Categorii

Buttiglione: „Ateneele catolice, riscul este autoreferenţialitatea”

„Încă nu am asimilat marea noutate culturală a Conciliului al II-lea din Vatican… Puţini îşi dau seama de faptul că modernitatea trăieşte o criză dramatică şi Biserica are astăzi misiunea de a salva modernitatea adică şi de a indica drumul spre o altă modernitate”. Şi ateneele catolice, care au un mare potenţial, sunt într-un „mare” pericol, cel „al autoreferenţialităţii”. Asta afirmă profesorul Rocco Buttiglione, în acest interviu la Vatican Insider comentând Veritatis gaudium, recentul document al papei Francisc.

Cu noul document, papa cere o revoluţie culturală în ateneele Bisericii. În ce constă, după părerea dumneavoastră?

Înainte de toate aş vrea să propun o reflecţie despre titlul acestui document: Veritatis gaudium. Uneşte strâns tema pontificatului sfântului Ioan Paul al II-lea (adevărul) cu aceea a pontificatului papei Francisc (bucuria). Adevărul nu are înainte de toate funcţia de a-l condamna pe cel care este în eroare, ci aceea de a aduce bucuria în inima celui care trăieşte în adevăr şi argumentul cel mai convingător din punct de vedere uman în favoarea adevărului este bucuria care se revarsă din viaţa credincioşilor săi. Gândiţi-vă cât de diferită ar fi lumea dacă oamenii, privind la viaţa Bisericii ar spune: „Priviţi cum se iubesc! Şi eu aş vrea să fiu capabil să iubesc aşa! Şi eu aş vrea să fiu iubit aşa!”. Iubirea, e bine de precizat asta, trebuie să fie adevărată. A iubi înseamnă a-l ajuta pe prieten pe drumul său spre adevăr, nu înseamnă a-l complace în iluziile pe care şi le face în jurul său. Nu există iubire fără adevăr. Însă nici nu există adevăr fără iubire.

Pentru aceasta papa propune, printre criteriile fundamentale, şi dialogul fără limitări, ca „exigenţă intrinsecă pentru a trăi experienţa comunitară a bucurie adevărului şi pentru a-i aprofunda semnificaţia şi implicaţiile practice”?

Mi se pare că prima revoluţie pe care Sfântul Părinte o propune este tocmai aceasta: a pune în centrul cercetării şi al învăţământului unitatea adevărului şi a iubirii. Această unitate nu este înainte de toate o teorie o teorie, ci persoana lui Isus Cristos care uneşte în sine legea şi milostivirea. Cultura în general este o reflecţie sistematică şi critică despre experienţă. Misiunea universităţilor pontificale este aceea de a desfăşura o reflecţie sistematică şi critică despre evenimentul lui Cristos care devine experienţă pentru om prin intermediul vieţii Bisericii. Nu este vorba de a interpreta altfel lumea, experienţa umană comună. Este vorba de a interpreta o altă lume, o lume transformată de prezenţa harului. Însă această „altă lume” nu este numai o altă lume. Este şi adevărul „acestei lumi”, obiectul dorinţei sale cele mai profunde şi mai secrete, împlinirea spre care ea tânjeşte. Asta generează o multiplicitate de tensiuni.

Puteţi da vreun exemplu? La ce „tensiuni” vă referiţi?

Nominalizez câteva. Tensiunea între o teologie care elaborează amintirea vie a originii şi o teologie care reflectează despre evenimentul prezent al credinţei. Evenimentul lui Cristos are loc o singură dată în istoria lumii. Totuşi el se repetă încontinuu în viaţa Bisericii prin sacramentele şi sfinţii (discipolii) care îl facă să reînvie. Biserica de la începuturi trăieşte în tensiunea dintre Iacob (care păstrează amintirea evenimentului unic şi irepetabil) şi Paul (care duce mărturia evenimentului prezent, a ceea ce Duhul realizează printre neamuri). Nu există teologie vie fără dialogul constant dintre teologia sistematică şi teologia pastorală. Tensiunea între teologie ca atare şi ansamblul ştiinţelor prin care această lume se interpretează pe ea însăşi. Aici cred că există două mari rupturi despre care încă n-a fost o reflecţie suficientă.

Care sunt aceste fracturi, după părerea dumneavoastră?

Una este ruptura care se referă la însăşi esenţa ştiinţei moderne. Pozitivismul ne obişnuise să credem că ştiinţa ne oferea un adevăr definitiv, alternativ la adevărul religios. Astăzi ştim că ştiinţa ne prezintă un model de înţelegere a realităţii care este tot mai sărac în determinări decât realitatea însăşi şi care, mai mult, este schimbător în timp. Ea ne introduce în misterul creaţiei dar nu-i dezvăluie secretul. A doua se referă la faptul că ştiinţa (mai ales ştiinţele umane) nu este neutră. Ea este însoţită inevitabil de o ideologie a oamenilor de ştiinţă (a unora dintre ei) care încearcă să transforme ştiinţa (prin natura sa deschisă) într-o interpretare perfectă a realităţii, într-o concepţie despre lume. Este misiunea filozofiei şi teologiei să recompună rezultatele ştiinţelor organizându-le în jurul unui scop practic care este binele omului. Acest lucru este ceva mai mult decât simpla interdisciplinaritate. Ştiinţele dialoghează între ele în limbajul filozofiei omului, al antropologiei. În mod deosebit doctrina socială creştină are misiunea de a construi o teorie critică a societăţii care pe de o parte să purifice de fundamentele lor ideologice rezultatele ştiinţelor umane şi pe de altă parte să le cheme pe toate să colaboreze la căutarea concretă a adevăratului bine al omului. Teologia şi ştiinţele ecleziastice în general trebuie să folosească rezultatele şi metodele ştiinţelor, dar trebuie să le rectifice încontinuu pentru a le elibera de fundamentele ideologice. Pentru a face asta trebuie să pornească de la experienţa credinţei vii. Pentru a face acest dialog despre om cu ştiinţele naturale şi umane şi chiar ştiinţele ecleziastice trebuie să fie conştiente de propria fragilitate. Credinţa noastră trăieşte amestecată cu sărăcia umanităţii noastre supuse consecinţelor păcatului strămoşesc şi rectificarea metodologică la care trebuie şi vrem să supunem ştiinţele trebuie s-o aplicăm şi nouă înşine. Papa ne vorbeşte adesea despre o „teologie în genunchi” sau despre o „teologie în rugăciune”. Ceea ce ocroteşte credinţa de pericolul de a se transforma într-o ideologie este conştiinţa faptului că toate conceptele cu care încercăm să exprimăm experienţa lui „Dumnezeu în mijlocul nostru” sunt depăşite infinit de realitatea Prezenţei sale. Nu întâmplător sfântul Toma la sfârşitul vieţii sale i-a spus lui Reginald că toată opera sa nu era altceva decât paie în faţa prezenţei feţei lui Dumnezeu. Dar Răstignitul a spus: „bene scripsisti de me Thoma” (Ai scris bine despre mine, Toma).

În introducerea documentului Francisc afirmă că „încă nu dispunem de cultura necesară pentru a înfrunta” criza pe care o trăim. Ce înseamnă?

Încă n-am asimilat marea noutate culturală a Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican şi continuăm să ne sfâşiem între alternative false. Unii cred că încă trebuie dusă o bătălie împotriva modernităţii pe care o simt ca o ameninţare. Alţii cred că Biserica trebuie să se adapteze la o modernitate trăită ca o speranţă şi soluţie a tuturor problemelor. Puţin îşi dau seama de faptul că modernitatea trăieşte o criză dramatică şi Biserica are astăzi misiunea de a salva modernitatea adică şi de a indica drumul spre o altă modernitate. Toate valorile modernităţii, afirmate fără Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu, se răstoarnă în contrariul lor. Trebuie corectată modernitatea pentru a o salva şi trebuie vorbit unui om postmodern care ameninţă să cadă într-o nouă barbarie tehnologică. Încă nu ne-am dat seama în mod perfect de faptul că lumea de mâine este o lume în care importanţa Europei (şi a Statelor Unite) scade, cea a Asiei, a Africii şi a Americii Latine creşte. Scade importanţa lor demografică, scade importanţa lor economică şi scade importanţa lor culturală, aproape jumătate dintre catolici trăiesc în America Latină. Biserica înregistrează în Africa şi în Asia o expansiune misionară fără precedent. Aceste continente nu mai sunt convinse că Europa este avangarda culturii mondiale. În Europa creşte necredinţa. În restul lumii creşte religia (şi creşte Biserica catolică). În asta, este ceva bun şi există riscuri. Cum să se transmită noilor popoare moştenirea pozitivă a culturii (şi a teologiei) europene încurajând în acelaşi timp la regândirea în mod misionar a credinţei pornind de la cultura şi de la experienţa de viaţă a popoarelor lor? Şi cum să învăţăm, noi europenii, din credinţa vie a acestor popoare să reînviem credinţa noastră, uneori un pic stinsă în secularizarea obtuză a societăţilor noastre?

Vi se pare că universităţile legate cu Biserica reprezintă un „laborator cultural”?

Potenţial sigur că sunt. Circa 3000 de circumscripţii ecleziastice (aşa de multe există în lume) trimit la Roma în fiecare an pe tinerii lor cei mai buni, adesea preoţi tineri care deja au avut responsabilităţi pastorale relevante. Între ei sunt viitorii episcopi, viitorii cardinali, viitori papi. În anii de studiu se creează prietenii care durează apoi toată viaţa, se educă o clasă conducătoare mondială de care este atâta nevoie în epoca globalizării. Există posibilitatea unui învăţământ care să ţină cont de atâtea perspective diferite şi să le confrunte. Este un cuptor privilegiat în care se poate naşte cultura la înălţimea crizei pe care o trăieşte lumea. Numai în Italia avem cel puţin treizeci de universităţi pontificale şi instituţii asimilabile care reprezintă toate marile tradiţii culturale şi spirituale care au alimenta viaţa Bisericii şi carismele care au hrănit-o. Nivelul mediu al învăţământului este bun şi există dese vârfuri de excelenţă. Aşadar talentele există. Putem spune că le traficăm cu hotărârea necesară şi curajul necesar? Cu privire la asta este permis, în schimb, să avem îndoieli. Pentru ca să se poată naşte marile ipoteze culturale de care avem nevoie este necesar un dialog mult mai intens diferitele instituţii, o colaborare mai fraternă pentru a pune în comun, salvgardând şi respectând diferitele carisme, bogăţiile de care dispune fiecare, un efort pentru a se pune în reţea cu alte instituţii educative similare din toată lumea şi pentru a mări schimbul de rezultate şi ipoteze de cercetare cu instituţiile academice „laice”. Există apoi tot domeniul enorm al raportului de construit cu pastoraţia în universităţile „laice” pentru a susţine experienţa de credinţă a celui care studiază şi predă în aceste universităţi, precum şi pentru a învăţa de la ei ceea ce au învăţat şi elaborat în această experienţă.

Nu credeţi că ateneele Bisericii riscă să se conformeze „viciilor” lumii universitare? Cum se redevine o forjă de leadership în măsură să imagineze viitorul?

Riscul există şi este mare. În fond, este cel al autoreferenţialităţii. Desigur: avem datoria de a le asigura studenţilor nivelul ştiinţific maxim. Totuşi misiunea noastră nu se epuizează în asta. De autoreferenţialitate salvează o experienţă de Biserică vie care are trei pilaştri. Primul este fidelitatea faţă de magisteriu. Astăzi toţi pun criteriul lor de adevăr în ei înşişi, în ceea ce gândeşte fiecare, în propria opinie. Primul criteriu al gândirii creştine este în schimb a se lăsa pus în criză de cuvântul Cuiva care mă cunoaşte mult mai profund decât mă cunosc eu însumi şi mă iubeşte mai mult decât mă iubesc eu însumi. Magisteriul nu este un element extern şi străin de conştiinţa mea care i se impune din exterior. Mai degrabă este un element intern din conştiinţa mea. Judecata se naşte în dialogul cu magisteriul.

Al doilea este imanenţa în viaţa unei comunităţi creştine concrete, în care există posibilitatea de a preda şi de a învăţa precum şi aceea de a fi corecţi. Ştiinţa nu este totul, ea este în mod inevitabil şi necesar abstractă. Ea are nevoie să se întâlnească cu înţelepciunea care citeşte cazul particular şi modul în care Duhul acţionează concret în situaţiile vieţii. Scientia şi sapientia trebuie să se lumineze încontinuu una cu alta. Al treilea este universitatea însăşi ca o comunitate de viaţă, dialogul amical şi fratern cu ceilalţi profesori şi cu studenţii.

Documentul papal se referă la universităţile ecleziastice, aşadar, ca să fim precişi, nu la toate universităţile catolice. Acel preambul, în linie de principiu şi ca sugestie, este valabile şi pentru ateneele care, deşi nefiind emanare directă a autorităţii ecleziastice, sunt legate de tradiţia catolică?

Mie mi se pare că, într-un anumit sens, preambulul se referă la toate universităţile şi nu numai la cele catolice. Trebuie pus în centru studentul. Care este scopul universităţii? A educa oameni care să ştie să gândească şi apoi să educe metoda gândirii. A învăţa să citească în propria inimă certitudinile logice şi etice cu care Dumnezeu ne pune în lume. A învăţa să confrunte tot ceea ce se întâmplă, tot ceea ce ne este spus, toată informaţia accesibilă cu aceste certitudini şi a o ordona cu privire la exigenţele profunde ale inimii noastre care ne-au fost date împreună cu certitudinile etice şi morale. Care este diferenţa specifică a unei universităţi „catolice”? Întâlnirea cu Cristos în sacramente şi în viaţa Bisericii luminează certitudinile noastre şi exigenţele noastre originare şi devine ipoteza fundamentală de sens cu ajutorul căreia înfruntăm comparaţia vieţii. Viaţa devine astfel un proces infinit de verificare şi de învăţare în care credinţa se maturizează împreună cu viaţa.

(După Vatican Insider, 19 februarie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.