţă plurală, de o varietate infinită şi de o enormă bogăţie biologică, culturală, spirituală. Cei care nu locuim aceste ţinuturi avem nevoie de înţelepciunea voastră şi de cunoştinţele voastre pentru a putea intra, fără s-o distrugem în comoara pe care o cuprinde această regiune. Şi răsună cuvintele Domnului spuse lui Moise: „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este pământ sfânt!” (Ex 3,5).

Permiteţi-mi să repet încă o dată: Lăudat să fii Tu, Doamne, pentru această operă minunată a popoarelor amazoniene şi pentru toată biodiversitatea pe care o cuprind aceste ţinuturi!

Această cântare de laudă se frânge atunci când ascultăm şi vedem rănile profunde pe care le poartă cu sine Amazonia şi popoarele sale. Şi am voit să vin ca să vă vizitez şi să vă ascult, pentru a sta împreună în inima Bisericii, a ne uni cu provocările voastre şi cu voi să reafirm o opţiune sinceră pentru apărarea vieţii, pentru apărarea pământului şi pentru apărarea culturilor.

Probabil că popoarele originare din Amazonia n-au fost niciodată atât de ameninţate în teritoriile lor aşa cum sunt acum. Amazonia este un pământ disputat pe diferite fronturi: pe de o parte, neo-extractivismul şi presiunea puternică din partea unor mari interese economice care conduc aviditatea lor asupra petrolului, gazului, lemnului, aurului, monoculturilor agroindustriale; pe de altă parte, ameninţarea împotriva teritoriilor voastre vine şi de la pervertirea anumitor politici care promovează „conservarea” naturii fără a ţine cont de fiinţa umană şi, în concret, de voi fraţi amazonieni care o locuiţi. Suntem la cunoştinţa mişcărilor care, în numele conservării pădurii, pun stăpânire pe mari extinderi de păduri şi negociază cu privire la ele generând situaţii de asuprire pentru popoarele originare pentru care, în acest mod, teritoriul şi resursele naturale care se găsesc acolo devin inaccesibile. Această problematică sufocă popoarele voastre şi provoacă migraţiile noilor generaţii în faţa lipsei de alternative locale. Trebuie să stricăm paradigma istorică ce consideră Amazonia ca o magazie inepuizabilă a statelor fără a ţine cont de locuitorii săi.

Consider că nu se poate face abstracţie să se facă eforturi pentru a da viaţă la spaţii instituţionale de respect, recunoaştere şi dialog cu popoarele native; asumând şi răscumpărând cultura, limba, tradiţiile, drepturile şi spiritualitate care le sunt proprii. Un dialog intercultural în care voi să fiţi „principalii interlocutori, mai ales în momentul în care se înaintează cu mari proiecte care interesează spaţiile [voastre]”[1]. Recunoaşterea şi dialogul vor fi calea cea mai bună pentru a transforma vechile relaţii marcate de excludere şi de discriminare.

Pe de altă parte, este corect să recunoaştem că există iniţiative de speranţă care vin chiar de la realităţile voastre locale şi de la organizaţiile voastre şi încearcă să facă în aşa fel încât înseşi popoarele originare şi comunităţile să fie păzitorii pădurilor şi ca resursele produse de conservarea lor să se întoarcă în folosul familiilor voastre, pentru îmbunătăţirea condiţiilor voastre de viaţă, a sănătăţii şi a instruirii comunităţilor voastre. Această „acţiune bună” este în sintonie cu practicile „trăirii bune” pe care le descoperim în înţelepciunea popoarelor noastre. Şi permiteţi-mi să vă spun că dacă, de unii, voi sunteţi consideraţi o piedică sau un „deranj”, de fapt cu adevărat voi cu viaţa voastră sunteţi un strigăt adresat conştiinţei unui stil de viaţă care nu este în măsură să măsoare preţurile sale. Voi sunteţi amintirea vie a misiunii pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o nouă tuturor: să avem grijă de casa comună.

Apărarea pământului nu are altă finalitate care să nu fie apărarea vieţii. Cunoaştem suferinţa pe care unii dintre voi o îndură pentru emisiile de hidrocarburi care ameninţă în mod serios viaţa familiilor voastre şi poluează mediul vostru natural.

Paralel, există o altă devastare a vieţii care este provocată cu această poluare ambientală cauzată de extragerea ilegală. Mă refer la traficul de persoane: mâna de lucru redusă la sclavie şi abuzul sexual. Violenţa împotriva adolescenţilor şi împotriva femeilor este un strigăt care se înalţă la cer: „M-a îndurerat mereu situaţia celor care sunt obiect al diferitelor forme de trafic de persoane. Aş vrea ca să se asculte strigătul lui Dumnezeu care ne întreabă pe noi toţi: «Unde este fratele tău?» (Gen 4,9). Unde este fratele tău sclav? […] Să nu ne prefacem că nu e nimic. Există multe complicităţi. Întrebarea este pentru toţi!”[2].

Cum să nu-l amintim pe sfântul Toribiu când constata cu mare durere la Conciliul al III-lea din Lima că „nu numai în timpurile trecute au fost făcute acestor săraci atâtea ofense şi violenţe cu atâtea excese, dar că şi astăzi mulţi continuă să facă aceleaşi lucruri” (Sesiunea a III-a, c. 3). Din nefericire, după cinci secole aceste cuvinte continuă să fie actuale. Cuvintele profetice ale acelor oameni de credinţă – aşa cum ne-au amintit Héctor şi Yésica – sunt strigătul acestor oameni, care de multe ori sunt constrânşi la tăcere sau cărora le-au luat cuvântul. Acea profeţie trebuie să rămână prezent în Biserica noastră, care nu va înceta niciodată să-şi ridice glasul pentru cei rebutaţi şi pentru cei care suferă.

Din această preocupare derivă opţiunea primordială pentru viaţa celor mai lipsiţi de apărare. Mă gândesc la popoarele denumite „Popoare Indigene în Izolare Voluntară” (PIAV). Ştim că sunt cei mai vulnerabili dintre cei vulnerabili. Moştenirea din epocile trecute i-a obligat să se izoleze chiar şi de însăşi etniile lor, începând o istorie de închidere în locurile cele mai inaccesibile din pădure pentru a putea trăi în libertate. Continuaţi să-i apăraţi pe aceşti fraţi mai vulnerabili. Prezenţa lor ne aminteşte că nu putem dispune de bunurile comune în ritmul avidităţii şi consumului. Este necesar ca să existe limite care să ne ajute să ne apărăm de orice tentativă de distrugere în masă a habitatului care ne constituie.

Recunoaşterea acestor popoare – care nu pot fi considerate niciodată o minoritate, ci interlocutori autentici – precum şi a tuturor popoarelor originare ne aminteşte că nu suntem stăpânii absoluţi ai creaţiei. Este urgent să primim aportul esenţial pe care-l oferă întregii societăţi, să nu facem din culturile lor o idealizare a unei stări naturale şi nici un soi de muzeu al unui stil de viaţă de odinioară. Viziunea lor despre cosmos, înţelepciunea lor au multe să ne înveţe pe noi care nu aparţinem culturii lor. Toate eforturile pe care le facem pentru a îmbunătăţi viaţa popoarelor amazoniene vor fi mereu puţine. Sunt îngrijorătoare ştirile care vin cu privire la înaintarea unor boli. Provoacă frică tăcerea pentru că ucide. Cu tăcerea nu dăm viaţă la acţiuni menite pentru prevenţie, mai ales pentru adolescenţi şi tineri, nici nu ne îngrijim de cei bolnavi, condamnându-i la excluderea cea mai crudă. Cerem statelor ca să implementeze politici sanitare interculturale care să ţină cont de realitate şi de viziunea despre cosmos a popoarelor, formând profesionişti chiar din etnia lor care să ştie să înfrunte boala după propria viziune despre cosmos. Şi aşa cum am afirmat în Laudato si’, o dată în plus este necesar să ne ridicăm glasul cu privire la presiunea pe care unele organisme internaţionale o fac asupra anumitor ţări pentru ca să promoveze politici de sterilizare. Acestea se îndârjesc în mod mai incisiv asupra populaţiilor aborigene. Ştim că în ele se continuă să se promoveze sterilizarea femeilor, uneori fără ca ele să fie avertizate despre asta.

Cultura popoarelor noastre este un semn de viaţă. Amazonia, în afară de a fi o rezervă de biodiversitate, este şi o rezervă culturală care trebuie să fie păstrată în faţa noilor colonialisme. Familia este – aşa cum a spus una dintre voi – şi a fost mereu instituţia socială care a contribuit mai mult să se menţină vii culturile noastre. În momente de criză din trecut, în faţa diferitelor imperialisme, familia popoarelor originare a fost cea mai bună apărare a vieţii. Ne este cerută o grijă specială pentru a nu ne lăsa capturaţi de colonialisme ideologice mascate în progres care puţin câte puţin intră şi delapidează identităţi culturale şi stabilesc o gândire uniformă, unică… şi slabă. Ascultaţi-i pe bătrâni, vă rog. Ei dispun de o înţelepciune care îi pune în contact cu transcendentul şi îi face să descopere esenţialul vieţii. Să nu uităm că „dispariţia unei culturi poate să fie gravă la fel sau mai mult cu dispariţia unei specii animale sau vegetale”[3]. Şi unicul mod pentru a face în aşa fel încât culturile să nu se piardă este ca să se menţină în dinamism, în mişcare constantă. Cât de important este ceea ce ne spuneau Héctor şi Yésica: „Vrem ca să studieze copiii noştri, dar nu vrem ca şcoala să şteargă tradiţiile noastre, limbile noastre, nu vrem să uităm de înţelepciunea noastră ancestrală!”.

Educaţia ne ajută să facem punţi şi să generăm o cultură a întâlnirii. Şcoala şi educaţia popoarelor originare trebuie să fie o prioritate şi o angajare a statului, angajare integrantă şi înculturată care asumă, respectă şi integrează ca un bun al întregii naţiuni înţelepciunea lor ancestrală, aşa cum ne semnala María Luzmila.

Cer fraţilor mei episcopi care, aşa cum se face şi în locurile mai izolate din pădure, să continue să promoveze spaţii de educaţie interculturală şi bilingvă în şcolile şi în institutele pedagogice şi universitare[4]. Felicit iniţiativele care sunt luate de Biserica peruviană din Amazonia pentru promovarea popoarelor originare: şcoli, reşedinţe pentru studenţi, centre de cercetare şi de promovare precum Centrul Cultural José Pío Aza, CAAAP şi CETA, noi şi importante spaţii universitare interculturale ca NOPOKI, menite în mod expres pentru formarea tinerilor din diferitele etnii ale Amazoniei noastre.

Felicit şi pe toţi acei tineri din popoarele originare care se străduiesc să elaboreze, din propriul punct de vedere, o nouă antropologie şi lucrează pentru a reciti istoria popoarelor lor din perspectiva lor. În afară de asta, îi felicit pe cei care, prin intermediul picturii, literaturii, artizanatului, muzicii, arată lumii viziunea lor despre cosmos şi bogăţia lor culturală. Mulţi au scris şi au vorbit despre voi. Este bine că acum voi înşivă sunteţi cei care vă autodefiniţi şi ne arătaţi identitatea voastră. Avem nevoie să vă ascultăm.

Iubiţi fraţi din Amazonia, câţi misionari şi misionare s-au angajat pentru popoarele voastre şi au apărat culturile voastre! Au făcut asta inspiraţi de Evanghelie. Şi Cristos s-a întrupat într-o cultură, cea ebraică, şi pornind de la ea, ni s-a dăruit nouă ca noutate pentru toate popoarele în aşa fel încât fiecare, pornind de la propria identitate, să se simtă autoafirmat în El. Nu capitulaţi în faţa tentativelor care există de a dezrădăcina credinţa catolică a popoarelor voastre[5]. Fiecare cultură şi fiecare viziune despre cosmos care primeşte Evanghelia îmbogăţeşte Biserica prin viziunea unei noi faţete a chipului lui Cristos. Biserica nu este străină de problematica voastră şi de viaţa voastră, nu vrea să fie străină de modul vostru de a trăi şi de a vă organiza. Avem nevoie ca popoarele originare să plăsmuiască din punct de vedere cultural Bisericile locale amazoniene. Şi în această privinţă, mi-a dat atâta bucurie să ascult că unul dintre textele din Laudato si’ a fost citit de un diacon permanent din cultura voastră. Ajutaţi-i pe episcopii voştri, ajutaţi-i pe misionarii voştri şi pe misionarele voastre pentru ca să se unească cu voi şi în acest mod, dialogând cu toţi, să poată plăsmui o Biserica ce are o faţă amazoniană şi o Biserică ce are o faţă indigenă. Cu acest spirit am convocat un Sinod pentru Amazonia în anul 2019, a cărei primă reuniune, drept consiliu pre-sinodal, se va ţine aici, astăzi după-amiază.

Am încredere în capacitatea de rezistenţă a popoarelor şi în capacitatea voastră de reacţie în faţa momentelor dificile pe care trebuie să le trăiţi. Aţi demonstrat asta în diferitele asalturi ale istoriei, cu contribuţiile voastre, cu viziunea voastră diferenţiată despre relaţiile umane, cu ambientul şi cu experienţa credinţei.

Mă rog pentru voi şi pentru pământul vostru binecuvântat de Dumnezeu şi vă cer, cu rugăminte, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Mulţumesc!

Tinkunakama (Quechua: la următoarea întâlnire).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Scrisoarea enciclică Laudato si’, 146.

[2] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 211.

[3] Scrisoarea enciclică Laudato si’, 145.

[4] Cf. A V-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 530.

[5] Cf. Ibid., 531.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.