Categorii

Bunici esenţiali. În sărbătoarea sfintei Ana

În după-amiaza zilei de astăzi, 26 iulie, cardinalul secretar general al Sinodului Episcopilor, celebrează liturghia solemnă în parohia „Sfânta Ana” din Vatican cu ocazia sărbătorii patronale, dedicând omilia – din care prezentăm fragmente ample – rolului bunicilor în transmiterea credinţei. La sfârşitul ritului este recitată rugăciunea pentru tineri, în vederea întâlnirii sinodale din 2018, „pentru ca să ia cu curaj în mână viaţa lor, să ţintească la lucrurile cele mai frumoase şi mai profunde şi să păstreze mereu o inimă liberă”. Invocaţia continuă cu cererea adresată Domnului pentru ca „însoţiţi de călăuze înţelepte şi generoase” tinerii să ştie „să răspundă la chemarea” adresată fiecăruia dintre ei, ţinând „deschisă inima la marile vise”. La amiază a prezidat Euharistia în parohia pontificală vicarul general al Sanctităţii Sale pentru Cetatea Vaticanului, cardinalul Angelo Comastri. La omilie cardinalul a vorbit despre educaţia la credinţă în familie, îndeosebi în aceea a Mamei lui Isus. Fecioara din Magnificat, a spus celebrantul, a respirat în casa sa credinţa şi Cuvântul lui Dumnezeu, pe care cu siguranţă îl citea împreună cu părinţii. Şi Maria s-a rugat cu Psalmii şi a învăţat de la Ana şi Ioachim să privească la Domnul ca la centrul a toate. Pentru aceasta, arhiprelatul bazilicii „Sfântul Petru” a subliniat rolul fundamental desfăşurat de familie în transmiterea credinţei la noile generaţii. A scos în evidenţă şi atitudinea tinerei din Nazaret când la vestea îngerului a răspuns: „Iată, sunt slujitoarea Domnului!”. În sfârşit, cardinalul comastri a amintit a douăzecea aniversare a morţii sfintei Tereza de Calcutta, fondatoare a misionarelor carităţii.

„Fericiţi ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud” (Mt 13,16). Aceste cuvinte ale lui Isus, la încheierea parabolei semănătorului, ne invită să acordăm o atenţie deosebită familiei sfinte, privilegiate pentru că a dat viaţă şi educaţie mamei lui Isus, o familie a cărei trăire zilnică de credinţă o pune în condiţia de a deveni o referinţă exemplară.

Evangheliile canonice nu vorbesc despre părinţii Mariei, dar este sigur că în Bisericile din Orient şi din Occident cultul sfintei Ana, asociat cu acela al lui Ioachim, a fost prezent încă de la începuturile creştinătăţii. Constă şi din izvoare, chiar dacă sunt apocrife, că Ana, al cărei nume înseamnă „har”, soţie a preotului Ioachim, ca multe femei din Vechea Alianţă a fost marcată de sterilitate şi că a avut tocmai prin har darul maternităţii zămislind-o pe Maria care, ca în atâtea cazuri copiii obţinuţi prin harul lui Dumnezeu şi consacraţi, ca şi cum ar fi restituiţi Lui pentru slujirea sa, a devenit Mamă a lui Dumnezeu şi a Bisericii. în această perspectivă de credinţă tradiţia vrea ca An să fie şi astăzi invocată ca ocrotitoare a femeilor care nasc, a femeilor care aşteaptă precum şi a celor care nu pot avea copii.

Într-un timp aşa de turbulent ca acela de astăzi, este frumos şi semnificativ să privim la Ioachim şi Ana, ca soţi temători de Dumnezeu care aşteaptă „mângâierea” în tăcere şi în slujire şi primesc darul lui Dumnezeu, fiica ce va fi mama lui Isus, intrând astfel în planul divin de mântuire care va marca istoria omului şi a universului. Rezultă prin urmare că şi pentru fiecare dintre noi există un proiect divin. Suntem un grăunte de nisip, o picătură de apă în mare, dar aşa cum obişnuia să spună maica Tereza de Calcutta, marea n-ar fi plină fără picătura aceea.

Ben Sirah în prima lectură aminteşte de importanţa generaţiilor, care sunt instrument de continuitate a tradiţiilor şi a transmiterii credinţei. Elogiul biblic al oamenilor iluştri şi înţelepţi nu este retorică banală, este în schimb expresie a unui adevăr uman care distinge persoanele care au ajuns la înţelepciune şi care au fost luminate de înţelepciunea lui Dumnezeu.

Face impresie astăzi cum bătrânul, cel care poartă cu sine amintirea unei familii sau a unui popor, nu numai că nu are relevanţă şi nu-i este rezervat locul care-i revine, ci este situat printre rebutaţii omenirii. Prin urmare un om, o familie şi un popor fără istorie şi fără trecut, nu sunt un om, o familie, un popor. Viteza cu care se scurge timpul şi se scurtează spaţiul colaborează în mod tragic să facă şi mai uşor acest proces, cu riscul nu numai de a încheia cu trecutul, ci de a nu trăi nici prezentul, pentru că suntem proiectaţi în viitorul fără rădăcini. Şi toate acestea într-o lume în care s-a declanşat un proces ireversibil de instabilitate, de provizorietate şi de schimbare năvalnică pe care filozofii şi economiştii o numesc societatea „lichidă”, virtuală.

În faţa acestor provocări urgente, cred că este necesar un pas pe loc, o pauză de profundă reflecţie înainte ca să fie prea târziu, pentru a putea reporni după aceea în direcţia corectă. Dar a porni de unde şi încotro? În abstract înseamnă a porni de la om, a-l reconstrui bucată cu bucată după fragmentarea ideologică şi practică, şi se va putea face asta cu ajutorul înţelepciunii, al priceperii, al transcendenţei, al cuvântului lui Dumnezeu. În termeni concreţi înseamnă a porni de la persoanele cu care trăim, cu viaţa lor care atestă valoarea mărturiei, începând de la părinţi faţă de copii, de la învăţători faţă de elevi, de la conducători faţă de angajaţi, de la cei care dau locuri de muncă faţă de muncitori.

Papa Francisc vorbeşte despre Biserică „în ieşire” şi concret în Evangelii gaudium indică de unde trebuie început. Predica, omilia, cateheza trebuie să pornească din nou de la kerigma, de la anunţarea Veştii Bune, de la conţinuturile esenţiale ale credinţei şi de la recuperarea limbajului simplu, parabolic, aşa cum ne-a învăţat Isus, cel al imaginilor şi cuvintelor simple, comprehensibile, prin mijloacele de comunicare în evoluţie constantă. Într-o lume de cuvinte, de sunete, de zgomote, de nenumărate forme de expresii reale şi virtuale, oamenii se interesează şi rămâne lovită nu numai de cuvinte adevărate, sigure, esenţiale, de fapte şi nu de vorbe; vrea să bea apă curată de izvor, nu pe cea reciclată şi murdară, vrea să mănânce pâine proaspătă şi nu pusă sau mucegăită în cutie, vrea să asculte cuvântul lui Isus şi nu pe cel al oamenilor chiar dacă sunt foarte calificaţi şi competenţi. Oamenii s-au săturat de istorii, de interpretări, de autojustificări, de mişcări ambigue şi pierderi de timp narcisiste şi banale, în special în anumite medii.

Sfânta Ana este o sărbătoare frumoasă pentru a aminti bunicele, şi împreună cu ele, asociindu-i pe Ioachim şi pe bunici. Ştim că Papa Francisc vorbeşte despre bunica, modul în care a fost pentru el o persoană cheie în formarea sa umană şi creştină în familie. Ştim şi noi toţi ce anume reprezintă şi înseamnă bunica împreună cu bunicul în casă, în familie. Rolul lor a devenit astăzi esenţial pentru educaţia umană şi creştină a nepoţilor, mai ales pentru transmiterea credinţei.

În această privinţă se aude adesea, de fapt, în special în Italia, că bunicii şi familie şi apoi în societate sunt o coloană portantă a menajului familial, care se concretizează cu îngrijirea nepoţilor, a celor mici, cu contribuţia financiară şi cu furnizarea timpului şi spaţiului pentru părinţi ca să desfăşoare profesia lor sau alte activităţi sociale.

De Lorenzo Baldisseri

(După L’Osservatore Romano, 27 iulie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.